Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

PARTEA a II-a

bumerang…zile si luni m-am intrebat. Am calatorit in mine si in toti cu care am luat contact, poate ceva sau cineva imi da un indiciu.
…asta sa fie povestea, motivul real al aruncarii cu bumerangul!?
Toata framantarea mea, toata zbaterea mea interioara, are legatura cu iesirea din rolul de victima!?
Multumirea ca am descoperit un om mic in rol de capitan de echipa? Ca nu sunt la fel, ca sunt puternica si stapana pe situatie? Ca nu sunt precum colegii mei de echipa…
Sa stau putin cu senzatia aceasta.
Nu ma simt linistita, sunt inca agatata. Mintea imi este inca pe terenul de joc, senzatiile corporale au inca legatura cu jocul, imi simt picioarele cum alearga, imi simt colegii cum gafaie, ma simt pe mine transpirata; am inca imaginea capitanului de echipa langa agresori spunandu-le…nimic. Il vad cum nu ma apara, cum nu ne apara, cum da vina pe soarta si pe el! Cum se apara ca nu stie nimic. Mic!
Sunt plecata de ceva vreme, am inceput alt joc, alta partida si sunt inca acolo. Tot cred ca are legatura cu efortul depus. A aduce probe la masa verde, m-a secatuit, m-a lasat fara energie. Numai ca “apararea” de la masa verde s-a incheiat. Am castigat. Mi-au spus ca aveam dreptate.
Eu am ajuns sa simt asta? Asta este intrebare pe care mi-ar placea sa o traiesc…mai ales raspunsul. Despre asta sa fie?
Sa fie in legatura cu experienta de a nu le cere despagubire, de a nu cere sa fie cunoscut scorul; sa-i fi cerut, la masa verde, capitanului de echipa sa-si ceara scuze sau sa-mi fi recunoscut golul, public? Sa ma vada ca pe ceva maret? Mare!
Am aruncat bumerangul, si-a dus la indeplinire menirea, este timpul sa faca drumul inapoi…spre mine!
L-am aruncat cu manie, cu dezgust, cu dispret, agresivitatea miscarii arata dezaprobarea situatiei create. L-am aruncat cat am putut de tare, parca cu teroare…eram atat de uimita de situatie, nu am vrut sa ma supun. Nu am vrut sa ma supun si am gasit puterea sa nu o fac!
El se intoarce, se intoarce la stapan, la mine!
A facut o calatorie lunga. A rupt totul in jurul lui. Si-a facut treaba!
Acum se intoarece…numai ca ce am pus acolo nu s-a descarcat complet. Am pus cat pentru toata viata mea…pentru prima si ultima batalie cu agresorii!
Batalia vietii mele!
Incep sa-l simt…este rece in jur, toate se misca, toate il asteapta cu incredere, cu interes. Cu frica! Cu vinovatie! Ce o sa aduca?
Incep toate prin mine sa se ridice…
Mai este ceva sub “covor”!
Carapacea mea se deschide si imi ofera acces la ceva uluitor, multa informatie despre evenimentul-experienta. Despre ce a “ascuns” situatia…despre ce nu am fost pregatita sa vad!
Mi-e o frica teribila. Am dreptul? Este despre mine, despre ce am trait dar nu mai stiu ca am trait. Este departe de mine…este trecutul. Este acoperit cu mii de straturi. Aparari.
Reiau experienta. Ce a fost acolo, acolo in acest eveniment din viata mea? Ce face ca am pus atat de mult in aruncarea bumerangului?
Ce a facut: teama, tristetea, mania, neincredere, acceptarea, resemnarea…ca as putea sa fiu la fel? Asta este!?
Ca daca m-ar fi numit pe mine capitan de echipa nu as fi putut avea curaj sa fiu altfel? Ca nu mi-ar fi pasat, ca nu as fi vazut jucatorii de cat de de capitan sunt? Ca as fi acceptat sa tac si sa nu spun ca strategia este de a face un joc cat mai bun…pentru adversar?
Raspunsul a venit. El vine intotdeauna, numai ca nu-l intelegem.
Acum eu sunt capitan de echipa. M-au ales si am acceptat!
Meciul decisiv, finala. Intalnirea cu mine, cu laboratorul de sub “covor”.
I-am dus pe jucatori pana aici, sunt multumita. Sunt atat de mandra de mine: unul nu mai poate alerga, unul are mainile rupte, un altul piciorul, nu au dormit, nu au mancat, tipa, urla de durere…imi spun sub toate formele posibile ca au nevoie de ingrijire, de atentie, de iubire…dar ce atata neputinta!
Imi stricati strategia! Liniste! Liniste! Liniste!
Nu le spun gravitatea situatiei. Dupa ce terminam jocul avem timp sa intelegem ce a fost si sa oferim suport. Acum trebuie sa oferim spectacol…pentru cei din tribuna.
Incepem.
Jucam bine, sunt un strateg exceptional. Jucatorii mei se inteleg din priviri. Pase, goluri, tribuna in delir. Eu stiu adevarul.
Ceva se intampla cu mine. Nu ma pot aduna, ma simt presata si incep sa simt ceva: am in gura gust de vinovatie, mirosul durerii din teren este peste tot.
Ce fac eu acum? Sunt atenta la emotii, la sentimente, la jucatori? Am de dus un meci la capat. Sunt capitan de echipa si trebuie sa ma tin de strategie.
Si nu ma tin!
Inteleg totul si ies din rolul de agresor! Eram atat de aproape sa fac ce mi-au facut. Dar nu, eu stiu cum este sa fii in locul lor, condusi de un neispravit, mic, capitan de echipa. Eu stiu cum este sa-si imagineze cineva ca nu poti sa iesi si tu sa poti. Ca tu nu intelegi, dar tu intelegi, dureros de mult, tot.
Mi-am dat seama ca jucatorii mei nu doresc sa le creaca stima de sine adversarilor, ci pe a lor. Mi-am dat seama ca ei simt ca merita si ca au dreptul sa castige. Ca sunt puternici!
Ce minunata sunt! Ce puternica! Eu sunt altfel, fac total diferit intr-o situatie similara!
M-am intors cu fata la sponsori si le-am aratat degetul mijlociu…ha, ha. Nu am facut, nu am jucat planul! M-am trezit la timp, mai era, este, suficient timp ca sa castigam. Luati-va tricoul, eu tin cu dreptatea!
Jucatorii mei castiga, tribuna afla adevarul. Plec.
Dar ce se ascunde aici? Ce sa fie? Morala!?
Victima nu mai este victima, constientizeaza in ce pozitie se afla si isi gaseste puterea. Se ridica in picioare, se scutura de pielea plina de bube si merge inainte. Pe parcursul vietii ei, inconstient, se agata de un rol de agresor ca sa reia povestea…invers. In rolul de agresor, ce sa vezi? Ea intra in contact cu ea, cand era victima, si nu agreseaza… Ceva mecanisme se pun in miscare si renunta sa agreseze! Se salveaza, salvand pe ceilalti.
Nu-i asa ca este minunat? Pe cat de complex, pe atat de simplu sau invers?
Ganduri, ganduri, nici pic de emotie…si ce de durere. Unde este ea acum? Este in toata aceasta putere de a se scoate mereu din ceva…
Se apropie de adevar! Sa intelegi la un alt nivel tot ce ai trait si ca este timpul sa te intorci in momentul acela, unde te-ai lasat…in asteptare. Ca tot ce simti este semnalul ca este timpul: ti-ai promis ca atunci cand o sa ai “putere” si vei fi “mare” te vei intoarce si vei avea grija de tine. Vei face dreptate

No Comments »

Bumerangul: joc de-a seful si subalternul

bumerangBumerangul este un instrument, de obicei confecționat din lemn, care poate fi lansat prin aruncare și îndreptat spre a lovi o țintă. Își are originea în armele primitive utilizate de australienii aborigeni la vânătoare și în război.

Ma asez, linistita, asa cum imi este obiceiul, la masuta de scris. Povestea are un subiect experientiat chiar de mine. Asa cum sunt toate. Experienta m-a vizitat si nu sunt sigura ca i-am inteles sensul si scopul vizitei. Ma invita sa vad care este motivul real, motivul de sub “covor” si morala.
Ma retrag in mine, cu toate ale mele, respir adanc si intru in contact cu realitatea mea interioara. Ce mai este pe acolo?
Simt bucurie, partea ei de seninatate-multe sunt asa cum imi doresc sa fie, simt si partea de extaz: o parte din mine sare intr-un picior de nerabdare pentru ce am descoperit ca pot sa fac… Increderea parca mi-a inundat sufletul: valuri-valuri de admiratie si acceptare…oameni pe care ma pot baza, parti din mine, persoane dragi care ma apara din diferite parti de lume, cu sau fara viata.

Surprinsa de ceea ce a venit, primesc uimita cum jocul meu a prins viata si cu interes urmaresc sa nu ma las distrasa nicio secunda, sa nu pierd niciun moment. Meditatia este si ea pe aici… vigilenta…ochiul neadormit, paznicul. Pe alocuri un pic de iritare, aprehensiune.
Ma invit sa pun de-o parte toate celelalte, invitandu-le sa paraseasca un pic spatiul, si invit numai trairile care au legatura cu experienta-eveniment pe care vreau sa o descojesc.
O cuprind in mana, asa ca pe o leguma cu multe foite, ma angajez sa raman prezenta pana la miez. Nu stiu ce o sa urmeze, o sa raman ancorata, cu curiozitate si bunavointa o sa dau fiecare foita jos…sa ramana emotia pura si autentica.
Ce face ca esti aici? Ce te aduce? Ce o sa aflu despre mine?
Foita dupa foita…
Asta sunt eu: cu vise si dorinte, scop clar si obiective care sa muleaza din mers la el. Tehnica…
In timpul jocului, inceput spun eu corect, eram in aceeasi echipa cu evenimentul. Parea deschis, l-am simtit deschis, era sincer. A fost prietenos, m-am simt acceptata si primita in familie. Pentru mult timp am simtit placerea victimizarii si a neputintei. Era atat de bine sa fim mai multi. Stiam ca nu putem sa facem mai nimic, ca suntem mici si neputinciosi. Ca trebuie sa mergem pe liniile trasate, ca jocul are victime si agresori…si nu facem niciodata schimb de teren si de rol.
Am jucat asa un timp, ne era greu si ne plangeam unii la altii. Nu era o alta cale. Victimele eram noi si agresorii ei.
Pana intr-o zi cand evenimentul a primit o veste: exista posibilitatea sa fie facut capitan de echipa! Pentru asta trebuie sa adopte o atitudine, una pe care o stia foarte bine. Sa fie o victima si mai supusa, pe veci supusa atitudinii de sluga. Primind tricoul de capitan, primea sansa sa ramana acolo pana linge si ultimul dos. Dos plin de neadevar, minciuna si neputinta. Primea si sansa sa vada cum se distruge echipa lui. Putea sa asiste, cu atitudinea noua, cum membrii echipei erau atacati cu niste neadevaruri si cum el, anesteziat de puterea pe care o putea pierde, nu stia sa faca nimic. Pentru ca nu stia. Asta era motivul pentru care il alesesera: nu stia nimic, puteau sa-i introduca niste idei gata digerate. Era jucatorul perfect. Era alesul lor, nu era ales de noi si nici nu avea vreo dovada ca are competente…
Nu ma deranja, asta este o parte cu care am de lucru acum, nu m-am impacat cu ea, nu ma interesa pentru ca nu eram eu vizata la fault. Incercam sa-mi fac jocul cat mai bine si sa dau pase.
Intr-o zi m-am gasit faultata rau, nici nu eram prezenta, nici nu ma anuntase nimeni ca are loc vreun meci. Se batuse si lovitura de pedeapsa. Am aflat ca: eu eram considerata din acel moment iesita din joc, dadusem un gol in poarta echipei adverse, cu piciorul colegului atacant.
Eu ii ofeream pase…el le verifica. Daca nu era buna ma anunta, daca era inainta la atac. Asta a facut, dar nu acum. Acum nu jucasem.
Ma anunta ca este pregatit de gol, ca are mingea, ca pune piciorul si pe urma o sa bage mingea in poarta…in imaginatia lui.
Facand toate lucrurile acestea, el pe ale lui, eu pe ale mele, m-a acuzat de furt…i-am luat piciorul si am dat gol cu el…in poarta adversa!
Care este tragedia: agresorii erau condusi, capitanul isi putea pierde tricoul si sansa sa linga osul. Nu si-a tinut jucatorii in teren. Acestia au jucat si aproape ca au si castigat.
Aproape…am fost descalificata! Mi-am permis sa tin cu echipa mea si sa dau un gol pentru ei!
Rusine! Exista sansa sa nu mai fim victime…asta nu se face! Trist.
Colegul jucator si-a asumat vina: nu este el vinovat de gol. L-am mintit…eu joc de-adevaratelea si ca pasa era pasa… nu stia ce sa faca in postul acela!? Nu prea isi stia meseria. El nu era acolo sa verifice, era ca sa fie verificat.
 Asta a inteles bietul meu capitan de echipa. Saracutul, asa il mintisera. Atat putuse el sa priceapa din marele scenariu care ii fusese descris. Isi luase langa el cativa jucatori, pe linia din fata- ca sa apere poarta…adversarului!
Ne-a chemat la el si ne-a certat…rau. Ca ne-am permis sa-i deranjam pe agresori, ca nu se face. Ca trebuie sa plecam capul si fiecare are datoria la cate un autogol…sa le crestem stima de sine adversarilor.
Nimeni nu a vrut…si totusi au facut-o. Agresorii si-au castigat stima de sine…cu ajutorul nostru. Pentru ca nimeni nu a verificat ce s-a intamplat. Ca nimeni nu a cercetat ca nu am gresit ca le-am dat gol. Ca regulile jocului erau pentru ambele echipe: si noi avem dreptul sa castigam.
Nimeni nu a verificat ca meciul nu a existat niciodata si ca ei au inventat partida ca sa ne vare si mai adanc in rolul de victime…si au reusit.
Am jucat un joc imaginar, l-am castigat si acum ne simtim vinovati. Numai ca vinovatia este reala.
Am fost descalificata si pentru ca mi-am permis sa ma trezesc din imaginar si pentru ca am incercat sa-i trezesc si pe ei…
bumerang2Colegii jucatori si-au platit datoria: fiecare cate un autogol, doua, ca data viitoare sa nu mai indrazneasca sa se ridice in picioare. Altfel o sa piarda sansa sa mai joace…chiar si pe post de victime.
Si totusi jocul este viata lor. Nu stiu ce sa faca daca nu mai joaca. Asa ca decat deloc, mai bine pe post de victime.
Nu sunt in masura sa judec. Nu evaluez si nu critic. Credeam si eu acelasi lucru…simteam.
Pana in acea zi cand mi-am permis sa spun ca nu este despre mine…si am castigat jocul, cu probe…din pacate credeam eu si pentru echipa mea. Capitanul de echipa mi-a explicat clar ca nu are ce sa caute un jucator curat si curajos in echipa lui…
Multumesc.
A fost ziua cand am iesit din rolul de victima!
Va urma…

No Comments »

Cutulica si Javra

OLYMPUS DIGITAL CAMERAA fost odata ca niciodata, asa cum stim doar noi ca arata acest niciodata, un inceput. A fost pentru ca daca nu era, nu aveam nevoie sa vorbim despre el. A fost si mai este, pentru ca nimic nu s-a schimbat in noi. Este pentru ca inca nu avem un altul, mai sigur, de care sa ne folosim.
Este pentru ca vrem sa-l avem sau poate nu mai stim sa scapam de el?
Tata-Univers, intr-o dimineta, se trezi cu fata la cearceaf, asa ca incepu sa tune si sa fulgere. Nimeni nu-i putu schimba starea. Incercara cativa: cu vorba buna, cu dans, cu muzica, cu poezie, cu intelepciune si supunere…Nimic!

Pe la amiaza, obosit de atata plictiseala, se culca la loc.
Atunci incepu sa viseze.
Imaginile se derulau cu repeziciune, cu nerabdarea prieteneasca a unei maini dibace chemata pentru ca este nevoie de ea, dezvaluindu-i celui adormit o poveste captivanta – una care ar putea sa faca pe oricine sa tresara de placere si spaima, in acelasi timp.
Se facea ca Tata-Univers a fost chemat de mama lui. Aceasta ii aduse la cunostinta ca, din lipsa de spatiu de sine, vrea sa faca curat prin casa. Hotarase ca sunt mult prea multe obiecte care se aseamana si ca acestea, pentru ea, sunt  dubluri…asa ca la colectii. Obiectele colectionate nu-i mai satisfaceau obiectivul, obiectiv pe care nu-l stiuse niciodata.
Zis si facut!
Chema la ea toate obiectele din casa si le aduse la cunostinta ca trebuie sa decida care sa ramana in casa si care sa mearga la cosul de gunoi. Daca nu fac singure alegerea, ea o sa le arunce …fara un criteriu anume. Din prea-plinul ei, bunatate sufleteasca rece si fara viata, le lasa deocamdata sa decida singure.
Tata-Univers incremenit in scaunul sau, asezat adanc in inconstient, si inca in visare, asista bulversat la acest joc al mamei sale.
Curios, din fire, dorea sa cunoasca cum se poate face o astfel de alegere. Incerca pentru un timp sa inventeze, apoi sa inoveze, lasand ca ultima solutie: sa-si poata imagina cum ar aplica ce au facut altii.
Obiectele plecara, fiecare de unde venisera, cu povara ca dupa trei ceasuri sa se intoarca cu decizia luata.
Tata-Univers crescuse cu toate acestea pe langa el, nu se simtise inghesuit…nu intelegea motivul pentru care mama sa sa doreasca o asemenea curatenie.
Se aseza, fara sa-l simta cineva, intr-un colt.
Coltul era locuit de o familie din caine.
Familia avea doi feciori. Acestia locuiau cu bunica…parinti nu aveau, plecasera demult in calatoria-datorie, calatorie pe care toti o facem spre sfarsitul vietii.
Bunica era cam cu toate pregatita de calatorie, asa ca daca pleaca cu trei ceasuri mai devreme, o sa ajunga inainte…
Ei sa asculte si sa faca ce simt… este convinsa ca vor intelege ce le spune : MAMA  are in gand sa faca curat, o sa lase in casa ceva care este unic…daca un altul foloseste la aceeasi simtire, o sa-l arunce, daca nu, o sa-l pastreze.
Tata-Univers era fascinat si vrajit de cele auzite si vazute, insa cel mai mult de ceea ce simtise la auzul cuvintelor rostite de bunica, asa ca isi propuse sa-i insoteasca pe cei doi frati-caine.
Cainii plecara, unul la dreapta-celalalt in stanga…Tata-Univers dupa ei.
Cabd Timpul si-a terminat ziua de lucru, si-a strans orele si minutele si a parasit casa…Era vremea trairilor.
Toate obiectele se adunara si se incepu marea curatenie: unele luara decizia usor, altele cu greu. Au fost si care au decis sa mearga cu tot neamul la gunoi…lipsind-o pe MAMA de abilitatea respectiva. Au fost si din cele care s-au prezentat ca fiind ultimele din neamul lor…sa duca mai departe…pline pe maini de pata rusinii.
Incet, incet casa devenea mai goala…mai lipsea un obiect insa…unde sunt obiectele din caine?
Primul se prezenta Cutulica. Aducea un pic a caine, insa nu era. Soseste si Javra…
MAMA, suparata, le ceru sa termine cu minciuna ca sunt doua obiecte diferite si sa decida care merge la gunoi…
Cutulica argumenta de ce nu este o Javra si ceru sa faca un experiment; la fel si Javra.
Cutulica chema celelalte obiecte si le ruga sa spuna cum se simt langa el: primea tot felul de trairi ca rezonanta…sunt fericite, bucuroase, simt ca nu mai sunt singure, ca nu sunt neajutorate, ca au o familie, ca pot sa-si asume responsabilitatea pentru el…asa ca un membru al familiei acceptat si iubit, valorizat.
Veni randul celuilalt sa gaseasca argument si trairi – rezonanta la el…primea ura, salbaticie, violenta, frica. Unele se identificau cu el…abandonate si considerate hidoase, fara sa  aduca ceva de folos neamului, singure impotriva tuturor, la mila iubirii si valorizarii.
Ce revolutie! Acum obiectele din neam nu mai semanau intre ele, aduceau trairi diferite. Foloseau la altceva in casa MAMEI.
Aceasta nu mai avea ce sa faca…nu mai avea dubluri.
Daca renunta la Cutulica, renunta la acea parte din casa. Daca renunta la Javra, renunta la cealalta.
Accepta…cei doi nu sunt asemanatori: fiecare este unic…Cutulica nu-i Javra, Javra nu- i Cutulica.
Cu ochii injectati de durerea frustrarii, cu foamea de aruncat obiecte la cos nepotolita, stransa de propriul sine prea stramt, vazu in final doua obiecte asemanatoare:
“Aha, dar voi? Am ce sa arunc…Unul la gunoi!”
Pasamite, Tata-Univers se splitase ca sa poata sa-i insoteasca pe cei doi frati caine…nereusind sa se mai puna la loc…mana MAMEI apuca orbeste pe unul din ei…la gunoi.

Plin de sudoare, Tata-Univers se trezi din vis din cauza unor urlete infioratoare. Casa lui era intoarsa pe dos…MAMA se pregatea de curatenie generala.
Il cheama sa-l anunte ca in casa nu mai este loc,  trebuie sa ramana numai unul… Acesta ramase calm. Stie ca este in siguranta, o sa aplice planul-caine.

Anii au trecut si au ramas  numai cainii.
Asta datorita secretului: ca sa pastreze neamul caine isi asumasera sa imprumute, pentru joaca, rolurile opuse felului lor de a fi, fara sa se lepede de cine erau cu adevarat.Cutulica era Javra si Javra era Cutulica.

Impreuna erau caine…numai asa.

No Comments »

La multi ani , MIE !

la multi ani mieAnul acesta vreau sa fiu prima care-mi spun “La multi ani”!
Este inceputul celui de-al 32-lea an din viata mea. O viata fireasca cu multe peripetii. Ce este diferit ? M-am hotarat sa ma ascult, sa ma contin si sa-mi ofer spatiu: sa ma manifest asa cum sunt, cum simt ca arata libertatea interioara.
M-am hotarat sa le ofer un concediu binemeritat d-nilor  Neputinta (Nu-Pot pentru apropiati ) si Trebuie. Le sunt recunoscatoare pentru ca m-au insotit pana aici. Si-au facut treaba: au creat plasa de siguranta, gardurile si barierele. Limitele imi sunt arhicunoscute… putintele la fel. Nu prea le-am exersat, recunosc.

Am timp.
Imbatranind au devenit morocanosi. Nu mai stiu de joaca. De la un timp nu mai aveau chef de experiente. Doreau sa stam, sa stam asa ca intr-un ou fragil. Nu mai simteam nicio placere sa ma furisez fara sa stie…
Le-am cumparat biletele si i-am dus la vapor. Sa-l vad acum pe d-nul Nu-Pot ce expresie o sa aiba cand s-o vedea nevoit sa inoate. D-nul Trebuie o sa-l certe nitel: ca nu  are colac, ca nu a facut curs, ca nu are vesta…ha, ha.
Nu o sa fiu acolo, nu este despre mine!
Acum ca sunt plecati, pentru o perioada suficient de lunga,  am sa dau o petrecere. Tot anul ! Care este farmecul daca nu petreci de ziua ta? 
Vreau o petrecere speciala. O sa invit Famila Emotii! 
Pe ceilalti membri…dupa cum stim doi sunt in calatorie. Sunt curioasa cine o sa accepte invitatia mea. Bineinteles ca pe invitatie o sa scriu de plecarea celor doi…
Mai tineti minte selfograma pe care mi-am facut-o la inceput de an? A venit momentul sa actionez!
O sa fac o petrecere cu tema: „ Bunele maniere in relatie cu mine”
Vreau sa-i simt mai intai, pe urma, cand o sa vina timpul sa dam mastile jos,  o sa-i cunosc si dupa nume. Dar deja vom avea o poveste impreuna.
Familia aceasta are o istorie draguta: la un moment dat, cam pe la nasterea mea, era o familie unita. Nu mai tin minte exact anul, insa membrii au pierdut legatura. Nu prea mai stiu unii de ceilalti. S-au mai intalnit asa, cu ocazia unor evenimente din viata mea. Ce este clar si stiu sigur: unii nu-l placeau pe d-nul Nu-Pot, altii aveau o stare ciudata in prezenta d-nului Trebuie.
Ca sa fie si mai interesant, sa satisfaca curiozitatea, ne punem masti si ne luam doua fete la noi. Sa putem sa ne distram: cand vrei sa o saluti, ca stai de vorba cu emotia cutare, ea sa te intrebe :  „ – Cu care fata a mea ai treaba? ”
Imi imaginez cum intra, rand pe rand, emotiile. Prima senzatie care se naste in mine, prima reactie fiziologica, modificarea produsa de ea, reactia mentala, ce o sa-mi vina sa fac.
Imi voi spune: ramai conectata la acasta senzatie, nu vei mai avea ocazia sa o experientiezi pentru prima data,  niciodata! O sa fie a  doua oara, a treia oara, de fiecare data cand o s-o  inviti…si sa o intrebi ce adusase prima oara?
Cu ochii mintii le vad asezate in diferite parti ale casei mele…poate isi vor rezerva cate o camera…poate vor vrea sa stea mai mult. Fiecare pereche cu camera ei,  cu membri ei, cu rude pe care vor vrea sa le invite – azi, maine.
Casa o sa prinda viata, se vor amesteca trairile, atitudinile,  ma voi invita in fiecare zi la cu totul si cu totul alta experienta.
Ca intr-o ghicitoare: cine este si aduce, ghici ce spune si supune? Este ea…D-na…?
Am sa povestesc! Va voi invita sa-mi cititi povestile.
Ramaneti conectati la Emotii!
D-na Surpriza o sa va rasplateasca pentru ca ati facut-o membru a Familiei Emotii! O sa va puna in contact cu multe rude apropiate…poate il roaga pe d-nul Anticipatie sa ne recite o poezie sau sa ne faca un desen…sa ne cante…
Am inteles ca ne priveste cu interes (  sa fie un curios?)! Aflam.
La multi ani… MIE!
..cine nu indrazneste pierde distractia.
Petrecerea se tine aici !
PS: Perechea, formata din D-na Bucurie si D-nul Tristete, a confirmat prima !

3 Comments »