Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

PARTEA a II-a

bumerang…zile si luni m-am intrebat. Am calatorit in mine si in toti cu care am luat contact, poate ceva sau cineva imi da un indiciu.
…asta sa fie povestea, motivul real al aruncarii cu bumerangul!?
Toata framantarea mea, toata zbaterea mea interioara, are legatura cu iesirea din rolul de victima!?
Multumirea ca am descoperit un om mic in rol de capitan de echipa? Ca nu sunt la fel, ca sunt puternica si stapana pe situatie? Ca nu sunt precum colegii mei de echipa…
Sa stau putin cu senzatia aceasta.
Nu ma simt linistita, sunt inca agatata. Mintea imi este inca pe terenul de joc, senzatiile corporale au inca legatura cu jocul, imi simt picioarele cum alearga, imi simt colegii cum gafaie, ma simt pe mine transpirata; am inca imaginea capitanului de echipa langa agresori spunandu-le…nimic. Il vad cum nu ma apara, cum nu ne apara, cum da vina pe soarta si pe el! Cum se apara ca nu stie nimic. Mic!
Sunt plecata de ceva vreme, am inceput alt joc, alta partida si sunt inca acolo. Tot cred ca are legatura cu efortul depus. A aduce probe la masa verde, m-a secatuit, m-a lasat fara energie. Numai ca “apararea” de la masa verde s-a incheiat. Am castigat. Mi-au spus ca aveam dreptate.
Eu am ajuns sa simt asta? Asta este intrebare pe care mi-ar placea sa o traiesc…mai ales raspunsul. Despre asta sa fie?
Sa fie in legatura cu experienta de a nu le cere despagubire, de a nu cere sa fie cunoscut scorul; sa-i fi cerut, la masa verde, capitanului de echipa sa-si ceara scuze sau sa-mi fi recunoscut golul, public? Sa ma vada ca pe ceva maret? Mare!
Am aruncat bumerangul, si-a dus la indeplinire menirea, este timpul sa faca drumul inapoi…spre mine!
L-am aruncat cu manie, cu dezgust, cu dispret, agresivitatea miscarii arata dezaprobarea situatiei create. L-am aruncat cat am putut de tare, parca cu teroare…eram atat de uimita de situatie, nu am vrut sa ma supun. Nu am vrut sa ma supun si am gasit puterea sa nu o fac!
El se intoarce, se intoarce la stapan, la mine!
A facut o calatorie lunga. A rupt totul in jurul lui. Si-a facut treaba!
Acum se intoarece…numai ca ce am pus acolo nu s-a descarcat complet. Am pus cat pentru toata viata mea…pentru prima si ultima batalie cu agresorii!
Batalia vietii mele!
Incep sa-l simt…este rece in jur, toate se misca, toate il asteapta cu incredere, cu interes. Cu frica! Cu vinovatie! Ce o sa aduca?
Incep toate prin mine sa se ridice…
Mai este ceva sub “covor”!
Carapacea mea se deschide si imi ofera acces la ceva uluitor, multa informatie despre evenimentul-experienta. Despre ce a “ascuns” situatia…despre ce nu am fost pregatita sa vad!
Mi-e o frica teribila. Am dreptul? Este despre mine, despre ce am trait dar nu mai stiu ca am trait. Este departe de mine…este trecutul. Este acoperit cu mii de straturi. Aparari.
Reiau experienta. Ce a fost acolo, acolo in acest eveniment din viata mea? Ce face ca am pus atat de mult in aruncarea bumerangului?
Ce a facut: teama, tristetea, mania, neincredere, acceptarea, resemnarea…ca as putea sa fiu la fel? Asta este!?
Ca daca m-ar fi numit pe mine capitan de echipa nu as fi putut avea curaj sa fiu altfel? Ca nu mi-ar fi pasat, ca nu as fi vazut jucatorii de cat de de capitan sunt? Ca as fi acceptat sa tac si sa nu spun ca strategia este de a face un joc cat mai bun…pentru adversar?
Raspunsul a venit. El vine intotdeauna, numai ca nu-l intelegem.
Acum eu sunt capitan de echipa. M-au ales si am acceptat!
Meciul decisiv, finala. Intalnirea cu mine, cu laboratorul de sub “covor”.
I-am dus pe jucatori pana aici, sunt multumita. Sunt atat de mandra de mine: unul nu mai poate alerga, unul are mainile rupte, un altul piciorul, nu au dormit, nu au mancat, tipa, urla de durere…imi spun sub toate formele posibile ca au nevoie de ingrijire, de atentie, de iubire…dar ce atata neputinta!
Imi stricati strategia! Liniste! Liniste! Liniste!
Nu le spun gravitatea situatiei. Dupa ce terminam jocul avem timp sa intelegem ce a fost si sa oferim suport. Acum trebuie sa oferim spectacol…pentru cei din tribuna.
Incepem.
Jucam bine, sunt un strateg exceptional. Jucatorii mei se inteleg din priviri. Pase, goluri, tribuna in delir. Eu stiu adevarul.
Ceva se intampla cu mine. Nu ma pot aduna, ma simt presata si incep sa simt ceva: am in gura gust de vinovatie, mirosul durerii din teren este peste tot.
Ce fac eu acum? Sunt atenta la emotii, la sentimente, la jucatori? Am de dus un meci la capat. Sunt capitan de echipa si trebuie sa ma tin de strategie.
Si nu ma tin!
Inteleg totul si ies din rolul de agresor! Eram atat de aproape sa fac ce mi-au facut. Dar nu, eu stiu cum este sa fii in locul lor, condusi de un neispravit, mic, capitan de echipa. Eu stiu cum este sa-si imagineze cineva ca nu poti sa iesi si tu sa poti. Ca tu nu intelegi, dar tu intelegi, dureros de mult, tot.
Mi-am dat seama ca jucatorii mei nu doresc sa le creaca stima de sine adversarilor, ci pe a lor. Mi-am dat seama ca ei simt ca merita si ca au dreptul sa castige. Ca sunt puternici!
Ce minunata sunt! Ce puternica! Eu sunt altfel, fac total diferit intr-o situatie similara!
M-am intors cu fata la sponsori si le-am aratat degetul mijlociu…ha, ha. Nu am facut, nu am jucat planul! M-am trezit la timp, mai era, este, suficient timp ca sa castigam. Luati-va tricoul, eu tin cu dreptatea!
Jucatorii mei castiga, tribuna afla adevarul. Plec.
Dar ce se ascunde aici? Ce sa fie? Morala!?
Victima nu mai este victima, constientizeaza in ce pozitie se afla si isi gaseste puterea. Se ridica in picioare, se scutura de pielea plina de bube si merge inainte. Pe parcursul vietii ei, inconstient, se agata de un rol de agresor ca sa reia povestea…invers. In rolul de agresor, ce sa vezi? Ea intra in contact cu ea, cand era victima, si nu agreseaza… Ceva mecanisme se pun in miscare si renunta sa agreseze! Se salveaza, salvand pe ceilalti.
Nu-i asa ca este minunat? Pe cat de complex, pe atat de simplu sau invers?
Ganduri, ganduri, nici pic de emotie…si ce de durere. Unde este ea acum? Este in toata aceasta putere de a se scoate mereu din ceva…
Se apropie de adevar! Sa intelegi la un alt nivel tot ce ai trait si ca este timpul sa te intorci in momentul acela, unde te-ai lasat…in asteptare. Ca tot ce simti este semnalul ca este timpul: ti-ai promis ca atunci cand o sa ai “putere” si vei fi “mare” te vei intoarce si vei avea grija de tine. Vei face dreptate

No Comments »

Bumerangul: joc de-a seful si subalternul

bumerangBumerangul este un instrument, de obicei confecționat din lemn, care poate fi lansat prin aruncare și îndreptat spre a lovi o țintă. Își are originea în armele primitive utilizate de australienii aborigeni la vânătoare și în război.

Ma asez, linistita, asa cum imi este obiceiul, la masuta de scris. Povestea are un subiect experientiat chiar de mine. Asa cum sunt toate. Experienta m-a vizitat si nu sunt sigura ca i-am inteles sensul si scopul vizitei. Ma invita sa vad care este motivul real, motivul de sub “covor” si morala.
Ma retrag in mine, cu toate ale mele, respir adanc si intru in contact cu realitatea mea interioara. Ce mai este pe acolo?
Simt bucurie, partea ei de seninatate-multe sunt asa cum imi doresc sa fie, simt si partea de extaz: o parte din mine sare intr-un picior de nerabdare pentru ce am descoperit ca pot sa fac… Increderea parca mi-a inundat sufletul: valuri-valuri de admiratie si acceptare…oameni pe care ma pot baza, parti din mine, persoane dragi care ma apara din diferite parti de lume, cu sau fara viata.

Surprinsa de ceea ce a venit, primesc uimita cum jocul meu a prins viata si cu interes urmaresc sa nu ma las distrasa nicio secunda, sa nu pierd niciun moment. Meditatia este si ea pe aici… vigilenta…ochiul neadormit, paznicul. Pe alocuri un pic de iritare, aprehensiune.
Ma invit sa pun de-o parte toate celelalte, invitandu-le sa paraseasca un pic spatiul, si invit numai trairile care au legatura cu experienta-eveniment pe care vreau sa o descojesc.
O cuprind in mana, asa ca pe o leguma cu multe foite, ma angajez sa raman prezenta pana la miez. Nu stiu ce o sa urmeze, o sa raman ancorata, cu curiozitate si bunavointa o sa dau fiecare foita jos…sa ramana emotia pura si autentica.
Ce face ca esti aici? Ce te aduce? Ce o sa aflu despre mine?
Foita dupa foita…
Asta sunt eu: cu vise si dorinte, scop clar si obiective care sa muleaza din mers la el. Tehnica…
In timpul jocului, inceput spun eu corect, eram in aceeasi echipa cu evenimentul. Parea deschis, l-am simtit deschis, era sincer. A fost prietenos, m-am simt acceptata si primita in familie. Pentru mult timp am simtit placerea victimizarii si a neputintei. Era atat de bine sa fim mai multi. Stiam ca nu putem sa facem mai nimic, ca suntem mici si neputinciosi. Ca trebuie sa mergem pe liniile trasate, ca jocul are victime si agresori…si nu facem niciodata schimb de teren si de rol.
Am jucat asa un timp, ne era greu si ne plangeam unii la altii. Nu era o alta cale. Victimele eram noi si agresorii ei.
Pana intr-o zi cand evenimentul a primit o veste: exista posibilitatea sa fie facut capitan de echipa! Pentru asta trebuie sa adopte o atitudine, una pe care o stia foarte bine. Sa fie o victima si mai supusa, pe veci supusa atitudinii de sluga. Primind tricoul de capitan, primea sansa sa ramana acolo pana linge si ultimul dos. Dos plin de neadevar, minciuna si neputinta. Primea si sansa sa vada cum se distruge echipa lui. Putea sa asiste, cu atitudinea noua, cum membrii echipei erau atacati cu niste neadevaruri si cum el, anesteziat de puterea pe care o putea pierde, nu stia sa faca nimic. Pentru ca nu stia. Asta era motivul pentru care il alesesera: nu stia nimic, puteau sa-i introduca niste idei gata digerate. Era jucatorul perfect. Era alesul lor, nu era ales de noi si nici nu avea vreo dovada ca are competente…
Nu ma deranja, asta este o parte cu care am de lucru acum, nu m-am impacat cu ea, nu ma interesa pentru ca nu eram eu vizata la fault. Incercam sa-mi fac jocul cat mai bine si sa dau pase.
Intr-o zi m-am gasit faultata rau, nici nu eram prezenta, nici nu ma anuntase nimeni ca are loc vreun meci. Se batuse si lovitura de pedeapsa. Am aflat ca: eu eram considerata din acel moment iesita din joc, dadusem un gol in poarta echipei adverse, cu piciorul colegului atacant.
Eu ii ofeream pase…el le verifica. Daca nu era buna ma anunta, daca era inainta la atac. Asta a facut, dar nu acum. Acum nu jucasem.
Ma anunta ca este pregatit de gol, ca are mingea, ca pune piciorul si pe urma o sa bage mingea in poarta…in imaginatia lui.
Facand toate lucrurile acestea, el pe ale lui, eu pe ale mele, m-a acuzat de furt…i-am luat piciorul si am dat gol cu el…in poarta adversa!
Care este tragedia: agresorii erau condusi, capitanul isi putea pierde tricoul si sansa sa linga osul. Nu si-a tinut jucatorii in teren. Acestia au jucat si aproape ca au si castigat.
Aproape…am fost descalificata! Mi-am permis sa tin cu echipa mea si sa dau un gol pentru ei!
Rusine! Exista sansa sa nu mai fim victime…asta nu se face! Trist.
Colegul jucator si-a asumat vina: nu este el vinovat de gol. L-am mintit…eu joc de-adevaratelea si ca pasa era pasa… nu stia ce sa faca in postul acela!? Nu prea isi stia meseria. El nu era acolo sa verifice, era ca sa fie verificat.
 Asta a inteles bietul meu capitan de echipa. Saracutul, asa il mintisera. Atat putuse el sa priceapa din marele scenariu care ii fusese descris. Isi luase langa el cativa jucatori, pe linia din fata- ca sa apere poarta…adversarului!
Ne-a chemat la el si ne-a certat…rau. Ca ne-am permis sa-i deranjam pe agresori, ca nu se face. Ca trebuie sa plecam capul si fiecare are datoria la cate un autogol…sa le crestem stima de sine adversarilor.
Nimeni nu a vrut…si totusi au facut-o. Agresorii si-au castigat stima de sine…cu ajutorul nostru. Pentru ca nimeni nu a verificat ce s-a intamplat. Ca nimeni nu a cercetat ca nu am gresit ca le-am dat gol. Ca regulile jocului erau pentru ambele echipe: si noi avem dreptul sa castigam.
Nimeni nu a verificat ca meciul nu a existat niciodata si ca ei au inventat partida ca sa ne vare si mai adanc in rolul de victime…si au reusit.
Am jucat un joc imaginar, l-am castigat si acum ne simtim vinovati. Numai ca vinovatia este reala.
Am fost descalificata si pentru ca mi-am permis sa ma trezesc din imaginar si pentru ca am incercat sa-i trezesc si pe ei…
bumerang2Colegii jucatori si-au platit datoria: fiecare cate un autogol, doua, ca data viitoare sa nu mai indrazneasca sa se ridice in picioare. Altfel o sa piarda sansa sa mai joace…chiar si pe post de victime.
Si totusi jocul este viata lor. Nu stiu ce sa faca daca nu mai joaca. Asa ca decat deloc, mai bine pe post de victime.
Nu sunt in masura sa judec. Nu evaluez si nu critic. Credeam si eu acelasi lucru…simteam.
Pana in acea zi cand mi-am permis sa spun ca nu este despre mine…si am castigat jocul, cu probe…din pacate credeam eu si pentru echipa mea. Capitanul de echipa mi-a explicat clar ca nu are ce sa caute un jucator curat si curajos in echipa lui…
Multumesc.
A fost ziua cand am iesit din rolul de victima!
Va urma…

No Comments »

Cutulica si Javra

OLYMPUS DIGITAL CAMERAA fost odata ca niciodata, asa cum stim doar noi ca arata acest niciodata, un inceput. A fost pentru ca daca nu era, nu aveam nevoie sa vorbim despre el. A fost si mai este, pentru ca nimic nu s-a schimbat in noi. Este pentru ca inca nu avem un altul, mai sigur, de care sa ne folosim.
Este pentru ca vrem sa-l avem sau poate nu mai stim sa scapam de el?
Tata-Univers, intr-o dimineta, se trezi cu fata la cearceaf, asa ca incepu sa tune si sa fulgere. Nimeni nu-i putu schimba starea. Incercara cativa: cu vorba buna, cu dans, cu muzica, cu poezie, cu intelepciune si supunere…Nimic!

Pe la amiaza, obosit de atata plictiseala, se culca la loc.
Atunci incepu sa viseze.
Imaginile se derulau cu repeziciune, cu nerabdarea prieteneasca a unei maini dibace chemata pentru ca este nevoie de ea, dezvaluindu-i celui adormit o poveste captivanta – una care ar putea sa faca pe oricine sa tresara de placere si spaima, in acelasi timp.
Se facea ca Tata-Univers a fost chemat de mama lui. Aceasta ii aduse la cunostinta ca, din lipsa de spatiu de sine, vrea sa faca curat prin casa. Hotarase ca sunt mult prea multe obiecte care se aseamana si ca acestea, pentru ea, sunt  dubluri…asa ca la colectii. Obiectele colectionate nu-i mai satisfaceau obiectivul, obiectiv pe care nu-l stiuse niciodata.
Zis si facut!
Chema la ea toate obiectele din casa si le aduse la cunostinta ca trebuie sa decida care sa ramana in casa si care sa mearga la cosul de gunoi. Daca nu fac singure alegerea, ea o sa le arunce …fara un criteriu anume. Din prea-plinul ei, bunatate sufleteasca rece si fara viata, le lasa deocamdata sa decida singure.
Tata-Univers incremenit in scaunul sau, asezat adanc in inconstient, si inca in visare, asista bulversat la acest joc al mamei sale.
Curios, din fire, dorea sa cunoasca cum se poate face o astfel de alegere. Incerca pentru un timp sa inventeze, apoi sa inoveze, lasand ca ultima solutie: sa-si poata imagina cum ar aplica ce au facut altii.
Obiectele plecara, fiecare de unde venisera, cu povara ca dupa trei ceasuri sa se intoarca cu decizia luata.
Tata-Univers crescuse cu toate acestea pe langa el, nu se simtise inghesuit…nu intelegea motivul pentru care mama sa sa doreasca o asemenea curatenie.
Se aseza, fara sa-l simta cineva, intr-un colt.
Coltul era locuit de o familie din caine.
Familia avea doi feciori. Acestia locuiau cu bunica…parinti nu aveau, plecasera demult in calatoria-datorie, calatorie pe care toti o facem spre sfarsitul vietii.
Bunica era cam cu toate pregatita de calatorie, asa ca daca pleaca cu trei ceasuri mai devreme, o sa ajunga inainte…
Ei sa asculte si sa faca ce simt… este convinsa ca vor intelege ce le spune : MAMA  are in gand sa faca curat, o sa lase in casa ceva care este unic…daca un altul foloseste la aceeasi simtire, o sa-l arunce, daca nu, o sa-l pastreze.
Tata-Univers era fascinat si vrajit de cele auzite si vazute, insa cel mai mult de ceea ce simtise la auzul cuvintelor rostite de bunica, asa ca isi propuse sa-i insoteasca pe cei doi frati-caine.
Cainii plecara, unul la dreapta-celalalt in stanga…Tata-Univers dupa ei.
Cabd Timpul si-a terminat ziua de lucru, si-a strans orele si minutele si a parasit casa…Era vremea trairilor.
Toate obiectele se adunara si se incepu marea curatenie: unele luara decizia usor, altele cu greu. Au fost si care au decis sa mearga cu tot neamul la gunoi…lipsind-o pe MAMA de abilitatea respectiva. Au fost si din cele care s-au prezentat ca fiind ultimele din neamul lor…sa duca mai departe…pline pe maini de pata rusinii.
Incet, incet casa devenea mai goala…mai lipsea un obiect insa…unde sunt obiectele din caine?
Primul se prezenta Cutulica. Aducea un pic a caine, insa nu era. Soseste si Javra…
MAMA, suparata, le ceru sa termine cu minciuna ca sunt doua obiecte diferite si sa decida care merge la gunoi…
Cutulica argumenta de ce nu este o Javra si ceru sa faca un experiment; la fel si Javra.
Cutulica chema celelalte obiecte si le ruga sa spuna cum se simt langa el: primea tot felul de trairi ca rezonanta…sunt fericite, bucuroase, simt ca nu mai sunt singure, ca nu sunt neajutorate, ca au o familie, ca pot sa-si asume responsabilitatea pentru el…asa ca un membru al familiei acceptat si iubit, valorizat.
Veni randul celuilalt sa gaseasca argument si trairi – rezonanta la el…primea ura, salbaticie, violenta, frica. Unele se identificau cu el…abandonate si considerate hidoase, fara sa  aduca ceva de folos neamului, singure impotriva tuturor, la mila iubirii si valorizarii.
Ce revolutie! Acum obiectele din neam nu mai semanau intre ele, aduceau trairi diferite. Foloseau la altceva in casa MAMEI.
Aceasta nu mai avea ce sa faca…nu mai avea dubluri.
Daca renunta la Cutulica, renunta la acea parte din casa. Daca renunta la Javra, renunta la cealalta.
Accepta…cei doi nu sunt asemanatori: fiecare este unic…Cutulica nu-i Javra, Javra nu- i Cutulica.
Cu ochii injectati de durerea frustrarii, cu foamea de aruncat obiecte la cos nepotolita, stransa de propriul sine prea stramt, vazu in final doua obiecte asemanatoare:
“Aha, dar voi? Am ce sa arunc…Unul la gunoi!”
Pasamite, Tata-Univers se splitase ca sa poata sa-i insoteasca pe cei doi frati caine…nereusind sa se mai puna la loc…mana MAMEI apuca orbeste pe unul din ei…la gunoi.

Plin de sudoare, Tata-Univers se trezi din vis din cauza unor urlete infioratoare. Casa lui era intoarsa pe dos…MAMA se pregatea de curatenie generala.
Il cheama sa-l anunte ca in casa nu mai este loc,  trebuie sa ramana numai unul… Acesta ramase calm. Stie ca este in siguranta, o sa aplice planul-caine.

Anii au trecut si au ramas  numai cainii.
Asta datorita secretului: ca sa pastreze neamul caine isi asumasera sa imprumute, pentru joaca, rolurile opuse felului lor de a fi, fara sa se lepede de cine erau cu adevarat.Cutulica era Javra si Javra era Cutulica.

Impreuna erau caine…numai asa.

No Comments »

La multi ani , MIE !

la multi ani mieAnul acesta vreau sa fiu prima care-mi spun “La multi ani”!
Este inceputul celui de-al 32-lea an din viata mea. O viata fireasca cu multe peripetii. Ce este diferit ? M-am hotarat sa ma ascult, sa ma contin si sa-mi ofer spatiu: sa ma manifest asa cum sunt, cum simt ca arata libertatea interioara.
M-am hotarat sa le ofer un concediu binemeritat d-nilor  Neputinta (Nu-Pot pentru apropiati ) si Trebuie. Le sunt recunoscatoare pentru ca m-au insotit pana aici. Si-au facut treaba: au creat plasa de siguranta, gardurile si barierele. Limitele imi sunt arhicunoscute… putintele la fel. Nu prea le-am exersat, recunosc.

Am timp.
Imbatranind au devenit morocanosi. Nu mai stiu de joaca. De la un timp nu mai aveau chef de experiente. Doreau sa stam, sa stam asa ca intr-un ou fragil. Nu mai simteam nicio placere sa ma furisez fara sa stie…
Le-am cumparat biletele si i-am dus la vapor. Sa-l vad acum pe d-nul Nu-Pot ce expresie o sa aiba cand s-o vedea nevoit sa inoate. D-nul Trebuie o sa-l certe nitel: ca nu  are colac, ca nu a facut curs, ca nu are vesta…ha, ha.
Nu o sa fiu acolo, nu este despre mine!
Acum ca sunt plecati, pentru o perioada suficient de lunga,  am sa dau o petrecere. Tot anul ! Care este farmecul daca nu petreci de ziua ta? 
Vreau o petrecere speciala. O sa invit Famila Emotii! 
Pe ceilalti membri…dupa cum stim doi sunt in calatorie. Sunt curioasa cine o sa accepte invitatia mea. Bineinteles ca pe invitatie o sa scriu de plecarea celor doi…
Mai tineti minte selfograma pe care mi-am facut-o la inceput de an? A venit momentul sa actionez!
O sa fac o petrecere cu tema: „ Bunele maniere in relatie cu mine”
Vreau sa-i simt mai intai, pe urma, cand o sa vina timpul sa dam mastile jos,  o sa-i cunosc si dupa nume. Dar deja vom avea o poveste impreuna.
Familia aceasta are o istorie draguta: la un moment dat, cam pe la nasterea mea, era o familie unita. Nu mai tin minte exact anul, insa membrii au pierdut legatura. Nu prea mai stiu unii de ceilalti. S-au mai intalnit asa, cu ocazia unor evenimente din viata mea. Ce este clar si stiu sigur: unii nu-l placeau pe d-nul Nu-Pot, altii aveau o stare ciudata in prezenta d-nului Trebuie.
Ca sa fie si mai interesant, sa satisfaca curiozitatea, ne punem masti si ne luam doua fete la noi. Sa putem sa ne distram: cand vrei sa o saluti, ca stai de vorba cu emotia cutare, ea sa te intrebe :  „ – Cu care fata a mea ai treaba? ”
Imi imaginez cum intra, rand pe rand, emotiile. Prima senzatie care se naste in mine, prima reactie fiziologica, modificarea produsa de ea, reactia mentala, ce o sa-mi vina sa fac.
Imi voi spune: ramai conectata la acasta senzatie, nu vei mai avea ocazia sa o experientiezi pentru prima data,  niciodata! O sa fie a  doua oara, a treia oara, de fiecare data cand o s-o  inviti…si sa o intrebi ce adusase prima oara?
Cu ochii mintii le vad asezate in diferite parti ale casei mele…poate isi vor rezerva cate o camera…poate vor vrea sa stea mai mult. Fiecare pereche cu camera ei,  cu membri ei, cu rude pe care vor vrea sa le invite – azi, maine.
Casa o sa prinda viata, se vor amesteca trairile, atitudinile,  ma voi invita in fiecare zi la cu totul si cu totul alta experienta.
Ca intr-o ghicitoare: cine este si aduce, ghici ce spune si supune? Este ea…D-na…?
Am sa povestesc! Va voi invita sa-mi cititi povestile.
Ramaneti conectati la Emotii!
D-na Surpriza o sa va rasplateasca pentru ca ati facut-o membru a Familiei Emotii! O sa va puna in contact cu multe rude apropiate…poate il roaga pe d-nul Anticipatie sa ne recite o poezie sau sa ne faca un desen…sa ne cante…
Am inteles ca ne priveste cu interes (  sa fie un curios?)! Aflam.
La multi ani… MIE!
..cine nu indrazneste pierde distractia.
Petrecerea se tine aici !
PS: Perechea, formata din D-na Bucurie si D-nul Tristete, a confirmat prima !

3 Comments »

ELFIE, ideea-emotie din cutie

elfie“ …aici jos, adanc in tine, uitata sau pusa bine pentru un timp, sunt eu. Sunt eu, ideea-emotie de care simti ca ai  nevoie. Si eu am nevoie de tine! Am nevoie sa prind viata, sa ma trezesc. Stau de ceva timp aici, abandonata, plina de praf, amestecata cu multe altele, amestecata cu timp si uitare, regret si frustrare, ura si dragoste, plictiseala si chef de schimbare, inventie si inovare. Nu ma regasesc. Nu sunt ca mine. Eu am multe de oferit. Sunt tot ce ai visat: visul tau, pasiunea ta, munca si prietenia ta.
…aici jos, in cutie, sunt generoasa. Schimb destine, aduc zambete, aduc provocari si experiente. Sunt copilul din tine, jocul si indrazneala.
…acum percepi numai ceva de neperceput. Sunt si nu sunt inca o idee! Concentreaza-ti atentia asupra inimii tale, gandindu-te la ceva sau la cineva pe care-l iubesti…bucura-te de sentimentul de caldura din jurul inimii …simte-l cum se raspandeste prin tot corpul…bucura-te de el cateva clipe…Acum, vezi in fata ta…”
A fost odata ca niciodata doua prietene -  Anca si Ana.
Anca si Ana s-au intalnit la momentul potrivit. Una avea ce cealalta nu accesa. Si invers. Erau doua tipologii diferite, se completau. Una introverta, cealalta extraverta. Treptat au descoperit cate au in comun: ciorapii colorati,  fustitele cu floricele, bluzitele cu buburuze si fluturasi,  profesia de dascal si munca cu copiii.
Atunci cand timpul era de partea lor, faceau multe impreuna. Mergeau la sport, impartaseau impresii despre  muzica, carti si filme, retete de supe si paste.
Anei ii placea limba Emotiilor si Ancai limba Engleza. Aveau cate o pasiune. Vorbeau non-stop despre asta. Cand tacea una, vorbea cealalta. Se ascultau si se motivau. Timpul se dilata  parca pentru ele, asta pentru ca nu terminau niciodata de vorbit.
De la un timp, Anca ii spunea Anei:
-       Ana, simt asa ca trebuie sa fac ceva nou. Sa aduc ceva nou. Nu stiu…Am asa o stare, parca nu stiu ce este cu mine. Trebuie sa-mi hranesc pasiunea pentru limba engleza. Am o foame teribila de activitati noi. As vrea sa vin cu o reteta noua!  Nu vreau sa-mi dezamagesc copilasii. Nu vreau ca plictiseala sa puna mana pe noi.
Incet-incet Ana, ascultand-o pe Anca, parca si vedea cu ochii mintii niste activitati pe care Anca putea sa le faca.
-       Anca, ascultandu-te imi vine asta in minte…si asta…si asta…
Ancai ii stralucesc ochii si ofera un zambet cald:
- Ana, de la asta pot sa fac si asta…si asta …si asta… Da! Aveam in minte ce spui tu. Se leaga de ce simt si eu.  Ce spui de asta?
Timpul trece, emotiile se aduna in jurul  celor doua prietene. Anca are acces la multe din ea. Creativitatea ei se deblocheaza si incep valuri, valuri de idei. Ana este nevoita sa deschida o umbrela…
Cele doua, se cuibaresc sub aceasta umbrela. Umbrela protejeaza Imaginatia. Imaginatia zburda libera sub umbrela.  Se tin de mana si pornesc. Pe strada  totul vorbeste. Atatea idei, atata pasiune si dragoste pentru ceea ce fac.  Timpul se opreste in loc. Lumea se schimba. In lumea plina de ratiune si ganduri care nu s-ar putea materializa niciodata, cele doua viseaza. Viseaza acelasi Vis. Sunt treze. Sunt int-un carusel de emotii colorate, pupicei lipiciosi si chiote de bucurie.
Emotii ale copilariei, ale veseliei, ale iubirii de daruit si impartasit.
Cele doua prietene sunt gata sa schimbe cele doua lumi: Lumea Emotiilor si Lumea Limbii -Engleze.
Picaturi de cuvinte,  lumini de emotii, cuvinte in limba engleza, jocuri, copii, oameni mari, parinti si bunici, profesori si elevi. Nu ramane nimeni neatins. Picaturi contagioase de munca amestecata cu pasiune.
La un moment dat, se aude ceva. Ceva din ele prinde glas. Prinde viata.
-       Anca, eu aud ceva …dar cred ca nu este pentru mine!
-       Ana, eu aud ceva si simt ca inteleg, parca ma striga, ma cheama …Percep ceva, nu stiu ce insa…
-       Anca, lasa-te purtata de acest gand, lasa-l sa iti arate drumul catre el!

Anca grabeste pasul.
Ana vine si ea – nici in fata, nici in spate: alaturi de ea.
Tine umbrela strans. Orice o sa vina, o sa tina de umbrela. Anca este protejata sa auda vocea, de oriunde se ascunde ea.
Ana aude si ea…vocea aceasta vorbeste insa o limba pe care numai Anca o intelege.
Curios pentru ele ca stiu drumul. Au fost de zeci de ori acolo. Este magazinul lor secret. Este un loc al lor, numai al lor. Nu stie nimeni de  el. Si daca il stie cineva, il stie pentru ca acea persoana este gasita  de incredere de cele doua prietene.
Nici nu se mai stie cine l-a gasit, motivul pentru care au trecut la inceput pe acolo. Rar merg una fara cealalta . Atunci cand se intampla…gasesc lucruri pentru cealalta. Anca pentru Ana, Ana pentru Anca.
Ajung acolo. Incep sa scotoceasca, sa intoarca magazinul pe dos…asa ca pe o fata de perna, cand vrei sa-I vezi stomacelul.
Cumparaturile sunt gata, cum le este obiceiul: Anca i-a gasit lucruri Anei si invers. Sunt multumite si fericite.
Ana se aseaza langa o cutie. Brusc aude ceva !
O voce mica,  fara putere, asa ca si cum nu a mancat  sau ca dupa o calatorie grozav de lunga. O voce care parca a obosit de atata vorba. Pare ca striga de ceva vreme!
-       Anca, tu auzi ceva?
-       Da. Vine de aici, de jos, din cutie.
-       Din cutie?
-       Da. Baga mana !
-       Anca, tu intelegi ce spune?
-       Da. Este in …seamna cu engleza. Ne roaga sa o aducem la suprafata.
-       Bine. Eu caut, insa trebuie sa ma ghidezi. Nu inteleg limba . Pare ca tu o intelegi.
-       Inca nu, vreau s-o inteleg si o s-o vorbesc. Cat de curand!

Ana baga mana, senzatia de cald si moale, asa ca si cum ai amesteca intr-o crema de ciocolata…Mana Anei se lupta sa scoata din cutie acel ceva. Ceva il tine acolo si parca nu vrea sa-i dea drumul.  Totusi  este foarte puternic. Se prinde cu manutele de Ana si se lupta sa iasa. Se catara parca pe o acadea, da o migdala la o parte, impinge o aluna, alunecand pe o caramea… hop si iese.
Ce le-a fost dat sa vada!
Arata ca o papusa, vorbeste elfeza, vine din Lumea Imaginatiei si are planuri mari. Vrea sa fie asistentul Ancai. Nici nu vrea sa auda ca o sa fie gazduit fara sa munceasca si el ceva. De cand se stie preda copiilor elfeza!

Ce este elfeza? Engleza amestecata cu emotie!

-       Anca, uite ideea de care aveai nevoie. A prins viata!
-       Ana, noul meu asistent! Da! Sunt asa fericita!

Cei trei au plecat spre casa. Anca a dus-o pe ideea-emotie, Elfie, caci acesta este numele , acasa la ea. A prezentat-o  tuturor.
-       Acesta este Elfie, lifestyle-ul meu profesional! Noul meu asistent!

Cine este Elfie? Este cine vrei tu sa fie, este cine vrea ea sa fie. Atata timp cat ii intelegi limba si ai rabdare sa o  asculti.
Elfie vine dintr-o lume magica, insa poate sa fie si una reala. Este generoasa. Te lasa sa-I  modelezi povestea asa cum simti tu.
Are planuri mari, asa ca orice idee- emotie abandonata de cineva si regasita, regasita tot de aceiasi persoana sau adoptata de alta.

Povestea numelui ei/lui,  petrecerea de  ziua de nastere, ideile pentru predarea limbii engleze, petrecerile de Paste si Craciun, serbarile, concediile, mancarea ei/lui preferata, prietenii ei/lui, parintii si bunicii, relatia cu Anca, carticica pe care o scrie, pagina personala de facebook, taberele pe care o sa le faca cu Ana si Anca…toate le vom auzi de la ideea-emotie.
Anca si copiii se vor apuca sa le povesteasca. Sa le imagineze si sa le experientieze. Toate la ora de limba engeza. Scuze…elfeza  :)

Am fost acolo cand a prins viata, i-am urmarit travaliul si am ajutat-o sa iasa din cutie.
Elfie, ideea-emotie din cutie, ideea nastrusnica din fiecare din noi.
Ce o sa faca Elfie?
Stie Anca.
Stie pentru ca este parte din ea. Din dragostea ei pentru ceea ce face. Un om minunat, un om pentru care am scris aceasta poveste.
Din momentul in care Elfie a aparut in viata ei, a schimbat deja oameni. Oameni mari care zambesc la auzul visului ei, oameni care doresc sa se implice, oameni care au retrait emotii din copilarie…Oameni care-si simt pielea de gaina atunci cand aduc la suprafata pofta de joc.
Elfie nu ar exista fara Anca. Nimeni nu ar putea sa-I dea viata…
Elfie este Anca si Anca este Elfie!
Ce stiu eu despre Elfie este ca:  a fost deja in concediu, ca-i place sportul, ii place sa manace sanatos si…tot ce proiectez eu asupra ei.

Mie mi-a schimbat viata. Sunt nasa unei ideei-emotie. Nasa lui Elfie !
Prietena Ancai. Pare ca m-au ales sa fac parte din poveste.

A ales-o pe Anca ca viitoare gazda. Pentru ca numai ea poate sa-i spuna povestea reala. Pentru ca ea, vazandu-o,  a stiut la ce foloseste. Anca se pregatea sa o primeasca.  Ea, ideea-emotie,  a venit cand a simtit-o  pregatita sa-I inteleaga utilitatea. Sa o simta.
Pentru ea, este Elfie. Noul ei asistent. Impreuna vor preda limba engleza. Asa cum nu a mai facut-o nimeni niciodata.
Ce o sa se intample? Nu stim. Trebuie sa ramanem conectati si curiosi.

Pentru mine Elfie  este inceputul unui vis.
Visul de a tine o umbrela.
O tin strans.
Cel care este sub ea,  poate sa viseze cu ochii deschisi!

“Acum, vezi in fata ta un peisaj natural…orice peisaj doresti…de pe malul marii, dintr-o padure, sau poate fi chiar de pe alta planeta…observa culorile, parfumul, temperatura…acum, remarca daca auzi vreun sunet…acum, plimba-te putin, familiarizeaza-te cu locul…acum, cand te simti complet relaxat in peisajul tau, observi o cladire micuta pe o colina din apropiere. Porneste spre ea. Este cladirea Ta. Inauntru vei gasi un birou. La el vei incepe sa-ti scrii povestea…povestea ideii-emotie”

PS: Atentie! Aceasta poveste este un produs al Psiho-lifestyle Rogersiana si este contagios ;)

No Comments »

Calare pe Decizie luai Spaima in spinare

koalaSunt plecata, “Acolo si Atunci” nu îmi era suficient, a rămas mic, mă strânge. Îmi ies mâinile din maneci, pantalonii arată ca si cum ar fi scurti…au rămas toate mici.
Nu-mi pot lăsa lucrurile, nu le pot lua pe toate cu mine. Aleg ce cred ca o sa mă ajute.
Ce pot sa iau cu mine când nu cunosc destinația?
Nu cunosc locul, nu cunosc anotimpul.
Un bagaj de urgență, câteva unelte de prim ajutor…in caz ca apare ceva ce poate sa mă raneasca, sa mă surprinda.
Sa pleci la Drum…
Pe Drum te intalnesti cu multe, multe ale tale.
M-am întâlnit. Nici nu am pasit si au început sa-mi dea tarcoale.
De ce am plecat?
Devenise greu așa: devenise caldut, un caldut suparator, nimic provocator, o liniște sacaitoare.
Nu mă mai întrebam, nu mai gândeam, nu mai simteam. Le știam pe toate. Mă știam. Judecam si blamam.
Cel mai des judecam si blamam o stare. O stare care îmi rămânea  fidela…O stare de plat, așa ca pe un monitor: inima  nu mai bate, respiratia nu mai este, si totuși nu am murit.
Sunt si vie si moarta emotional, mă pot mișca dar nu mă deplasez, vreau si nu fac nimic, simt si nu simt nimic.
Sunt într-un tunel, trecutul si viitorul la capete, prezentul nu exista.
Sunt agitata, tensionata, îmi este frica si teama, spaima este cât tot bagajul.
Am îndoieli, am toate motivele. Am fost întotdeauna foarte pregătită, la zi, știam ce fac si ce nu o sa fac vreodată, la linie, tăiam numai dacă masuram de zeci de ori…
Gândeam, ordonam, ideile erau asezate cronologic…
Si acum gândesc, gândesc si parca s-au amestecat toate in capul meu.
Si am plecat.
Sunt in tunel, se vede lumina in spatele meu, nu m-am îndepărtat prea mult.
Au venit. Le așteptam, mă surprinde insa cum mă simt cu ele lângă mine.
Parca sunt paralizata, nu pot sa merg cu mintea înainte ca mă apuca groaza. Întrebări: ce ai făcut? De ce? De ce acum, nu este prea târziu? Nu este prea devreme? Si ce te așteaptă? Ai plan? Ce te-a apucat? Te răzbuni? Te revolti? Ce vrei sa demonstrezi? Cui?  Sezi, a cui este ideea?
Liniște! Liniște! Liniște!
Gânduri galagioase si prapastioase! Gânduri  urate si rele!
Trebuie sa am aliați, nu pot sa le tot aud. Trebuie sa-mi comut atenția la ceva autentic si sincer, suportiv.
Ce mai am prin bagajul asta mic?
Spaima!? Asta este tot? Aoleu…atât a încaput…”in caz de nevoie…”!
Sunt cu Spaima pe Drum. Tunelul este lung. Lumina înainte nu prea vedem.
Ce sa faci acum? Nu am ce sa fac, pot sa conversez.
Spaima asta se tine scai de mine, nu face niciun pas înainte, niciunul  înapoi.
Dacă ea este lângă mine, mai pot sa spun ca sunt singura? Ca nu am pe nimeni lângă mine?
Sunt curioasa: cum arată înainte? Ce pot sa fac acolo? Ce știu sa fac? Cum o sa mă descurc? Cum arată necunoscutul asta? Cum este colorat, ce miros are, ce anotimp o sa fie când ajung?
Ca tot sunt Aici si Acum…de plecat sunt pe Drum…Acolo si Atunci or sa vina, sa mă întreb ce mai este prin mine.
Ce sa fie, îmi este greu sa mă vad altfel. Așa a devenit ca si cum as fi eu. Eu cum mai sunt?
Sunt in Drum, Spaima a obosit, se aseaza. Nu pot înainta fără sa o iau cu mine. Mă ajuta prezenta ei, mă ajuta sa conversez cu mine. Dacă tac, îmi aud gandurile. Nu sunt prietenoase. Lor le era bine înainte sa plecam la Drum.
Spaima este cu mine, nu sunt eu. Pot sa aleg ce sa fac cu ea.
Tocmai am decis ceva. Știu ceva sigur.
Cât este de mers prin tunel, Spaima merge cu mine!
A obosit? Mi-a obosit pana si Spaima…
Am obosit sa duc ceva ce nu mai sunt. Sa fac ceva ce nu mai sunt.
Nu exista lucruri care nu se fac sau nu se cade sa le fac, sunt numai consecintele lor, pe care pot sau nu pot sa le duc. Poate tanjesc sa le fac, sunt ușor de făcut, dar nu le pot duce urmărire- senzatia care rămâne pe suflet. Gustul inecacios de aliment, bun pentru a-ți demonstra un rol care nu te reprezintă.
Structura mea, persoana mea, nu le digera. Le arunca înapoi cu prima experiența prin care trece, rupand, taind, rănind, un nucleu cu membrana fina, pretioasa.
Ca si cum, uitandu-mă într-o oglinda, nu mă pot recunoaște.
Nu-i pot arată fiintei mele, mie, ca cu toata munca si energia investite,  consumate, pentru a mă construi, am făcut asta. Mi-am făcut asta! M-am lăsat sa-mi facă asta! M-am expus la asta!
Fata in fata cu mine, nu indraznesc sa arat:
- Uite cum arătam! Motivul? Nu am făcut nimic, simtind ca pot sa fac…
Asta nu se cade sa fac cu mine!
Tot pe Drum.
Am îndoieli, sa mă întorc?
Știu cum arată, știu cum sa fac, am locul meu. Este sigur si cunoscut.
Sunt la calea jumătate. Ori înainte, ori înapoi…
Înapoi cunosc Drumul, înainte Drumul este necunoscut. Rămân puțin pe loc. Cum mai sunt? Cu Spaima lângă mine…
Este obosita. Indiferent cum fac, trebuie sa o iau cu mine…
Nu ma mai întorc?! Simt ca pot, am carat Spaima in spinare!
O sa găsesc energia de care am nevoie!  O sa mă uit in oglinda si o sa-mi placa de mine…
Am plecat de la Acolo si Atunci, sunt Aici si Acum, o sa ajung la Acolo si Atunci, altfel, așa cum sunt!
Mai merg puțin. Mi-e greu. Vreau înapoi…nu este prea târziu, sunt la jumătate.
Mai am resurse sa merg jumătate de drum. Drumul cunoscut este mai ușor de parcurs. Dacă dau Spaima jos, o sa ma consum si mai puțin.
O apuc de picioare, o dau jos…
Ei, aide, de! aide. Ce minunatie! In spinarea mea nu era Spaima…
“- Ce credeai, fiinta inutila destinului meu! Nu te mai car înapoi. M-am plictisit de traiul lângă tine. Te-ai ținut dupa ea, ea sa te scoată de aici! Eu mă întorc, tu rămai aici. Tine-te dupa ea. Știe Drumul.
decisionNe-am împărțit sarcinile: eu jumătate sa scap de tine, ea jumătate ca știe ce sa facă cu tine.”
Ptiu!  Ce sa vezi!
Calare pe Spaima luai Decizia-n spinare!
Tot pe  Drum…
Decizia înainte, eu cu un pas dupa ea.
Se vede lumina înainte.
Mi-a plăcut jocul lor!

No Comments »

M-am întâlnit cu Niciodata

the-chanceMi-am dat întâlnire cu Niciodată.

Sunt pregătită sa-i ascult povestea. Am stat mult timp intrebandu-mă cum este si de unde vine. Ce a facut sa-l ocolesc atat de mult timp?
Sunt intrebari la care as vrea sa-mi raspund dupa intalnirea cu el. Pare ca acum este timpul potrivit sa le înțeleg sensul.
Niciodată vine la întâlnire fără sa întârzie, vine exact când am hotărât  ca este musai sa fac asta. Sa fie pentru ca acum sunt pregătita sa-l primesc? Sa fie pentru ca numai intalnindu-l o sa mă simt Eu?
A fost odată ca niciodată o lume a emotiilor. O lume personala.
Este.
Ca de nu era, nu ne întâlneam si nu ne povesteam.
A fost odată ca niciodată o lume plină de personaje imaginare mari.
Ele vor trai într-o lume numita Viitor. Pe acolo se vor întâmpla multe experiente. Personajele acestei lumi se vor pune astfel in mișcare.
Or sa trăiască. Devin treze.
Când vor dori sa vorbească, se vor folosi  de experientiere – limba lor. Fiecare cu accentul sau, cu felul personal de a fi, in ritmul sau, se va exprima. Cuvintele lor vor avea forma si culoare, gust si miros, diferite texturi.
Niciodată, personajul despre care este aceasta poveste, este puțin diferit. Nu se mai regăsea acolo. Într-o zi lua decizia sa coboare printre Gânduri. Sa se strecoare fără sa-l vadă cineva si fără sa-l simtă cineva. Fara sa-l intrebe cineva ceva. Era bun la asta.
Se plictisise in lumea lui si astfel a hotărât sa cunoască Gandurile.
Dorea sa se imprieteneasca si sa învețe jocuri noi.
Gandurile traiesc într-o alta lume, ce numește Prezent. Unele Gânduri sunt localnici, sunt născute aici. Altele sunt venite, cu voie sau fără, din alta lume – Trecut.
Dacă nu ești prezent aici si acum, nu prea reusesti  sa-ți dai seama, sa le identifici. Asta este si problema Prezentului: ce Gânduri mai locuiesc aici?
S-au amestecat.
Niciodată începu sa caute relație. Sa caute unde sa locuiasca. Sa identifice un grup de Gânduri dornice sa-l cunoască. O parte din Prezent care vrea sa-l accepte.
Trecura ore, zile, saptamâni, Niciodată părea ca nu se descurca in lumea asta.
Totul era diferit, Gandurile erau diferite de el.
Cu cât se apropia, cu atât le speria mai tare. Încet, încet, spre mirarea lui, Gandurile deveneau inspaimantate.
Cu cât apropierea era mai jucausa, creativa, dornica sa le ducă acolo unde nu au mai fost, cu atât ele fugeau si mai tare.
Niciodată, locuitor din Prezent, Gândul  periculos!
Niciodată observa ca Gandurile aveau alte preocupări, erau mature, nu aveau timp sa învețe lucruri noi, ele STIAU. Nu aveau pricepere, nu aveau răbdare. Insa rezolvau repede totul. Nu se abateau de la drumul lor, nu încălcau reguli.
Niciodată, jucaus din fire, observator fin, surprinse cea mai mare dorința a lor…sa fie pregătite pentru Viitor!
Niciodată a înțeles. Nu merge cu furisatul! Dacă vrea relație cu Gandurile, trebuie sa facă altceva.
In fiecare zi aborda câte un Gând, unul singur, ii povestea despre ce dorea el sa audă…cum sa ajungă in Viitor.
Azi un Gând, mâine un altul, zi dupa zi, Gandurile nu mai reușeau sa se adune. Erau fiecare in povestea lor.
Niciodată era acolo, când era unul singur, povestind cum este in lumea aceea, Viitorul.
Gandurile stiau: Viitorul este ca si cum este Niciodată!
Niciodată le învață jocuri, le spunea povesti, le punea sa-si imagineze cum se vor descurca acolo, dar Gandurile erau speriate. Ele nu vor putea…Niciodată insa simtea ca ele ar putea.
Zilele treceau si Niciodată era din ce in ce mai trist.
Nu reusise decât sa sperie Gandurile. Nu avea niciun prieten. Nu statea niciun Gand cu el de dragul curiozitatii.
Unele se imprietenisera numai pentru lumea lui, altele din frica.
Altele, cele mai multe, au hotărât ca nu are rost sa mai călatoreasca  in Viitor si trebuie sa se întoarcă in Trecut. Așa pot scapă de Niciodată.
Mai multe Gânduri au hotărât, ca apărare, sa învețe si mai multe reguli. Au învățat sa se închidă si sa uite de planul lor.
Niciodată era din ce in ce mai mare pentru lumea de acolo. Crescuse.
Fiind singur, fără prieteni, crescuse urat.
Un monstru bantuia Gandurile si le consuma resursele.
Avea nevoie sa fie cu ai lui, cu personajele imaginare mari.
Avea nevoie sa devină ce era.

Întors acasă, își pierdu din pricepere si lăsa ușa deschisă.
Pe aici intrara niște Gânduri. Incepura sa identifice la ele o nevoie de cunoaștere. Vorbeau o alta limba. Se comportau altfel. Simteau.
Devenisera Emoții.niciodata

M-am întâlnit cu Niciodată, monstrul din Prezent.
Acesta a coborât din Viitor ca sa mă invite sa mă joc cu el. Mi-a fost frica, crezand ca mă va răni.
Nu mi-am dat seama ca vorbeam aceeași limba.
Nu m-am întrebat ce simt in legătura cu el.
A devenit trist, iar tristetea asta îl făcea din ce in ce mai mare.
Trebuia sa se întoarcă acasă.
Acolo locuiesc Emotiile, Personajele Mari.
M-am întâlnit cu el si nu mai am scăpare. Sunt curioasa si vreau mai mult. Vreau in lumea lui.
Merg sa mă joc.
M-am întâlnit cu Niciodată .
Era despre jocurile pe care nu le știam, acum le știu si le voi juca.

No Comments »

Salvatorul

20130629c-210422.jpgAjungem in aceasta viata sa traim multe roluri. Poate, selful nostru ideal ne roaga sa mergem in cat mai multe experiente. Are nevoie sa se hraneasca. Are nevoie sa creasca.
Alaturi de el, pentru ca noi sa fim un intreg, sta selful real. Acesta primeste semnale “aici si acum” de la evaluarea organismica.
Le asculta el? Vocea selfului ideal este mai puternica?
Evaluarea organismica, fidela si autentica cu noi. Ne vorbeste, ne striga.
Daca o ascultam. Daca o putem auzi.
Daca ne-am dat interesul pana in prezent sa-i invatam limba.
O limba plina de senzatii, perceptii, gata sa fie descifrate. Ele stau puse pe raftul constiintei noastre. Stau, imi imaginez eu, asezate ca niste borcanele pline de dulceturi delicioase. Fiecare borcanel cu eticheta lui.
O camara plina de emotii, fiecare cu numele ei.
Uneori, luam borcanelul si il degustam. Decidem daca se potriveste cu povestea pe care dorim sa o traim. Sau o traim deja.
Alteori, mancam tot borcanul fara sa ne dam seama. Nici nu mai stim de ce l-am ales, ce gust avea, ce miros, ce culoare, la ce foloseste…
Sunt Salvator. Caut ceva de lucru! Caut pe cineva pe care sa-l salvez!
Vreau sa-l scot din pericolul in care se afla.
Descopar vulnerabilitati, anxietati si viitoare tulburari.
Daca nu are, pot sa fac eu pentru el!
Nu are nevoie?
Nu realizeaza in acest moment, este in stare de soc.
Ajut Omul care sta la semafor pentru ca urmeaza sa treaca strada.
Daca este orb?
Cu atat mai bine. Sigur. Ma pricep la asta.
Mai ales cand nu doreste sau nici nu si-a pus problema daca doreste.
Cand doreste este o alta problema. Atunci am nevoie de alte unelte.
Daca doreste cum doreste el, eu il fac sa doreasca cum stiu eu.
Nu exista persoana care sa nu traiasca aceasta experienta, acest rol.
L-am facut ca aveam nevoie de el. Ca ne-am trezit in el. Ca ne-a spus cineva ca tocmai il facem sau ca l-am facut.
Cum este bine? Nimeni nu stie. Fiecare il traieste cum stie. Sau si-l creioneaza dupa cum are nevoie.
Sa ajungi in momentul in care cineva are nevoie de salvare si sa faci ceva pentru el, esti un salvator. Esti pentru ca ti- a spus.
” -Esti salvatorul meu!”
Ca vrei si poti sa accepti asta, este despre tine.
Ce a rostit el, este despre el. A recunoscut salvarea. Avea nevoie si tu ai oferit asta.
Sa ajungi dupa ce cineva a fost salvat, sa oferi ajutor, daca mai este nevoie, daca se cere, esti de ajutor.
Sa te duci dupa ce cineva a fost salvat, ajutat, sa-ti oferi resursele personale…cum se numeste?
Aici este marea intrebare pe care este de preferat sa ne-o punem.
Ce ne face sa facem asta? Cum se numeste gestul nostru? Din ce borcan, cum se numeste emotia aceasta? Cum se numeste ce facem acum?
Pentru ce facem acest lucru? Pentru binele cui? Interesul cui?
Este selful real in prim plan? Manat de evaluarea organismica, simt asta…
Este selful ideal? Am nevoie despre mine asta?
Stim din experienta ca indiferent de cat primim, de la cine primim, mai raman nevoi de satisfacut.
Dupa o evaluare, merg sa ofer ce stiu ca pot da, ce ma pricep.
Imi fac ipoteze.
Acolo, daca este descoperit, pot sa acopar eu.
Merg si imi arat oferta: pe mine.
Celalalt, atat cat este el ” aici si acum”, cat simte si cat se potriveste cu mine, accepta sau nu.
Sa insist, cum se numeste?
Sa-mi spun Salvator acum, cum se numeste?
Sa-mi spun Salvator dupa ce persoana a fost salvata si si-a numit salvatorul, l-a recunoscut…
Sa intervin aici, in aceasta relatie…
Sa am nevoie sa intervin!?
Persoana a avut nevoie de salvare, a sosit salvatorul. Este bine.
Este pe drumul de simbolizare.
Este pe drumul ei, in ritmul ei.
Cunosc tot ce a fost. Ce este.
Cu toate acestea, insist ca are nevoie de mine.
Acesta este un alt rol.
Putem sa-l numim hrana pentru selful ideal?
Numai prin experientiere putem sa intelegem ce facem.
Putem pentru ca avem la ce sa ne invitam sa reflectam.
Ma invit la asta.
Va invit sa reflectati!

1 Comment »

Obiective si previziuni 2013 versus psiho-lifestyle-ul Rogersiana (II)

Imi imaginez cum deschid aceasta selfograma, asezata confortabil unde mi-e drag, fiind in contact cu acel loc plin de acceptare.
Asta inseamna ca este de preferat sa-l descopar pana ajunge selfograma…
Deschid .
D-na Compasiune soseste! Dar cine este d-na Compasiune si cu ce se ocupa? Este de preferat sa aflu unde ii este casuta si care sunt parolele de acces.
Orice selfograma care se respecta este adusa de d-na Compasiune…
Mi-ar placea sa stiu mai multe despre ea!
Oare poti sa faci cursuri de “bune maniere”, cum sa te porti cu emotiile, cu tine?
Da.  Asa am sa fac.  Am sa merg la aceste cursuri de “bune maniere”.
Aici am sa invat cum sa le vorbesc, am sa invat limba lor. Cred ca este limba universala -jocul si joaca !
Ce surpriza ma asteapta…auzi ce spune aceasta selfograma: “nimeni nu poate face o planta sa creasca. Insa daca cineva furnizeaza conditiile necesare-sol, ingrasaminte, lumina, apa- se va transforma in cea mai frumoasa planta. Nimeni nu poate schimba materialul genetic…”
Pai si cu ce este diferit? Stiam si eu din alte  modele de (…)ograme? Sau ele stiau de la mine!? Sau din alte parti, asa cum am aflat si eu acum.
Cine a inceput primul? Cine a zis…
Este diferit. Este a mea. Facuta de mine, din mine.
Deci, eu m-am nascut cu aceasta tendinta la actualizare, acest dat, dat de a ma transforma atat cat am nevoie, unde am nevoie, cat am nevoie.
D-na Actualizare…aflu ca se naste cu mine, ma insoteste pana la sfarsit.  Nu este vecina mea…locuieste la mine acasa! Se ocupa cu armonia . Un fel de mediator intre ce vine, experienta, si ce gaseste, structura personala. Poate are nevoie de un climat anume? Am sa invat si despre ea…
Dar ce multe doamne si domni sunt in selfograma asta a mea!
D-ul Simbolism vine insotit de d-na Re-experientiere si d-soara Re-simbolizare…pune si el niste conditii, sase la numar J
Apare numai daca este nevoie de el, cand nu este clar.
O lasa prima pe d-na Experientiere.
Ce cavaler!
Parca am imaginea unei sali de bal. Toata lumea buna a acceptat invitatia mea. Poate ca nu si-au vorbit pana acum. Nu stiau unii de altii.
Mi-a venit o idee! Teambuilding! Ha, ha…
“Va rog sa va prezentati si sa spuneti cu ce va ocupati. Va rog sa va asezati langa un personaj pe care nu-l cunoasteti …”
-                    “ Sunt Congruenta si am facut cunostinta cu Experientierea Organismica.”
-                    “Sunt Ascultarea si am facut cunostinta cu Empatia, o stiam din vedere”…
-                    “Da. Eu sunt Acceptarea Neconditionata…cu mine incepe totul.”
Toate aceste doamne si acesti domni, construiesc minunata mea selfograma. Unele ajuta ca sunt, altii se lasa folositi ca niste unelte, altele sunt pentru a pune intrebari. Pot sa ma uit la ele cum sunt asezate initial si pe urma sa le schimb locul. Am de citit despre ele. Povestea lor.
Toata aceasta joaca poate sa fie inceputul noului meu psiho-lifestyle.
Obiectivul meu pe 2013! Psiho-lifestyle-ul Rogersiana :
Am previziunile, stiu ce fac daca le dau voce si le ascult. Am contactul cu ele prin responsabilitatea fata de mine – compasiune si acceptare de sine- decid sa ma folosesc de ele si de limba lor ca sa pot sa vorbesc cu emotiile de zi cu zi.
Cum arata acest zi de zi, psiho-lifestyle-ul Rogersiana?
Asa, ca si cum este  o calatorie, „de la- pana la”, aici si acum:
De la rigiditate-la fluiditate.
De la extern-la intern.
De la a da vina pe ceilalti-la acceptarea propriei responsabilitati.
De la lumea este in felul acesta-la asa percep eu lumea.
De la adevarul absolut-a acceptarea opiniilor celorlalti.
De la temerea de sentimente-la acestea sunt sentimentele.
De la au fost-la experientierea sentimentelor din trecut cu impact, aici si acum.
De la neincrederea ca ma pot schimba-la intampinarea ei cu bunavointa.
De la teama de neprevazut-la intampinarea schimbarii.
De la solutii pe termen scurt-la a sta cu timpul de a rezolva pe termen lung
De la a prefera regulile-la a prefera flexibilitatea.
De la previzibil si constrans-la spontan si creativ.
De la a judeca succesul si esecul-la a crede in puterea cresterii prin experientiere.
De la a ma ascunde-la a fi transparent.
De la a-I judeca pe altii-la a respecta felul in care au ales sa traiasca.

Sunt asa ca niste drumuri pe care le vad pe harta mea. Nu stiu pe care o sa apuc anul acesta. Mi-ar placea insa sa calatoresc, sa le parcurg. Selfograma spune ca Actualizarea este prezenta…hi, hi
Parca ar spune: “ Hei, Tu! Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!”
Te invit si pe tine sa-ti construiesti sefograma! Sau cum alegi sa o numesti.
Te invit sa experientiezi de la a trai potrivit judecatilor altora (locus extern de evaluare), la a trai potrivit propriilor valori si a experientei directe (locus intern de evaluare)
Te invit sa-ti accesezi noul psiho-lifestyle.

2 Comments »

Obiective si previziuni 2013 versus psiho-lifestyle-ul Rogersiana

Ma inscriu si eu in marea masa a populatiei care citeste la inceput de an previziuni, previziuni de toate felurile: astro, economice, sociale, meteo etc

Chiar sunt posesoarea unei previziuni astro personalizate (primita cadou :) ) din care reiese ca o sa am un an excelent, plin de satisfactii si belsug, o sa mut muntii din loc si sunt toate sansele sa-mi indeplinesc toate obiectivele!

Astrele imi sunt favorabile, planetele s-au aliniat si am acolo pe harta natala toate aspectele unui om de succes, nascut pentru a schimba destine (exagerez putin…pentru impact, tensiune si emotie…ati simtit?  :))

Toate aceste evenimente extraordinare vor avea loc in momentul in care eu o sa le permit si o sa am incredere in mine, vazandu-ma persoana minunata care sunt si care fac!?

Ha!

Pai, cum putea sa fie altfel?

A mers cineva sa-si caute sensul si sa inteleaga cine este, cum face si de ce, cum sa se comporte altfel si de ce se comporta asa acum, cum sa manance altfel ca sa slabeasca, cum sa treaca peste vreo suparare, cum sa faca bani sau altele si s-a intors cu ele facute de altcineva?

Chiar m-ar ajuta sa stiu pe cineva care a trait experienta asta…

Ai fost la vreun nutritionist si acesta a reusit sa te slabeasca prin metoda minune: mananc eu, te saturi tu !?

Ai mers la sala de sport si vreun antrenor de fitness  a facut exercitiile pentru tine?

Putem continua la infinit.

Raspunsul este NU!

Aud o voce interioara care spune ca se poate ruga cineva pentru tine si poti…asta dupa moarte, te poti ruga pentru celalalt in speranta ca o sa-i ajuti Trecerea (cred ca este utila si frumoasa practica…mai mult pentru cel de aici). Acolo nu am fost, sa simt cum este. Aici pe Pamant esti responsabil pentru sufletul tau si pentru actiunile tale, numai TU poti sa te caiesti pentru faptele tale (discutia este lunga si nu cred ca mi-as gasi argumente in fata unui practicant inflacarat, asa ca ma opresc la cat am putut sa inteleg sau vrut sa inteleg )!

Atunci care sa fie motivul pentru care are atat de mult succes acest demers? Oamenii merg la tot felul de specialisti, se supun la tot felul de metode, la tot felul de practici, cautand sa afle despre ei si despre ce este in ei.

Afland raspunsuri “pozitive”, pe care tu nu le cunosteai despre tine:

esti capabil, esti minunat, in tine este forta sa schimbi, ai ascendent pe casa reusitei profesionale si personale etc . Te intorci bine, optimist. Te apuci de treaba, de facut planuri.

Dupa un timp, constatand cu durere, ca nu poti sa razi la comanda, nu poti sa-ti dresezi pofta, nu poti sa auzi ce-ti spun kilogramele, nu poti controla ce gandesc ceilalti cu privire la tinuta ta, hainele tale, te intrebi la cine sa mai mergi? Previziunea asta a expirat sau nu era a ta?

Te poti intoarce la specialist stiind ca nu ai respectat “reteta”!?

Ti-a spus ca Luna sta numai trei zile in casa ta…ce vina are el ca tu ai fost zilele acelea depresiv si nu te-ai ridicat din pat sa mergi la sef cu cererea de marire de salariu?

Ti-a spus ca esti BETA si sa nu incerci comportamente de GAMMA la job? Ti-a aratat chiar si pe protocolul modelului cuboid. Ti-a arata chiar si in excel ca te situezi in partea din …ce vina are el ca te-ai incapatanat?

Ce vina are cel de la meteo ca ai organizat o petrecere in aer liber , chiar daca a anuntat timp frumos, si a fost un fiasco de la furtuna…tine de probabilitate. Trist.

Poate sau cu siguranta, la un moment dat al vietii mele am experientiat frustrarea ca trebuie sa le fac eu pentru mine. Ca nu merge previziunea singura. Ca stiam si eu ce avea sa-mi spuna.

Asa am numit emotia existenta: frustrarea responsabilitatii. Ba si a faptului ca nu m-am invat minte sa nu-mi mai cumpar atat de multe prostii, ca tot aia o sa-mi spuna.

Acum o numesc …tot frustrare, numai ca am o relatie diferita cu ea.

Pentru 2013 m-am gandit sa-mi fac singura previziunile.

O sa-mi fac … o selfograma ! Nu stiu ce este, vedem ce iese!

Inovam. No, nu inventez apa calda. Pun putina culoare in ea si o sa iasa apa calda colorata!

Da.

2013 este anul selfogramelor! In 2013 se poarta selfograma!

-“ Buna, Ana!Vreau sa-mi imbunatatesc relatia mea, cu mine .

-Poti sa ma ajuti?

-Sigur. Iaca… o selfograma!”

M-am gandit la urmatorii pasi:

Nu am pasi. Le las cum vin, cum se aseza, le ascult si le spun povesti.

Povestea psiho-lifestyle-ul Rogersiana ! :)

Va continua…

No Comments »