Primavara a venit.
A venit cu mirosul ei frumos de proaspat, copaci infloriti, iarba crescanda.
Totul este plin de lumina si culoare.
Numai ca adolescentul meu este trist. Se inchide la el in camera si nu vorbeste cu nimeni. Daca este intrebat de vorba, ridica din umeri si pleaca mai departe. Daca insisti, ridica vocea sau tipa: “ Lasa-ma, nu vezi ca am treaba, ce tot vrei?”
Tu in rolul de parinte vrei sa cunosti starea lui, vrei sa-l intrebi cum mai sta cu cititul, cum mai este pe la scoala. Ce a mai spus nu stiu ce profesor, diriginte, pedagog cu privire la nu stiu ce chestie educationala.
Este gata? A luat decizia? La ce liceu sau facultate se inscrie?
Cateva luni pana la Testarea Nationala sau admiterea la facultate. Acestea isi fac deja simtita prezenta, asta daca nu cumva si-au facut de la inceputul anului scolar.
Tie, adult responsabil, iti sta mintea la ce o sa urmeze. La cei patru- cinci ani pe care copilul tau o sa-i petreaca la scoala. Ce inseamna asta pentru tine? Bani in plus pe transport, pe haine, pe alte lucruri administrative. Poate nu ai un singur copil care face trecerea intre ciclurile scolare, poate ai doi. Poate mai ai alti copii in ani mai mari la scoala. Este o perioada extrem de stresanta si incarcata emotional si financiar.
Pentru el cum este?
Este greu. Foarte greu. Experientiaza emotii contradictorii. Placerea ca este mare, merge mai departe, a crescut si teama de necunoscut. Experientiaza pierderea. Se desparte de oameni dragi lui, prieteni, profesori, scoala lui draga in care a plans si a ras, a simtit rusine si a trait emotia triumfului.
Asa cum a fost, el pierde mediul familiar si de ce nu, pentru unii copii mediul familial. Poate singurul mediu in care s-au simtit acceptati neconditionat.
Sigur, adolescentul stie ca urmeaza ceva foarte important pentru el, urmeaza un examen care poate sa-i schimbe viitorul. Acest viitor insa depinde si de sprijinul acordat si primit de el de la persoanele semnificante. Pregatirea emotionala a momentului este de preferat sa se faca in acelasi timp cu pregatirea cognitiva.
Daca adolescentul mai are nevoie de pregatire suplimentara la unele materii, cu siguranta are nevoie si de pregatire emotionala. Daca aceasta nu poate sa fie asigurata de parinte, din diverse motive, poate este de preferat sa se faca de un specialist.
Ideal ar fi in echipa: Copil, parinti si specialist .
Pregatirea emotionala are legatura cu explorarea emotiilor care sunt prezente in adolescent cu privire la acest eveniment.
Pot sa fie emotii legate de examenul in sine, de decizia alegerii locului-liceu, facultate. Emotii legate de teama de a nu dezamagi, de a putea sa-i convinga pe parinti sa-l lase unde vrea el sa mearga. Sau emotii de supramotivare.
Poate, surprinzator pentru unii adulti, adolescentul simte acest eveniment ca pe o retraire a altor momente decisive pe care le-a trait asa si acestea navalesc peste el. Poate retraiesc emotia unui examen care nu a avut finalul dorit in trecut sau doresc sa retraiasca emotia succesului din trecut. Poate se apropie acel moment important pe care l-au tot povestit parintii lui cand era mai mic si acum simte incarcatura momentului.
Este in contact cu faptul ca el nu este la fel de competent ca si colegii lui care tanjesc dupa un loc la licee si facultati cu renume si el nu o sa reuseasca sa-si faca parintii la fel de mandri ca si ceilalti ori ca este mai competent si trebuie sa faca altfel.
Sunt si adolescenti care se simt pregatiti pentru moment, sunt in contact cu faptul ca stiu foarte bine materia si se vor descurca foarte bine.
Problema?
Balul de sfarsit 
!
Da, este un moment foarte important. Din nou, solicitant financiar pentru parinte decisiv ca si imagine si traire pentru adolescent. Hainele, tunsoarea, partenera/partenerul ocupa in mintea lui locuri fruntase. Toate aceste necunoscute il fac sa traiasca alte si alte emotii. Ca si examenul, acest moment este unul asteptat cu mult drag de adolescenti.
Ce se intampla cu adolescentii care nu doresc sa participe? Ce traiesc ei? Poate este un moment foarte bun de explorare. Ce il face sa nu se simta integrat in grupul sau, sa nu participe la acest ramas bun, sa nu fie confortabil cu corpul si imaginea lui. Ce il face sa se simta superior si sa nu accepte un loc “sub standardele lui” , sa nu-i accepte pe ceilalti ?
Poate ca acum apare si pentru el in sfera constientului, isi da seama ca nu se simte bine cu el si cu ceilalti. Este un momentul cel mai potrivit sa vorbim despre asta.
Ce simte el si cine este sau ce vrea sa para ca este si nu este?
Momentul balului este un moment unic de discutie cu adolescentul, o poarta deschisa, asta daca nu s-a discutat pana acum, despre afectiune, viata sexuala, alcool, substante interzise. Este un moment in care tatii isi iau baietii si merg la cumparaturi, mamele impartasesc diverse experiente “ trucuri de fete” cu adolescentele.
Trecerea peste aceasta treapta scolara este de fapt experientierea si explorarea maturitatii afective.
Este oportunitatea parintelui de a-l insoti pe adolescent. Este oportunitatea relatiei.
Poate este prima oara cand ia o decizie importanta. Decizie care poate nu este a lui ( multi si-o doresc sa fie a lor) dar, cu siguranta o decizie despre care ne poate vorbi numai el.
Ei sunt singurii experti in cadrul lor de referinta, interiorul lor sufletesc si emotional si singurii care stiu cat de intensa sau nu este trairea. Voi, parintii, insotiti cu maturitate tot acest proces al devenirii.
Adolescenta, bat-o…emotia!?
Indrazneste!
“ Spune-mi, te-am lovit eu vreodata? Ti-am dat vreo palma ? Niciodata.
Atunci de ce nu-mi inveti, nu-mi aduci note frumoase? Ti-am luat tot ce ai vrut si tu tot ma faci de rusine!
De acum inaine, am sa stau cu ochii pe tine si, mai mult, am sa-ti interzic sa mai iesi afara si sa te mai vezi cu derbedeii aia. Am sa fiu umbra ta, o sa stiu tot ce faci.“
“ Da, este adevarat, parintii mei nu m-au lovit niciodata. Dar am vazut cum reactioneaza cand sunt suparati. Tata l-a batut pe vecinul nostru asa de rau incat nu s-a mai putut misca. Mama are un obicei cand este suparata si incepe sa-mi spuna tot felul de lucruri urate. Ma injura si imi spune ca nu sunt bun de nimic. A doua zi este linistita ca si cand toate acestea s-au petrecut la mine in cap, mi le-am imaginat. ”
“ Eu si sora mea stam lipiti de peretele care da spre dormitorul parintilor. Se aud vorbe urate, lucruri care scot zgomote ciudate. Tipa si urla…ne tinem de mana si ne punem mainile pe urechi…pentru ca eu sunt mai mare o tin in brate si ii spun ca atunci cand o sa ma fac mai mare o sa fugim in lume. Uneori punem perne in usa ca sa ne asiguram ca daca tata este foarte furios nu o sa poata intra sa ne puna martori atunci cand o loveste pe mama.
Nu, pe noi nu ne-a batut niciodata.”
Un copil nu este un adult mic, el este o persoana, un adult in devenire. Nu mai putem spune ca nu stim ce fac abuzul sau neglijarea. Este o problema de viitor, de perspectiva, de sansa pe care i-o dam copilului de a deveni adult sanatos fizic si emotional.
Nu mai avem aceasta scuza. Ignoranta nu mai poate tine cap de afis.
Suntem expusi la numeroase surse de informare, avem posibilitatea sa fim ajutati. De cele mai multe ori vin specialistii peste noi, nici macar nu mai facem efortul sa mergem la ei.
Gata! Hai sa iesim din cusca aceasta care ne tine prizonieri. Hai sa iesim din rolul de victima a ignorantei. Pentru noi si pentru copiii nostri. Nu suntem singuri. Sunt foarte multi oameni care ne pot ajuta. Responsabilitatea de a cere ajutor ne apartine.
Este foarte important sa stim care sunt formele de abuz, sa le recunoastem, dar cred ca cel mai important este sa ne punem problema existentei lor. Sa rostim ca ele sunt prezente, ca exista.
Faptul ca nu ne lovim copilul, puber sau adolescent, ca nu i-am “aplicat” pedepse fizice, dar l-am injurat, l-am etichetat –‘’prost, tampit, zero barat, handicapat, nimic”- ca il tinem sub urmarire permanenta, ii verifcam fiecare miscare, il blamam si depreciem nu face din noi adulti responsabili, parinti responsabili. Atacurile verbale sau emotionale constante il fac pe copil sa se simta ca nu valoraza nimic si ca nu este dorit pe aceasta lume.
O forma de abuz emotional este si faptul ca il amenintam, il tinem intr-o continua stare de incertitudine, de control. Copilul, puber sau adolescent, este in aceste cazuri intr-o relatie de inferioritate-superioritate cu adultul (neputinta fizica, emotionala, financiara).
O forma de abuz emotional este si aceea de amenintare ca il despartim de ceea ce lui ii face placere : jucariile, grupul de prieteni, gradinita, scoala sau liceu.
Unele dintre cele mai subtile si greu de recunoscut forme de abuz emotional sunt si acelea de santaj emotional din partea parintilor (“daca ma iubesti, daca sunt important pentru tine o sa faci asa”) si mentinerea in relatii distructive “de dragul copiilor’’ (“am ramas cu sotul/sotia pentru copilasi…ma batea si ma injura, dar de dragul lor, sa nu ramana fara mama/tata…sa fie familia completa”).
Da, nu este usor sa te rupi de relatii in care nu esti apreciat si valorizat. Poate ca nu esti respectat ca o fiinta umana demna, dar merita sa incerci pentru tine si pentru modelul de forta si victorie pe care poti sa il transmiti copiilor tai.
Ti-ar placea sa urmeze comportamentul tau? Cred ca nu. Foarte multi copii preiau ca si vinovatie ce se intampla in familia lor. Ajung astfel sa se gandeasca des ca lucrurile se intampla din cauza lor.
Treceti prin perioade grele de cuplu…nimic nu va impiedica sa apelati la ajutor. Sunt atat de multe metode de consiliere: spirituale, sociale, psihoterapie, grupuri de suport, familia extinsa. Multe sunt accesibile fara bani.
Tot mai multe cupluri tinere locuiesc impreuna cu parintii lor, socrii. Copiii-nepoti asista la dispute greu de inteles pentru ei. Parintii le explica ca nu au bani sa se mute cu chirie sau nu pot sa plece de acolo. Fac asta pentru ei, sa le fie bine. Oare le este bine? Sa fie asta singura solutie?
Cat de puternic sa fie copilul ca -asistand la batai, consum de alcool, dispute, injurii -sa treaca lin prin viata si sa faca alegeri sanatoase in viata de adult?
Copiii sunt puternici si au resurse, aleg altceva, ceva mai bun.
Dar, ca sa aleaga diferit, sa aleaga sanatos, depun un efort enorm. Foarte des prea mult pentru ei. Fara ajutor, dezvoltarea lor sanatoasa in aceste conditii e dificil de imaginat.
Poate ca si tu, ADULTULE- PARINTE, ai fost victima unui abuz emotional in copilarie, este de inteles de ce esti asa de inegal in tratamentul fata de copiii tai, nu esti preocupat si nu poti sa-ti manifesti iubirea. Blamezi si esti rece, respingi orice forma de apropiere. Gasesti ca nimic nu este bun sau atractiv la copiii tai.
Dar poate ca, recunoscand ca tie ti-a fost greu, iti aduci aminte de trairile din copilarie, poate o sa vrei sa nu repeti experienta. Poate o sa vrei sa te vindeci sufleteste alaturi de ei.
Nu esti singur. Putem sa facem echipa. Tu, eu si copilul tau.
Indrazneste sa fii un nou TU!
O altfel de poveste despre Invierea Domnului
“ Eram in camera mea si am asteptat sa se culce parintii mei. Pe furis m-am dus la frigider si am luat o ciocolata. Toata ziua ma gandisem la ea si la cum sa fac sa nu ma vada nimeni. Acum toata familia mea tine post …pentru sarbatoarea asta care o sa vina. Mama mi-a zis sa tin si eu post o saptamana ca sa merg sa iau Pastite sau sa ma Impartasesc. Am mancat cu pofta ciocolata si pe urma m-am culcat. Dimineata cand m-am trezit, mi-e foarte rusine sa spun, am vazut ca am facut pipi in pat. Pe urma m-am speriat si m-am gandit ca este de la pacatul facut. M-a pedepsit Dumnezeu ca am mancat ciocolata. Toata ziua m-am gandit la cum sa-i spun mamei fapta rea. A doua noapte am visat urat. Se facea ca niste demoni, cred ca erau draci, ma trageau de limba sa-mi scoata ciocolata. Pe urma m-au dus intr-un loc urat si m-au pus sa scriu pe un caiet de 100 de ori ca nu mai fac asa ceva niciodata…cerneala era din ciocolata si scriam foarte greu. Dimineata cand m-am trezit ma durea burta si aveam febra…facusem iar in pat. Nu am indraznit sa-i spun mamei fapta mea. Toata saptamana aceea, mama a ascultat la radio tot felul de emisiuni religioase. Cel mai rau ma simteam cand imi spunea ce fata minunata si cuminte are…ea credea ca eu tinusem post. Saptamana aceea tot ce mancam vomitam si imi era rau. A venit si ziua cu sarbatoarea, am mers cu mama sambata dimineata, sa ma Impartasesc. Cand m-am apropiat de Preot si m-a intrebat cum ma cheama mi-am dat seama ca nu mai tin minte si i-am spus numele mamei. Mama m-a corectat si eu am lesinat. Atat imi aduc aminte.“ Ioana 10 ani
Cum percepe copilul sarbatoarea religioasa si pacatul?
Postul si alte restrictii religioase, firesti pentru adult, in copil pot sa trezeasca numeroase emotii. Unele sunt atat de puternice incat nu le face fata. Ca sa le integreze, sa devina digerabile pentru el este de preferat sa fie construite cu grija, pe intelesul lui.
Ce le spunem copiilor si cum ii pregatim pentru sarbatoarea Invierii Domnului este o responsabilitate enorma. Bucuria (cred ca spre ea tind toate familiile), prin interdictii bizare, poate fi inlocuita de tristete si vinovatie.
Apropierea de Biserica se poate face treptat, natural, impreuna cu familia. Comportamentul “religios” este de preferat sa fie un stil de viata al familiei respective. Poruncile bisericesti sunt integrate in viata copilului prin expunere directa. Parintii fac si sunt ceea ce doresc sa-l invete pe copil, fara exagerari si pedepse.
La inceput pentru copil sarbatoarea inseamna ca merge cu bunica la “casa mare, unde sunt multe tablouri pe care bunica le numeste icoane”, Biserica.
Pe urma afla ca acolo “fac cu degetele asa, o cruce la icoane pentru ca ele sunt fotografii ale unor oameni care au facut bine”, Sfanta Cruce.
Cand isi serbeaza ziua numelui si afla ca numele lui a fost purtat de un Sfant ( om care are niste calitati – este curajos, modest etc.) .
Cand, domnul care poarta haine “ de fata si negre” ( asta pentru ca dupa varsta de trei anisori fetitele poarta fustite, rochite ), Preotul, ii da sa “ bea cu lingurita de bebe si ii da sa manance o bucatica de paine uscata cu gust de busuioc si vin”, Sfanta Impartasanie.
Modalitati de explicare a ritualurilor bisericesti pot fi numeroase. Povestile , poeziile , desenele, daca vin ludic si treptat nu-l agreseaza pe copil si nu il fac sa se simta constrans. Daca nu o sa respecte sau nu o sa se ridice la nivelul asteptarilor, parintilor, dascalilor, personajelor din povesti nu o sa mai fie iubit si acceptat, nu mai este “ un copil cuminte” .
Sarbatorile religioase sunt momente in care, pentru copil, toata familia este acasa. Mama face preparate gustoase, tata o ajuta, poate vine si bunica. Pot sa fie si momente in care copilul isi traieste momentele de tristete, doliu dupa parintii, rude care au murit. Este momentul in care, aici si acum, ia contact cu arborele genealogic. Ia contact cu stabunii lui prin povestile spuse de adultii din casa.
Prin modelul personal il ajutam pe copil ce inseamna sa dai din ce ai, vede si simte ca altii nu au si invata sa-I ajute, sa imparta cu ei hainute, jucarii, mancare.
Isi testeaza vointa si impulsurie tinand “post”. La inceput poate sa nu manance sau sa nu faca ceva ce lui ii place foarte mult. Alegerea este de preferat sa ii apartina. O zi poate sa nu bea sucul sau preferat , sau sa nu manace prajitura lui preferata. Daca nu reuseste, nu il fortam. Nu este pregatit. Toate aceste incercari, reusite si nereusite, il fac sa se simta intr-un fel. Vedem ce a fost pentru el. Il intrebam. Il intrebam ce a lipsit de nu a reusit. Il sustinem, daca ne cere si cum ne cere ( poate vrea sa tinem cu el postul, poate vrea sa nu cumparam in casa etc). Toate acestea sunt mesaje de la copilul nostru, cum este el si cum este viata pentru el.
Sa nu uitam ca dorind de la copilul nostru ceva in timp ce noi nu facem acel ceva ii transmitem mesaje contradictorii. Devine debusolat, rupt intre bine si rau, pacat si fapta buna. Sarbatoarea este pentru copilul nostru ceea ce simte el ca este. Face ce simte el ca trebuie sa faca ! Si-o traieste emotional asa cum o poate integra si isi ia din ea ce are el nevoie ca sa mearga mai departe.
Va invit saptamana aceasta sa experientiati sarbatoarea Invierii Domnului, sa o traiti alaturi de copilul si familia voastra. Daca se poate, din perspectiva centrata pe persoana
Sarbatori fericite si Hristos a Inviat!
De mana cu copilul prin Tara Minunilor
Am auzit foarte des parinti care sunt ingrijorati de modul de joaca al copiilor lor. Nu impart jucariile cu fratii mai mici sau mai mari, au saci de hainute si nu ar da nimic, se oftica cumplit daca nu castiga partida sau nu primesc “rolul” pe care si-l doresc in jocul in care este implicat?
Semintele si parintii
Ai avut vreodata curiozitatea sau placerea sa cumperi seminte si sa le sadesti in gradina sau in ghiveci?
Cum te-ai simtit in perioada de asteptare?
Ce trairi aveai? Ce ganduri? Ce faceai ?
Citeai plantuta care sta sa iasa la lumina?
Ii asigurai conditii – lumina, pamant etc.? Sau ai lasat-o acolo fara sa te mai interesezi de soarta ei?
Care erau asteptarile?
Putem sa facem o paralela intre gradinari si parinti..si daca ar fi asa, cu siguranta cea mai mare provocare si asteptare a parintilor este sa vada ce a iesit din semintele plantate de ei.
Cand doi oameni se iubesc si hotarasc sa dea nastere unui copil isi asuma si responsabilitatea de a-l accepta asa cum o sa fie el. Copilul o sa semene si cu mama si cu tata. O sa semene cu bunicii si cu toate rudele din familia extinsa.
O sa fie in egala masura putin diferit de toti sau mult diferit de toti.
Adevarul este ca copilul o sa semene cel mai mult cu el insusi. Asa ca parintii vor juca la inceput rolul de detectivi!
Cum este copilul meu, cine este copilul meu si ce poate sa devina daca ii asigur conditiile de dezvoltare optime?
La inceput pot sa apara si ideile preconcepute despre cum trebuie sa arate un copil. Putem sa spunem ca al nostru copilul vine pe lume ca o carte in care filele sunt goale. Insa cu primele clipe in lumea asta, filele incep sa se scrie.
Noi, parintii, suntem primii care vom scrie.
Capitolele despre emotii, stima de sine, valoarea propriei persoane pe care si-o va acorda, sunt scrise de modul in care il vom trata noi adultii.
Toate acestea incepand cu primele gesturi si cuvinte pe care le vom adresa bebelusului. Cum il privim, cum ii rostim numele si cum il luam in brate.
Este bine de stiut ca:
1. El percepe experienta sa ca realitate, fiind realitate sa .
In consecinta el stie mai bine decat oricine altcineva despre ceea ce reprezinta realitatea pentru el ( despre ce simte, despre ce vrea, despre ce inseamna un anumit lucru) .
Asta pentru ca nimeni altcineva nu poate sa-si asume complet cadrul sau intern de referinta (nu poate sa se puna si nu este in pielea lui).
2. El are o tendinta inerenta catre actualizarea propriului organism.
Obiectivul lui este sa devina atat cat i-a fost lui dat sa simta, sa devina si sa fie.
3. El interactioneaza cu realitatea sa in termenii tendintei sale de baza – tendinta la actualizare. Asa ca, comportamentul sau este incercarea orientata catre un scop- scopul organismului de a-si satisface nevoile experimentate si de actualizare in realitatea perceputa. Tot. ce face el, face pentru ca asa simte ca isi satisface nevoile .
4. In aceasta interactiune el se comporta ca un gestalt (intreg).
5. El se angajeaza intr-un proces de evaluare organismica valorizand experienta cu privire la tendinta de actualizare ca si criteriu. Experientele care sunt percepute ca intretin sau imbunatatesc organismul sunt valorizate pozitiv. Acelea care sunt percepute ca negand aceasta intretinere sau crestere sunt valorizate negativ.
6. El cauta experientele valorizate pozitiv si le evita pe cele valorizate negativ.
Ce putem sa facem noi ?
Putem sa-i asiguram un mediu propice dezvoltarii, un mediu fara conditionari (ideal).
Putem sa-l acceptam neconditionat ( ce simte) si sa-i fim sprijin in corectarea comportamentelor ( ce face) care sunt distructive .
Putem sa ne dam seama si sa constientizam ca are propriile emotii si ca nu simte ca noi la trairea unei experiente asemanatoare.
Sa-i explicam si sa-l sustinem in demersul lui de a trai emotiile (toate sunt firesti si este in regula sa le simti ).
Sa recunoastem momentelor emotionale ca “momente magice” si sa nu uitam ca ofera ocazia de a merge impreuna cu copilul pe drumul numirii lor .
Sa-I ascultam activ si sa fim empatici pentru a putea valida sentimentele copilului.
Sa-l ajutam pe copil in etichetarea verbala a emotiilor.
Sa-l ajutam la stabilirea de limite, in acelasi timp cu ajutorul dat pentru gasirea unor comportamente alternative –dezirabile care sa ajute la manifestarea emotiilor.
Sa-i explicam beneficiilor acestor comportamenete alternative.
De exemplu: se descurca mai bine in societate, au prietenii mai bune, se concentreaza -invata mai bine, gestioneaza mai bine starile sufletesti negative, au mai putine probleme comportamentale, au mai putine boli infectioase, suporta mai bine conflictele etc.
Pe langa aceste beneficii, copiii vor avea incredere in propriile emotii – selful oraganismic.
Lucrul cu emotiile se cladeste pe empatie, se cladeste pe incredere si conduce la relatii mai apropiate intre parinti si copii.
Parintii care favorizeaza aceste conditii , favorizeaza cresterea emotionala a copiilor lor.
Cele doua capete ale firului
I. Modelul personal…
Am fost invitata sa tin un workshop despre particularitatile varstei la una dintre clasele din scoala unde sunt psiholog scolar.
M-am pregatit asa cum fac de obicei…
Mi-am creionat pasii workshop-ului- obiective, metode, cum aranjez sala, materialele necesare si am lasat spatiul pentru creativitate si spontaneitate…pentru cursanti.
Cursantii mei sunt parintii . Parintii unor copilasi de 9-10 anisori.
Intrand in sala am descoperit ca eram atat de emotionata incat nu reuseam sa-mi adun gandurile si ideile.
Nu mai spun ca-mi uitasem si materialele ( creioane, plastilina etc. ) si hartiile de flipchart stateau aruncate pe o masa pentru ca uitasem sa-mi aduc suport.
Atunci am realizat, stand concentrata pe ceea ce simtem, ca oamenii din fata mea erau incordati, obositi, saturati pana peste cap de toti expertii care veneau sa le explice cum se educa un copil, cum se educa copilul lor.
Erau nesiguri si violenti in reactii, iscau discutii cu tenta personala. Erau obositi ,dar energici in acelasi timp cand trebuia sa-si spuna parerea, sa se apere. Se atacau reciproc si apoi se victimizau si cereau mediere.
Vorbeau unii peste altii si apoi se facea o liniste apasatoare.
Toate plecate de la faptul ca grupul de copii este catalogat de scoala ca fiind unul cu multe conflicte interne si cu multa violenta.
“Dar de ce oare? Pentru ca sunt unul-doi copii violenti. Dar cine sunt ei, al meu sigur nu este. Al meu sigur nu face. Dar ce sa faci daca esti provocat?”
Asa ca daca tot eram acolo si aveam si meseria asta pompoasa…uite cine o sa descopere. PSIHOLOGUL SCOLAR.
Eu eram inca un “om al scolii” care pentru ei, venea sa le spuna ca nu si-au educat bine copiii, ca nu se pricep la ceea ce fac…ca am venit sa-i evaluez .
Era un fel de extemporal la lectia “ cum sa fii un bun parinte”.
Dupa ce am ascultat toate opiniile si am incercat, fara sa reusesc, sa fac in asa fel incat sa vorbim pe rand…am inceput sa-mi notez ideile pe tabla.
Imi veneau tot felul de lucruri pe care, ipotetic facandu-le, as fi putut sa aflu ce se intampla acolo.
Atitudini…
Empatie!
Congruenta!
Validarea emotionala !
Numirea emotiei!
Acceptare !
Reflectare!
Autenticitate!
Asa ca, am captat atentia.
M-am purtat asa cum am simtit.
Am incercat sa fiu “prezenta” , “ acum si aici”.
Le-am reflectat cele auzite: spaimele lor, incongruentele, temerile si problemele.
Putem schimba ce se intampla in jurul nostru in momentul in care ne schimbam noi .
Asa ca am inceput cu mine.
Ce pot sa fac eu pentru ei. Pentru fiecare in parte si pentru ei ca grup.
Le-am propus o intalnire unu la unu , parinte – copil, sambata si duminica.
Sa incercam sa adunam date despre fiecare. Ce resurse avem si cum putem sa le folosim. Sa identificam adevaratele nevoi ale grupului si apoi sa facem un program personalizat.
Este o problema arzatoare si daca este lasata asa se extinde.
Hai sa rezolvam asta. Acum.
Am luat o foaie de hartie si am inceput sa fac programari.
Cand esti obisnuit cu un anumit tip de comportament iti este greu sa accepti si o alta cale, pentru ca cea veche ti-a adus beneficii.
“ A…pai trebuie sa venim si noi. Pai , dumneavoastra trebuie sa va ocupati de copii si sa lucrati cu ei. Ce traba am eu daca fiul meu se bate cu celalalt la scoala. Este problema voastra aici. Acasa este cuminte . Il luati pe ala care l-a provocat si il pedepsiti ca daca nu, eu l-am invatat pe al meu… DACA DA IN TINE, DAI, CE ESTI MAI PROST?”
Apoi s-au auzit si alte voci : “ Eu vin, si eu, si eu….”
Primul pas a fost facut.
Exemplul personal.
Parintele este cel de la care se “ molipseste” copilul , isi insuseste modele comportamentale, ablitati sociale viitoare.
Daca parintele este implicat, copilul prinde curaj sa se implice si el.
O sa vedem ce o sa aduca acest demers.
Un lucru este cert.
Un capat al firului a fost ridicat si este tinut bine pana celalalt prinde curaj si il ridica pe al lui.
S.O.S.! Copilul meu incepe clasa pregatitoare!?
“
In relatiile mele cu alte persoane am constatat ca, pe termen lung, nu foloseste la nimic sa ma port ca si cum as fi ceva ce nu sunt”
“Simt ca sunt mai eficient cand ma pot asculta pe mine insumi ca o atitudine de acceptare si pot fi eu insumi”
“Am constatat ca faptul de a-mi da voie sa inteleg o alta persoana are o valoare imensa”
‘’Am constatat ca este extrem de recompensator sa pot accepta o alta persoana”
“ Cu cat sunt mai deschis fata de realitatile din mine si din cealalta persoana, cu atat imi doresc mai putin sa ma reped si sa dreg lucruri”
Carl R. Rogers
Zilele acestea am fost prezenta la “Evaluarea psihosomatica a copilului la intrarea in scoala’’… Complicat si minunat… in acelasi timp.
Zeci de copilasi, emotionati, pusi in fata unei mari provocari…necunoscutul.
Clasa pregatitoare sau clasa I ?
Parintii? Nu ati vrea sa stiti. Erau atat de emotionati incat unii si-au scris gresit propriul nume sau numele copilului cu care au venit.
Pe declaratii au scris numele copilului care era acasa, deja la scoala.
Ce este cu asta? Ce sa fie …poate parintele isi crease o stare, mecanism de adaptare la realitatea prezenta … dorinta de a trece mai repede de toate aceste lucruri . Sa treaca cu bine peste aceasta “ provocare.”
Ce se intampla cu copilul cand are o experienta de genul acesta este una, asa cum si-o integreaza el in sistemul lui de experientiere.
Parintele…parintele trece prin niste stari greu de gestionat.
In prima faza este dorinta lui de a vedea ca propriul copil a reusit .
Apoi este dorinta lui de a fi recunoscut: recunoastere a competentelor, recunoastere ca este un parinte bun.
Parintii cu care lucrez, se intreaba unii pe altii, se intreaba pe ei insisi, pe mine , daca nu este normal sa-ti faci atat de multe griji .
Este firesc, toti facem asta. Cand este putin mai departe de firesc?
Pai, din exerienta, atunci cand proiectezi rezultatul copilului tau, ca fiind al tau ca parinte.
Asa cum vorbeam mai sus, atunci cand rezultatul coplilului tau este resimtit ca si cum este propria ta evaluare. Ca atunci cand copilul tau nu a trecut testul, simti ca tu nu ai trecut testul de parinte.
De exemplu , l-am intrebat pe un copil cum se numesc parintii lui, acesta mi-a raspuns ca nu stie numele mamei. Aceasta fiind prezenta, a intrat intro stare foarte proasta scuzandu-se mai multe minute.
Imi spunea ca ea si-a facut datoria…in cele 20 de minute de evaluare pentru copil, aceasta nu a putut sa stea pe scaunul ei. Fiecare reusita a copilului ( sa uneasca doua linii sau doua puncte) era urmata de “ Hai ca poti, te-am invatat eu asta . Ai facut cu mine. Fa-o pentru mine!”
In momentul in care i-am facut recomandarea ca este de preferat sa nu mearga in clasa I ci la grupa pregatitoare , aceasta mi-a spus.” Nu-mi puteti face asta, am muncit mult ca sa ajung aici . Ma fac de ras in fata oamenilor. Vor spune ca nu sunt buna de nimic .’’
Rezultatul sau recomandarea facuta pentru copil venea tocmai ca sa-I fie bine, COPILULUI, coordonarea generala psihomotrica nu era optim dezvoltata si rezultatul venea tocmai in intampinarea si rezolvarea nevoii lui.
Mama nu a putut sa cuprinda raspunsul copilului, ca pe o nevoie a copilului (putea sa fie vorba de o inhibare, lapsus, etc. ) Dar pentru ca era ceva mai mult la ea, aceasta l-a perceput ca fiind ceva despre ea.
Ce sunt acestea?
Conditii de valorizare?
Trebuie sa fii intrun anumit fel ca sa primesti ceva?
Toate aceste lucruri sunt des intalnite la parintii de scolari.
Sarcinile copilului devin sarcinile parintelui. Tema pentru acasa este vazuta ca pe o tema pentru parinte. Calificativele copiilor sunt evaluari ale muncii parintelui. Este firesc sa te ingrijorezi pentru copil, dar nu este firesc sa te ingrijorezi ca nu cunosti tu rezultatele sau modul de rezolvare a unor exercitii.
Este de preferat sa se faca ruptura intre ce sunt eu, parinte . Rolul meu, de aici pana acolo si ce tine de sarcinile copilului.
Daca copilul meu a luat FB, a luat el pentru ca si-a insusit si are competentele cerute. Nu am luat eu, parinte.
Daca nu a trecut mai departe la concurs este experienta lui si este de preferat sa vedem cum este pentru el. Daca simtim ca este nereusita noastra, este de preferat sa vedem ce se intampla cu noi si cu toate acestea.
Copilul meu incepe grupa pregatitoare.
EL incepe grupa pregatitoare.
Nevoia de socializare si internetul
“Uff…iar nu ma lasi sa stau pe calculator!’’
“Puteti sa vorbiti cu parintii mei sa gaseasca alte metode de pedeapsa…am atat de multa nevoie sa vorbesc cu prietenii mei de pe internet.”
Cu siguranta, ai auzit foarte des aceste cuvinte rostite de copii.
Eu le aud foarte des la cabinet . Am auzit insa si o poveste putin mai trista … Clienta mea, sa-i spunem Gabriela, 13 ani, clasa a VII-a , a venit la cabinet pentru ca trece printr-un atac de panica.
Ea si prietena ei cea mai buna, au facut intrecere …cine are mai multi prieteni pe Facebook.
Mi-a povestit ca a acceptat toate invitatiile, dar a si facut invitatii. A invitat toate persoanele care aveau poze frumoase si hobby-uri interesante.
Care este problema? Asa cum banuiti…persoanele cu poze frumoase, nu erau “frumoase’’.
De atunci trece prin episoade de panica, anxietatea ii este cea mai buna prietena…tremura, transpira excesiv, ii bate inima puternic, nu poate sa respire normal. Starea de vinovatie fata de ea si fata de parintii ei…teama ca ea a provocat toate aceste persoane.
Starea de rusine ii este extrem de cunoscuta. Gandurile, senzatia permanenta ca este urmarita , gandurile si emotiile ca atunci cand calculatrul este oprit, persoana “frumoasa” o poate vedea…ca o poate controla.
Din fata vesela si sociabila, naiva si jucausa, a ajuns VICTIMA.
La atelierele mele cu parintii, pun mare accent pe realitatea aceasta.
Cu siguranta, parinte fiind, ai vazut sau ai auzit ca se pot intampla lucrurile acestea si ai luat masuri.
Vorbesc din punct de vedere al specialistului.
Nevoia de socializare este fireasca, mai ales la o varsta ca aceast sub toate formele ei.
Varsta de 12-13 ani este una dintre cele mai dificile. Asta pentru ca al nostru copil nu mai este nici puber, dar nici adolescent cu drepturi depline. Este perioada de debusolare, de patinare intre doua stadii, de abandon emotional.
Specialistii in educatie cunosc, atunci cand vorbesti de elevii de clasa a VII-a, vorbesti despre cei care “au mancat baterii”. Au cele mai accentuate tulburari comportamentale.
Starea de activism intelectual, curiozitate, suscitate de fenomene si fapte ale oamenilor, imaginatie bogata, noi forme de refugiu: de la o lume a fantasticului la aventura si mister.
Nu este o regula ca toti copiii sa treaca prin aceste stari extreme, dar toti au cele mai mari atacuri emotionale acum.
Eu nu recomand sa nu-l lasam pe copil la calculator sau cu alte mijloace de comunicare…este imposibil, il scoatem din grupul lor, il ostracizam.
Exista si nesansa sa ajunga in spectrul marginalizarii si inadaptarii acum cand ceilalti, grupul, preiau pentru un timp rolul cel mai important, in detrimentul familiei.
Putem, in schimb, sa le fim parteneri, sa le vorbim si sa-i insotim in demersul lor de cunoastere. Putem sa ne facem timp sa intram impreuna pe internet, sa le vorbim deschis despre pericole.
Sa le dam posibilitatea sa vina la noi daca simt ca cineva ii agreseaza, daca nu pot integra ceea ce simt, fara sa se simta prost ca au accesat anumite persoane sau site-uri.
Greseala este o oportunitate de invatare…aici, poti sa-l stergi de pe lista ta de prieteni.. Sa le fim ghizi despre “bunele maniere” pe internet. Despre spre cum sa-si prezinte imaginea si cum sa vorbeasca despre cine sunt ei.
Sa citeasca printre randurile site-urilor si sa vada si din alt unghi poza… Despre faptul ca nu le poti interzice persoanelor de pe internet sa se poarte cumva, dar poti sa fii atent la cum te prezinti pe tine.
Lumea aceasta este una periculoasa, dar si plina de informatii utile…depinde unde cauti .
Asa cum am mai spus, se poate intampla ca familiei sa-i revina rolul negativ la aceasta varsta. Copilul se poate simti neanteles, neacceptat, judecat.
Dar ce alternative avem?
Sa le cere noi ajutorul!
Cum sa ne facem o pagina de Facebook… cum sa setam diverse lucruri de la calculator? Ce este periculos din punctul lor de vedere, ce este placut…
Nevoi in ale IT-ului, noi adultii, putem sa gasim si daca nu, putem inventa… Poate, dar experienta imi spune ca de multe ori, copilul se simte important - ce stie el are valoare.
Preia el rolul “profesorului” si incepe sa aiba grija de noi.
Balanta de sprijin – control este la el.
Mijloacele de comunicare cu copilul sunt numeroase.
Jocul ramane un canal de comunicare care da rezultate.
Te invit saptamana aceasta sa te joci .
Sa te joci cu creativitatea in spectrul comunicarii si prevenirii pericolelor de pe internet.
Emotii si joc…
V-ati jucat cand erati mici ?
Ati trait placerea aceea de a fi ceva si de a face din obiectul pe care il aveati tot felul de unelte pe care sa le folositi la nevoie ?
Imaginatia noastra ne ducea in tot felul de scenarii si noi deveneam , brusc, cei mai puternici luptatori, cele mai frumoase printese, obiectele noastre cu care ne jucam deveneau baghete magice cu care ne indeplineam dorinte .
Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica , timpul imi parea atat de scurt si ca nu aveam aproape niciodata timp sa-mi duc la capat jocul…ba se facea seara si trebuia sa intru in casa, ba venea mama de la munca si trebuia sa-mi strang jucarile aruncate prin toata casa , ba venea tata si trebuia sa doarma pentru ca intra schimbul trei si nu mai puteam sa- mi “pun voci” la personaje .
Aveam atatea posiblitati pentru jocul respectiv…prietenii mei erau asa creativi si ma puneau in tot felul de ipostaze…
Tin minte ca spuneam ’’stai asa, aici mai apare un personaj, dar zic tot eu pentru el”…era minunat.
Cea mai frumoasa amintire pe care o am din copilarie este cand, in timpul unui joc, cu printese si printi, am adormit in sifonier.
Eu eram printesa si ma plimbam cu trenul (in realitate tatal meu era mecanic de locomotiva si noi locuiam chiar vis-à-vis de gara Chitila) si in timpul calatoriei imaginare…am adormit. M-a gasit mama care, ingrijorata, cautandu-ma in toata casa ceva timp, m-a luat usurel in pat, iar eu, suparata , realizand ca nu s-a terminat jocul, mi-am zis ca am sa-l termin maine de unde l-am lasat…
Cu siguranta si voi aveti amintiri despre jocurile din copilarie.
Le-ati impartasit copiilor vostri?
Daca nu ati facut asta pana acum, poate gasiti momentul.
Copiii cu care lucrez la Cabinet imi spun povesti. Ma lasa sa-i insotesc in lumea lor plina de “personaje rele”. Jocul ii ajuta sa-mi spuna ce se petrece cu ei.
Sub forma aceasta , se simt in siguranta sa-mi spuna care sunt situatiile dificile cu care se confrunta.
De exemplu , un baietel cu care lucrez in prezent, sa-l numim Andrei, 10 ani, a reusit sa-si intalneasca ”demonul” abia in momentul in care, sub masca si protectia jocului , fiind catelul marioneta ham-ham , mi-a zis ‘’ cred ca va uitati cu ochii asa mari pentru ca sunteti furioasa pe mine, si asta inseamna ca eu iar am facut ceva gresit…stiu, iar nu am fost atent la ore”.
A fost momentul cand, rostind emotia, a reusit sa se intalneasca cu ea si in realitate- fara protectia jocului.
Avem nevoie sa ne jucam pentru a putea sa capatam deprinderi pentru realitate.
Baietelul Andrei are o relatie speciala cu furia, dar in ritmul sau, o sa reuseasca sa o integreze in sistemul de valori firesti si naturale al emotiilor cu care plecam la drum. Drumul catre viata de adulti armoniosi.
Va invit sapamana aceasta sa va jucati…cu siguranta o sa va intalniti cu multe emotii.