Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Adolescenta, bat-o…emotia!?

Primavara a venit.
A venit cu mirosul ei frumos de proaspat, copaci infloriti, iarba crescanda.
Totul este plin de lumina si culoare.
Numai ca adolescentul meu este trist. Se inchide la el in camera si nu vorbeste cu nimeni. Daca este intrebat de vorba, ridica din umeri si pleaca mai departe. Daca insisti, ridica vocea sau tipa: “ Lasa-ma, nu vezi ca am treaba, ce tot vrei?”
Tu in rolul de parinte vrei sa cunosti starea lui, vrei sa-l intrebi cum mai sta cu cititul, cum mai este pe la scoala. Ce a mai spus nu stiu ce profesor, diriginte, pedagog cu privire la nu stiu ce chestie educationala.
Este gata? A luat decizia? La ce liceu sau facultate se inscrie?
Cateva luni pana la Testarea Nationala sau admiterea la facultate. Acestea isi fac deja simtita prezenta, asta daca nu cumva si-au facut de la inceputul anului scolar.
Tie, adult responsabil, iti sta mintea la ce o sa urmeze. La cei patru- cinci ani pe care copilul tau o sa-i petreaca la scoala. Ce inseamna asta pentru tine? Bani in plus pe transport, pe haine, pe alte lucruri administrative. Poate nu ai un singur copil care face trecerea intre ciclurile scolare, poate ai doi. Poate mai ai alti copii in ani mai mari la scoala. Este o perioada extrem de stresanta si incarcata emotional si financiar.
Pentru el cum este?
Este greu. Foarte greu. Experientiaza emotii contradictorii. Placerea ca este mare, merge mai departe, a crescut si teama de necunoscut. Experientiaza pierderea. Se desparte de oameni dragi lui, prieteni, profesori, scoala lui draga in care a plans si a ras, a simtit rusine si a trait emotia triumfului.
Asa cum a fost, el pierde mediul familiar si de ce nu, pentru unii copii mediul familial. Poate singurul mediu in care s-au simtit acceptati neconditionat.
Sigur, adolescentul stie ca urmeaza ceva foarte important pentru el, urmeaza un examen care poate sa-i schimbe viitorul. Acest viitor insa depinde si de sprijinul acordat si primit de el de la persoanele semnificante. Pregatirea emotionala a momentului este de preferat sa se faca in acelasi timp cu pregatirea cognitiva.
Daca adolescentul mai are nevoie de pregatire suplimentara la unele materii, cu siguranta are nevoie si de pregatire emotionala. Daca aceasta nu poate sa fie asigurata de parinte, din diverse motive, poate este de preferat sa se faca de un specialist.
Ideal ar fi in echipa: Copil, parinti si specialist .
Pregatirea emotionala are legatura cu explorarea emotiilor care sunt prezente in adolescent cu privire la acest eveniment.
Pot sa fie emotii legate de examenul in sine, de decizia alegerii locului-liceu, facultate. Emotii legate de teama de a nu dezamagi, de a putea sa-i convinga pe parinti sa-l lase unde vrea el sa mearga. Sau emotii de supramotivare.
Poate, surprinzator pentru unii adulti, adolescentul simte acest eveniment ca pe o retraire a altor momente decisive pe care le-a trait asa si acestea navalesc peste el. Poate retraiesc emotia unui examen care nu a avut finalul dorit in trecut sau doresc sa retraiasca emotia succesului din trecut. Poate se apropie acel moment important pe care l-au tot povestit parintii lui cand era mai mic si acum simte incarcatura momentului.
Este in contact cu faptul ca el nu este la fel de competent ca si colegii lui care tanjesc dupa un loc la licee si facultati cu renume si el nu o sa reuseasca sa-si faca parintii la fel de mandri ca si ceilalti ori ca este mai competent si trebuie sa faca altfel.
Sunt si adolescenti care se simt pregatiti pentru moment, sunt in contact cu faptul ca stiu foarte bine materia si se vor descurca foarte bine.
Problema?
Balul de sfarsit 🙂 !
Da, este un moment foarte important. Din nou, solicitant financiar pentru parinte decisiv ca si imagine si traire pentru adolescent. Hainele, tunsoarea, partenera/partenerul ocupa in mintea lui locuri fruntase. Toate aceste necunoscute il fac sa traiasca alte si alte emotii. Ca si examenul, acest moment este unul asteptat cu mult drag de adolescenti.
Ce se intampla cu adolescentii care nu doresc sa participe? Ce traiesc ei? Poate este un moment foarte bun de explorare. Ce il face sa nu se simta integrat in grupul sau, sa nu participe la acest ramas bun, sa nu fie confortabil cu corpul si imaginea lui. Ce il face sa se simta superior si sa nu accepte un loc “sub standardele lui” , sa nu-i accepte pe ceilalti ?
Poate ca acum apare si pentru el in sfera constientului, isi da seama ca nu se simte bine cu el si cu ceilalti. Este un momentul cel mai potrivit sa vorbim despre asta.
Ce simte el si cine este sau ce vrea sa para ca este si nu este?
Momentul balului este un moment unic de discutie cu adolescentul, o poarta deschisa, asta daca nu s-a discutat pana acum, despre afectiune, viata sexuala, alcool, substante interzise. Este un moment in care tatii isi iau baietii si merg la cumparaturi, mamele impartasesc diverse experiente “ trucuri de fete” cu adolescentele.
Trecerea peste aceasta treapta scolara este de fapt experientierea si explorarea maturitatii afective.
Este oportunitatea parintelui de a-l insoti pe adolescent. Este oportunitatea relatiei.
Poate este prima oara cand ia o decizie importanta. Decizie care poate nu este a lui ( multi si-o doresc sa fie a lor) dar, cu siguranta o decizie despre care ne poate vorbi numai el.
Ei sunt singurii experti in cadrul lor de referinta, interiorul lor sufletesc si emotional si singurii care stiu cat de intensa sau nu este trairea. Voi, parintii, insotiti cu maturitate tot acest proces al devenirii.

No Comments »

Cele doua capete ale firului

I. Modelul personal…

Am fost invitata sa tin un workshop despre  particularitatile varstei la una dintre clasele din scoala unde sunt psiholog scolar.
M-am pregatit asa cum fac de obicei…
Mi-am creionat  pasii workshop-ului- obiective, metode,  cum aranjez sala, materialele necesare si am lasat spatiul pentru creativitate si spontaneitate…pentru cursanti.
Cursantii mei sunt parintii . Parintii unor copilasi de 9-10 anisori.
Intrand in sala am descoperit ca eram atat de emotionata incat nu reuseam sa-mi adun gandurile si ideile.
Nu mai spun ca-mi uitasem si materialele ( creioane, plastilina etc. ) si  hartiile de flipchart  stateau aruncate pe o masa pentru ca uitasem sa-mi aduc suport.
Atunci am realizat, stand concentrata pe ceea ce simtem, ca oamenii din fata mea erau incordati, obositi, saturati pana peste cap de toti expertii care veneau  sa le explice cum se educa un copil, cum se educa copilul lor.
Erau nesiguri si violenti in reactii, iscau discutii cu tenta personala. Erau obositi ,dar energici in acelasi timp cand trebuia sa-si spuna parerea, sa se apere. Se atacau reciproc si apoi se victimizau si cereau mediere.
Vorbeau unii peste altii si apoi se facea o liniste apasatoare.
Toate plecate de la faptul ca grupul de copii este catalogat de scoala ca fiind  unul cu multe conflicte interne si cu multa violenta.
“Dar de ce oare? Pentru ca sunt unul-doi copii violenti. Dar cine sunt ei, al meu sigur nu este. Al meu sigur nu face. Dar ce sa faci daca esti provocat?”
Asa ca daca tot eram acolo si aveam si meseria asta pompoasa…uite cine o sa descopere. PSIHOLOGUL SCOLAR.
Eu eram inca un “om al scolii” care  pentru ei, venea sa le spuna ca nu si-au educat bine copiii, ca nu se pricep la ceea ce fac…ca am venit sa-i evaluez .
Era un fel de extemporal la lectia “ cum sa fii un bun parinte”.
Dupa ce am ascultat toate opiniile si am incercat, fara sa reusesc, sa fac in asa fel incat sa vorbim pe rand…am inceput sa-mi notez ideile pe tabla.
Imi veneau tot felul de lucruri  pe care, ipotetic facandu-le,  as fi putut sa aflu ce se intampla acolo.
Atitudini…
Empatie!
Congruenta!
Validarea emotionala !
Numirea  emotiei!
Acceptare !
Reflectare!
Autenticitate!
Asa ca, am captat atentia.
M-am purtat asa cum am simtit.
Am incercat sa fiu  “prezenta” , “ acum si aici”.
Le-am reflectat cele auzite: spaimele lor, incongruentele, temerile si problemele.
Putem schimba ce se intampla in jurul nostru   in momentul in care ne schimbam noi .
Asa ca am inceput cu mine.
Ce pot sa fac eu pentru ei.  Pentru fiecare in parte si pentru ei ca grup.
Le-am propus o intalnire unu la unu , parinte – copil,  sambata si duminica.
Sa incercam sa adunam date despre fiecare. Ce resurse avem si cum putem sa le folosim. Sa identificam adevaratele nevoi ale grupului si apoi  sa facem un program personalizat.
Este o problema arzatoare si daca este lasata asa se extinde.
Hai sa rezolvam asta.  Acum.
Am luat o foaie de hartie si am inceput sa fac programari.
Cand esti obisnuit cu un anumit tip de comportament iti este greu sa accepti si o alta cale, pentru ca cea veche ti-a adus beneficii.
“ A…pai trebuie sa venim si noi. Pai , dumneavoastra trebuie sa va ocupati de copii si sa lucrati cu ei. Ce traba am eu daca fiul meu se bate cu celalalt la scoala. Este problema voastra aici. Acasa este cuminte .   Il luati pe ala care l-a provocat si il pedepsiti ca daca nu, eu l-am invatat pe al meu… DACA DA IN TINE, DAI, CE ESTI MAI PROST?”
Apoi s-au auzit si alte voci :  “ Eu vin, si eu, si eu….”
Primul pas a fost facut.
Exemplul personal.
Parintele este cel de la care se “ molipseste” copilul ,  isi insuseste modele comportamentale, ablitati sociale viitoare.
Daca parintele este implicat, copilul prinde curaj sa se implice si el.
O sa vedem ce o sa aduca acest demers.
Un lucru este cert.
Un capat al firului a fost ridicat si este tinut bine pana celalalt prinde curaj si il ridica pe al lui.

1 Comment »