Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Cutulica si Javra

OLYMPUS DIGITAL CAMERAA fost odata ca niciodata, asa cum stim doar noi ca arata acest niciodata, un inceput. A fost pentru ca daca nu era, nu aveam nevoie sa vorbim despre el. A fost si mai este, pentru ca nimic nu s-a schimbat in noi. Este pentru ca inca nu avem un altul, mai sigur, de care sa ne folosim.
Este pentru ca vrem sa-l avem sau poate nu mai stim sa scapam de el?
Tata-Univers, intr-o dimineta, se trezi cu fata la cearceaf, asa ca incepu sa tune si sa fulgere. Nimeni nu-i putu schimba starea. Incercara cativa: cu vorba buna, cu dans, cu muzica, cu poezie, cu intelepciune si supunere…Nimic!

Pe la amiaza, obosit de atata plictiseala, se culca la loc.
Atunci incepu sa viseze.
Imaginile se derulau cu repeziciune, cu nerabdarea prieteneasca a unei maini dibace chemata pentru ca este nevoie de ea, dezvaluindu-i celui adormit o poveste captivanta – una care ar putea sa faca pe oricine sa tresara de placere si spaima, in acelasi timp.
Se facea ca Tata-Univers a fost chemat de mama lui. Aceasta ii aduse la cunostinta ca, din lipsa de spatiu de sine, vrea sa faca curat prin casa. Hotarase ca sunt mult prea multe obiecte care se aseamana si ca acestea, pentru ea, sunt  dubluri…asa ca la colectii. Obiectele colectionate nu-i mai satisfaceau obiectivul, obiectiv pe care nu-l stiuse niciodata.
Zis si facut!
Chema la ea toate obiectele din casa si le aduse la cunostinta ca trebuie sa decida care sa ramana in casa si care sa mearga la cosul de gunoi. Daca nu fac singure alegerea, ea o sa le arunce …fara un criteriu anume. Din prea-plinul ei, bunatate sufleteasca rece si fara viata, le lasa deocamdata sa decida singure.
Tata-Univers incremenit in scaunul sau, asezat adanc in inconstient, si inca in visare, asista bulversat la acest joc al mamei sale.
Curios, din fire, dorea sa cunoasca cum se poate face o astfel de alegere. Incerca pentru un timp sa inventeze, apoi sa inoveze, lasand ca ultima solutie: sa-si poata imagina cum ar aplica ce au facut altii.
Obiectele plecara, fiecare de unde venisera, cu povara ca dupa trei ceasuri sa se intoarca cu decizia luata.
Tata-Univers crescuse cu toate acestea pe langa el, nu se simtise inghesuit…nu intelegea motivul pentru care mama sa sa doreasca o asemenea curatenie.
Se aseza, fara sa-l simta cineva, intr-un colt.
Coltul era locuit de o familie din caine.
Familia avea doi feciori. Acestia locuiau cu bunica…parinti nu aveau, plecasera demult in calatoria-datorie, calatorie pe care toti o facem spre sfarsitul vietii.
Bunica era cam cu toate pregatita de calatorie, asa ca daca pleaca cu trei ceasuri mai devreme, o sa ajunga inainte…
Ei sa asculte si sa faca ce simt… este convinsa ca vor intelege ce le spune : MAMA  are in gand sa faca curat, o sa lase in casa ceva care este unic…daca un altul foloseste la aceeasi simtire, o sa-l arunce, daca nu, o sa-l pastreze.
Tata-Univers era fascinat si vrajit de cele auzite si vazute, insa cel mai mult de ceea ce simtise la auzul cuvintelor rostite de bunica, asa ca isi propuse sa-i insoteasca pe cei doi frati-caine.
Cainii plecara, unul la dreapta-celalalt in stanga…Tata-Univers dupa ei.
Cabd Timpul si-a terminat ziua de lucru, si-a strans orele si minutele si a parasit casa…Era vremea trairilor.
Toate obiectele se adunara si se incepu marea curatenie: unele luara decizia usor, altele cu greu. Au fost si care au decis sa mearga cu tot neamul la gunoi…lipsind-o pe MAMA de abilitatea respectiva. Au fost si din cele care s-au prezentat ca fiind ultimele din neamul lor…sa duca mai departe…pline pe maini de pata rusinii.
Incet, incet casa devenea mai goala…mai lipsea un obiect insa…unde sunt obiectele din caine?
Primul se prezenta Cutulica. Aducea un pic a caine, insa nu era. Soseste si Javra…
MAMA, suparata, le ceru sa termine cu minciuna ca sunt doua obiecte diferite si sa decida care merge la gunoi…
Cutulica argumenta de ce nu este o Javra si ceru sa faca un experiment; la fel si Javra.
Cutulica chema celelalte obiecte si le ruga sa spuna cum se simt langa el: primea tot felul de trairi ca rezonanta…sunt fericite, bucuroase, simt ca nu mai sunt singure, ca nu sunt neajutorate, ca au o familie, ca pot sa-si asume responsabilitatea pentru el…asa ca un membru al familiei acceptat si iubit, valorizat.
Veni randul celuilalt sa gaseasca argument si trairi – rezonanta la el…primea ura, salbaticie, violenta, frica. Unele se identificau cu el…abandonate si considerate hidoase, fara sa  aduca ceva de folos neamului, singure impotriva tuturor, la mila iubirii si valorizarii.
Ce revolutie! Acum obiectele din neam nu mai semanau intre ele, aduceau trairi diferite. Foloseau la altceva in casa MAMEI.
Aceasta nu mai avea ce sa faca…nu mai avea dubluri.
Daca renunta la Cutulica, renunta la acea parte din casa. Daca renunta la Javra, renunta la cealalta.
Accepta…cei doi nu sunt asemanatori: fiecare este unic…Cutulica nu-i Javra, Javra nu- i Cutulica.
Cu ochii injectati de durerea frustrarii, cu foamea de aruncat obiecte la cos nepotolita, stransa de propriul sine prea stramt, vazu in final doua obiecte asemanatoare:
“Aha, dar voi? Am ce sa arunc…Unul la gunoi!”
Pasamite, Tata-Univers se splitase ca sa poata sa-i insoteasca pe cei doi frati caine…nereusind sa se mai puna la loc…mana MAMEI apuca orbeste pe unul din ei…la gunoi.

Plin de sudoare, Tata-Univers se trezi din vis din cauza unor urlete infioratoare. Casa lui era intoarsa pe dos…MAMA se pregatea de curatenie generala.
Il cheama sa-l anunte ca in casa nu mai este loc,  trebuie sa ramana numai unul… Acesta ramase calm. Stie ca este in siguranta, o sa aplice planul-caine.

Anii au trecut si au ramas  numai cainii.
Asta datorita secretului: ca sa pastreze neamul caine isi asumasera sa imprumute, pentru joaca, rolurile opuse felului lor de a fi, fara sa se lepede de cine erau cu adevarat.Cutulica era Javra si Javra era Cutulica.

Impreuna erau caine…numai asa.

No Comments »

Calare pe Decizie luai Spaima in spinare

koalaSunt plecata, “Acolo si Atunci” nu îmi era suficient, a rămas mic, mă strânge. Îmi ies mâinile din maneci, pantalonii arată ca si cum ar fi scurti…au rămas toate mici.
Nu-mi pot lăsa lucrurile, nu le pot lua pe toate cu mine. Aleg ce cred ca o sa mă ajute.
Ce pot sa iau cu mine când nu cunosc destinația?
Nu cunosc locul, nu cunosc anotimpul.
Un bagaj de urgență, câteva unelte de prim ajutor…in caz ca apare ceva ce poate sa mă raneasca, sa mă surprinda.
Sa pleci la Drum…
Pe Drum te intalnesti cu multe, multe ale tale.
M-am întâlnit. Nici nu am pasit si au început sa-mi dea tarcoale.
De ce am plecat?
Devenise greu așa: devenise caldut, un caldut suparator, nimic provocator, o liniște sacaitoare.
Nu mă mai întrebam, nu mai gândeam, nu mai simteam. Le știam pe toate. Mă știam. Judecam si blamam.
Cel mai des judecam si blamam o stare. O stare care îmi rămânea  fidela…O stare de plat, așa ca pe un monitor: inima  nu mai bate, respiratia nu mai este, si totuși nu am murit.
Sunt si vie si moarta emotional, mă pot mișca dar nu mă deplasez, vreau si nu fac nimic, simt si nu simt nimic.
Sunt într-un tunel, trecutul si viitorul la capete, prezentul nu exista.
Sunt agitata, tensionata, îmi este frica si teama, spaima este cât tot bagajul.
Am îndoieli, am toate motivele. Am fost întotdeauna foarte pregătită, la zi, știam ce fac si ce nu o sa fac vreodată, la linie, tăiam numai dacă masuram de zeci de ori…
Gândeam, ordonam, ideile erau asezate cronologic…
Si acum gândesc, gândesc si parca s-au amestecat toate in capul meu.
Si am plecat.
Sunt in tunel, se vede lumina in spatele meu, nu m-am îndepărtat prea mult.
Au venit. Le așteptam, mă surprinde insa cum mă simt cu ele lângă mine.
Parca sunt paralizata, nu pot sa merg cu mintea înainte ca mă apuca groaza. Întrebări: ce ai făcut? De ce? De ce acum, nu este prea târziu? Nu este prea devreme? Si ce te așteaptă? Ai plan? Ce te-a apucat? Te răzbuni? Te revolti? Ce vrei sa demonstrezi? Cui?  Sezi, a cui este ideea?
Liniște! Liniște! Liniște!
Gânduri galagioase si prapastioase! Gânduri  urate si rele!
Trebuie sa am aliați, nu pot sa le tot aud. Trebuie sa-mi comut atenția la ceva autentic si sincer, suportiv.
Ce mai am prin bagajul asta mic?
Spaima!? Asta este tot? Aoleu…atât a încaput…”in caz de nevoie…”!
Sunt cu Spaima pe Drum. Tunelul este lung. Lumina înainte nu prea vedem.
Ce sa faci acum? Nu am ce sa fac, pot sa conversez.
Spaima asta se tine scai de mine, nu face niciun pas înainte, niciunul  înapoi.
Dacă ea este lângă mine, mai pot sa spun ca sunt singura? Ca nu am pe nimeni lângă mine?
Sunt curioasa: cum arată înainte? Ce pot sa fac acolo? Ce știu sa fac? Cum o sa mă descurc? Cum arată necunoscutul asta? Cum este colorat, ce miros are, ce anotimp o sa fie când ajung?
Ca tot sunt Aici si Acum…de plecat sunt pe Drum…Acolo si Atunci or sa vina, sa mă întreb ce mai este prin mine.
Ce sa fie, îmi este greu sa mă vad altfel. Așa a devenit ca si cum as fi eu. Eu cum mai sunt?
Sunt in Drum, Spaima a obosit, se aseaza. Nu pot înainta fără sa o iau cu mine. Mă ajuta prezenta ei, mă ajuta sa conversez cu mine. Dacă tac, îmi aud gandurile. Nu sunt prietenoase. Lor le era bine înainte sa plecam la Drum.
Spaima este cu mine, nu sunt eu. Pot sa aleg ce sa fac cu ea.
Tocmai am decis ceva. Știu ceva sigur.
Cât este de mers prin tunel, Spaima merge cu mine!
A obosit? Mi-a obosit pana si Spaima…
Am obosit sa duc ceva ce nu mai sunt. Sa fac ceva ce nu mai sunt.
Nu exista lucruri care nu se fac sau nu se cade sa le fac, sunt numai consecintele lor, pe care pot sau nu pot sa le duc. Poate tanjesc sa le fac, sunt ușor de făcut, dar nu le pot duce urmărire- senzatia care rămâne pe suflet. Gustul inecacios de aliment, bun pentru a-ți demonstra un rol care nu te reprezintă.
Structura mea, persoana mea, nu le digera. Le arunca înapoi cu prima experiența prin care trece, rupand, taind, rănind, un nucleu cu membrana fina, pretioasa.
Ca si cum, uitandu-mă într-o oglinda, nu mă pot recunoaște.
Nu-i pot arată fiintei mele, mie, ca cu toata munca si energia investite,  consumate, pentru a mă construi, am făcut asta. Mi-am făcut asta! M-am lăsat sa-mi facă asta! M-am expus la asta!
Fata in fata cu mine, nu indraznesc sa arat:
– Uite cum arătam! Motivul? Nu am făcut nimic, simtind ca pot sa fac…
Asta nu se cade sa fac cu mine!
Tot pe Drum.
Am îndoieli, sa mă întorc?
Știu cum arată, știu cum sa fac, am locul meu. Este sigur si cunoscut.
Sunt la calea jumătate. Ori înainte, ori înapoi…
Înapoi cunosc Drumul, înainte Drumul este necunoscut. Rămân puțin pe loc. Cum mai sunt? Cu Spaima lângă mine…
Este obosita. Indiferent cum fac, trebuie sa o iau cu mine…
Nu ma mai întorc?! Simt ca pot, am carat Spaima in spinare!
O sa găsesc energia de care am nevoie!  O sa mă uit in oglinda si o sa-mi placa de mine…
Am plecat de la Acolo si Atunci, sunt Aici si Acum, o sa ajung la Acolo si Atunci, altfel, așa cum sunt!
Mai merg puțin. Mi-e greu. Vreau înapoi…nu este prea târziu, sunt la jumătate.
Mai am resurse sa merg jumătate de drum. Drumul cunoscut este mai ușor de parcurs. Dacă dau Spaima jos, o sa ma consum si mai puțin.
O apuc de picioare, o dau jos…
Ei, aide, de! aide. Ce minunatie! In spinarea mea nu era Spaima…
“- Ce credeai, fiinta inutila destinului meu! Nu te mai car înapoi. M-am plictisit de traiul lângă tine. Te-ai ținut dupa ea, ea sa te scoată de aici! Eu mă întorc, tu rămai aici. Tine-te dupa ea. Știe Drumul.
decisionNe-am împărțit sarcinile: eu jumătate sa scap de tine, ea jumătate ca știe ce sa facă cu tine.”
Ptiu!  Ce sa vezi!
Calare pe Spaima luai Decizia-n spinare!
Tot pe  Drum…
Decizia înainte, eu cu un pas dupa ea.
Se vede lumina înainte.
Mi-a plăcut jocul lor!

No Comments »

M-am întâlnit cu Niciodata

the-chanceMi-am dat întâlnire cu Niciodată.

Sunt pregătită sa-i ascult povestea. Am stat mult timp intrebandu-mă cum este si de unde vine. Ce a facut sa-l ocolesc atat de mult timp?
Sunt intrebari la care as vrea sa-mi raspund dupa intalnirea cu el. Pare ca acum este timpul potrivit sa le înțeleg sensul.
Niciodată vine la întâlnire fără sa întârzie, vine exact când am hotărât  ca este musai sa fac asta. Sa fie pentru ca acum sunt pregătita sa-l primesc? Sa fie pentru ca numai intalnindu-l o sa mă simt Eu?
A fost odată ca niciodată o lume a emotiilor. O lume personala.
Este.
Ca de nu era, nu ne întâlneam si nu ne povesteam.
A fost odată ca niciodată o lume plină de personaje imaginare mari.
Ele vor trai într-o lume numita Viitor. Pe acolo se vor întâmpla multe experiente. Personajele acestei lumi se vor pune astfel in mișcare.
Or sa trăiască. Devin treze.
Când vor dori sa vorbească, se vor folosi  de experientiere – limba lor. Fiecare cu accentul sau, cu felul personal de a fi, in ritmul sau, se va exprima. Cuvintele lor vor avea forma si culoare, gust si miros, diferite texturi.
Niciodată, personajul despre care este aceasta poveste, este puțin diferit. Nu se mai regăsea acolo. Într-o zi lua decizia sa coboare printre Gânduri. Sa se strecoare fără sa-l vadă cineva si fără sa-l simtă cineva. Fara sa-l intrebe cineva ceva. Era bun la asta.
Se plictisise in lumea lui si astfel a hotărât sa cunoască Gandurile.
Dorea sa se imprieteneasca si sa învețe jocuri noi.
Gandurile traiesc într-o alta lume, ce numește Prezent. Unele Gânduri sunt localnici, sunt născute aici. Altele sunt venite, cu voie sau fără, din alta lume – Trecut.
Dacă nu ești prezent aici si acum, nu prea reusesti  sa-ți dai seama, sa le identifici. Asta este si problema Prezentului: ce Gânduri mai locuiesc aici?
S-au amestecat.
Niciodată începu sa caute relație. Sa caute unde sa locuiasca. Sa identifice un grup de Gânduri dornice sa-l cunoască. O parte din Prezent care vrea sa-l accepte.
Trecura ore, zile, saptamâni, Niciodată părea ca nu se descurca in lumea asta.
Totul era diferit, Gandurile erau diferite de el.
Cu cât se apropia, cu atât le speria mai tare. Încet, încet, spre mirarea lui, Gandurile deveneau inspaimantate.
Cu cât apropierea era mai jucausa, creativa, dornica sa le ducă acolo unde nu au mai fost, cu atât ele fugeau si mai tare.
Niciodată, locuitor din Prezent, Gândul  periculos!
Niciodată observa ca Gandurile aveau alte preocupări, erau mature, nu aveau timp sa învețe lucruri noi, ele STIAU. Nu aveau pricepere, nu aveau răbdare. Insa rezolvau repede totul. Nu se abateau de la drumul lor, nu încălcau reguli.
Niciodată, jucaus din fire, observator fin, surprinse cea mai mare dorința a lor…sa fie pregătite pentru Viitor!
Niciodată a înțeles. Nu merge cu furisatul! Dacă vrea relație cu Gandurile, trebuie sa facă altceva.
In fiecare zi aborda câte un Gând, unul singur, ii povestea despre ce dorea el sa audă…cum sa ajungă in Viitor.
Azi un Gând, mâine un altul, zi dupa zi, Gandurile nu mai reușeau sa se adune. Erau fiecare in povestea lor.
Niciodată era acolo, când era unul singur, povestind cum este in lumea aceea, Viitorul.
Gandurile stiau: Viitorul este ca si cum este Niciodată!
Niciodată le învață jocuri, le spunea povesti, le punea sa-si imagineze cum se vor descurca acolo, dar Gandurile erau speriate. Ele nu vor putea…Niciodată insa simtea ca ele ar putea.
Zilele treceau si Niciodată era din ce in ce mai trist.
Nu reusise decât sa sperie Gandurile. Nu avea niciun prieten. Nu statea niciun Gand cu el de dragul curiozitatii.
Unele se imprietenisera numai pentru lumea lui, altele din frica.
Altele, cele mai multe, au hotărât ca nu are rost sa mai călatoreasca  in Viitor si trebuie sa se întoarcă in Trecut. Așa pot scapă de Niciodată.
Mai multe Gânduri au hotărât, ca apărare, sa învețe si mai multe reguli. Au învățat sa se închidă si sa uite de planul lor.
Niciodată era din ce in ce mai mare pentru lumea de acolo. Crescuse.
Fiind singur, fără prieteni, crescuse urat.
Un monstru bantuia Gandurile si le consuma resursele.
Avea nevoie sa fie cu ai lui, cu personajele imaginare mari.
Avea nevoie sa devină ce era.

Întors acasă, își pierdu din pricepere si lăsa ușa deschisă.
Pe aici intrara niște Gânduri. Incepura sa identifice la ele o nevoie de cunoaștere. Vorbeau o alta limba. Se comportau altfel. Simteau.
Devenisera Emoții.niciodata

M-am întâlnit cu Niciodată, monstrul din Prezent.
Acesta a coborât din Viitor ca sa mă invite sa mă joc cu el. Mi-a fost frica, crezand ca mă va răni.
Nu mi-am dat seama ca vorbeam aceeași limba.
Nu m-am întrebat ce simt in legătura cu el.
A devenit trist, iar tristetea asta îl făcea din ce in ce mai mare.
Trebuia sa se întoarcă acasă.
Acolo locuiesc Emotiile, Personajele Mari.
M-am întâlnit cu el si nu mai am scăpare. Sunt curioasa si vreau mai mult. Vreau in lumea lui.
Merg sa mă joc.
M-am întâlnit cu Niciodată .
Era despre jocurile pe care nu le știam, acum le știu si le voi juca.

No Comments »

Salvatorul

20130629c-210422.jpgAjungem in aceasta viata sa traim multe roluri. Poate, selful nostru ideal ne roaga sa mergem in cat mai multe experiente. Are nevoie sa se hraneasca. Are nevoie sa creasca.
Alaturi de el, pentru ca noi sa fim un intreg, sta selful real. Acesta primeste semnale “aici si acum” de la evaluarea organismica.
Le asculta el? Vocea selfului ideal este mai puternica?
Evaluarea organismica, fidela si autentica cu noi. Ne vorbeste, ne striga.
Daca o ascultam. Daca o putem auzi.
Daca ne-am dat interesul pana in prezent sa-i invatam limba.
O limba plina de senzatii, perceptii, gata sa fie descifrate. Ele stau puse pe raftul constiintei noastre. Stau, imi imaginez eu, asezate ca niste borcanele pline de dulceturi delicioase. Fiecare borcanel cu eticheta lui.
O camara plina de emotii, fiecare cu numele ei.
Uneori, luam borcanelul si il degustam. Decidem daca se potriveste cu povestea pe care dorim sa o traim. Sau o traim deja.
Alteori, mancam tot borcanul fara sa ne dam seama. Nici nu mai stim de ce l-am ales, ce gust avea, ce miros, ce culoare, la ce foloseste…
Sunt Salvator. Caut ceva de lucru! Caut pe cineva pe care sa-l salvez!
Vreau sa-l scot din pericolul in care se afla.
Descopar vulnerabilitati, anxietati si viitoare tulburari.
Daca nu are, pot sa fac eu pentru el!
Nu are nevoie?
Nu realizeaza in acest moment, este in stare de soc.
Ajut Omul care sta la semafor pentru ca urmeaza sa treaca strada.
Daca este orb?
Cu atat mai bine. Sigur. Ma pricep la asta.
Mai ales cand nu doreste sau nici nu si-a pus problema daca doreste.
Cand doreste este o alta problema. Atunci am nevoie de alte unelte.
Daca doreste cum doreste el, eu il fac sa doreasca cum stiu eu.
Nu exista persoana care sa nu traiasca aceasta experienta, acest rol.
L-am facut ca aveam nevoie de el. Ca ne-am trezit in el. Ca ne-a spus cineva ca tocmai il facem sau ca l-am facut.
Cum este bine? Nimeni nu stie. Fiecare il traieste cum stie. Sau si-l creioneaza dupa cum are nevoie.
Sa ajungi in momentul in care cineva are nevoie de salvare si sa faci ceva pentru el, esti un salvator. Esti pentru ca ti- a spus.
” -Esti salvatorul meu!”
Ca vrei si poti sa accepti asta, este despre tine.
Ce a rostit el, este despre el. A recunoscut salvarea. Avea nevoie si tu ai oferit asta.
Sa ajungi dupa ce cineva a fost salvat, sa oferi ajutor, daca mai este nevoie, daca se cere, esti de ajutor.
Sa te duci dupa ce cineva a fost salvat, ajutat, sa-ti oferi resursele personale…cum se numeste?
Aici este marea intrebare pe care este de preferat sa ne-o punem.
Ce ne face sa facem asta? Cum se numeste gestul nostru? Din ce borcan, cum se numeste emotia aceasta? Cum se numeste ce facem acum?
Pentru ce facem acest lucru? Pentru binele cui? Interesul cui?
Este selful real in prim plan? Manat de evaluarea organismica, simt asta…
Este selful ideal? Am nevoie despre mine asta?
Stim din experienta ca indiferent de cat primim, de la cine primim, mai raman nevoi de satisfacut.
Dupa o evaluare, merg sa ofer ce stiu ca pot da, ce ma pricep.
Imi fac ipoteze.
Acolo, daca este descoperit, pot sa acopar eu.
Merg si imi arat oferta: pe mine.
Celalalt, atat cat este el ” aici si acum”, cat simte si cat se potriveste cu mine, accepta sau nu.
Sa insist, cum se numeste?
Sa-mi spun Salvator acum, cum se numeste?
Sa-mi spun Salvator dupa ce persoana a fost salvata si si-a numit salvatorul, l-a recunoscut…
Sa intervin aici, in aceasta relatie…
Sa am nevoie sa intervin!?
Persoana a avut nevoie de salvare, a sosit salvatorul. Este bine.
Este pe drumul de simbolizare.
Este pe drumul ei, in ritmul ei.
Cunosc tot ce a fost. Ce este.
Cu toate acestea, insist ca are nevoie de mine.
Acesta este un alt rol.
Putem sa-l numim hrana pentru selful ideal?
Numai prin experientiere putem sa intelegem ce facem.
Putem pentru ca avem la ce sa ne invitam sa reflectam.
Ma invit la asta.
Va invit sa reflectati!

1 Comment »

Obiective si previziuni 2013 versus psiho-lifestyle-ul Rogersiana (II)

Imi imaginez cum deschid aceasta selfograma, asezata confortabil unde mi-e drag, fiind in contact cu acel loc plin de acceptare.
Asta inseamna ca este de preferat sa-l descopar pana ajunge selfograma…
Deschid .
D-na Compasiune soseste! Dar cine este d-na Compasiune si cu ce se ocupa? Este de preferat sa aflu unde ii este casuta si care sunt parolele de acces.
Orice selfograma care se respecta este adusa de d-na Compasiune…
Mi-ar placea sa stiu mai multe despre ea!
Oare poti sa faci cursuri de “bune maniere”, cum sa te porti cu emotiile, cu tine?
Da.  Asa am sa fac.  Am sa merg la aceste cursuri de “bune maniere”.
Aici am sa invat cum sa le vorbesc, am sa invat limba lor. Cred ca este limba universala -jocul si joaca !
Ce surpriza ma asteapta…auzi ce spune aceasta selfograma: “nimeni nu poate face o planta sa creasca. Insa daca cineva furnizeaza conditiile necesare-sol, ingrasaminte, lumina, apa- se va transforma in cea mai frumoasa planta. Nimeni nu poate schimba materialul genetic…”
Pai si cu ce este diferit? Stiam si eu din alte  modele de (…)ograme? Sau ele stiau de la mine!? Sau din alte parti, asa cum am aflat si eu acum.
Cine a inceput primul? Cine a zis…
Este diferit. Este a mea. Facuta de mine, din mine.
Deci, eu m-am nascut cu aceasta tendinta la actualizare, acest dat, dat de a ma transforma atat cat am nevoie, unde am nevoie, cat am nevoie.
D-na Actualizare…aflu ca se naste cu mine, ma insoteste pana la sfarsit.  Nu este vecina mea…locuieste la mine acasa! Se ocupa cu armonia . Un fel de mediator intre ce vine, experienta, si ce gaseste, structura personala. Poate are nevoie de un climat anume? Am sa invat si despre ea…
Dar ce multe doamne si domni sunt in selfograma asta a mea!
D-ul Simbolism vine insotit de d-na Re-experientiere si d-soara Re-simbolizare…pune si el niste conditii, sase la numar J
Apare numai daca este nevoie de el, cand nu este clar.
O lasa prima pe d-na Experientiere.
Ce cavaler!
Parca am imaginea unei sali de bal. Toata lumea buna a acceptat invitatia mea. Poate ca nu si-au vorbit pana acum. Nu stiau unii de altii.
Mi-a venit o idee! Teambuilding! Ha, ha…
“Va rog sa va prezentati si sa spuneti cu ce va ocupati. Va rog sa va asezati langa un personaj pe care nu-l cunoasteti …”
–                    “ Sunt Congruenta si am facut cunostinta cu Experientierea Organismica.”
–                    “Sunt Ascultarea si am facut cunostinta cu Empatia, o stiam din vedere”…
–                    “Da. Eu sunt Acceptarea Neconditionata…cu mine incepe totul.”
Toate aceste doamne si acesti domni, construiesc minunata mea selfograma. Unele ajuta ca sunt, altii se lasa folositi ca niste unelte, altele sunt pentru a pune intrebari. Pot sa ma uit la ele cum sunt asezate initial si pe urma sa le schimb locul. Am de citit despre ele. Povestea lor.
Toata aceasta joaca poate sa fie inceputul noului meu psiho-lifestyle.
Obiectivul meu pe 2013! Psiho-lifestyle-ul Rogersiana :
Am previziunile, stiu ce fac daca le dau voce si le ascult. Am contactul cu ele prin responsabilitatea fata de mine – compasiune si acceptare de sine- decid sa ma folosesc de ele si de limba lor ca sa pot sa vorbesc cu emotiile de zi cu zi.
Cum arata acest zi de zi, psiho-lifestyle-ul Rogersiana?
Asa, ca si cum este  o calatorie, „de la- pana la”, aici si acum:
De la rigiditate-la fluiditate.
De la extern-la intern.
De la a da vina pe ceilalti-la acceptarea propriei responsabilitati.
De la lumea este in felul acesta-la asa percep eu lumea.
De la adevarul absolut-a acceptarea opiniilor celorlalti.
De la temerea de sentimente-la acestea sunt sentimentele.
De la au fost-la experientierea sentimentelor din trecut cu impact, aici si acum.
De la neincrederea ca ma pot schimba-la intampinarea ei cu bunavointa.
De la teama de neprevazut-la intampinarea schimbarii.
De la solutii pe termen scurt-la a sta cu timpul de a rezolva pe termen lung
De la a prefera regulile-la a prefera flexibilitatea.
De la previzibil si constrans-la spontan si creativ.
De la a judeca succesul si esecul-la a crede in puterea cresterii prin experientiere.
De la a ma ascunde-la a fi transparent.
De la a-I judeca pe altii-la a respecta felul in care au ales sa traiasca.

Sunt asa ca niste drumuri pe care le vad pe harta mea. Nu stiu pe care o sa apuc anul acesta. Mi-ar placea insa sa calatoresc, sa le parcurg. Selfograma spune ca Actualizarea este prezenta…hi, hi
Parca ar spune: “ Hei, Tu! Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!”
Te invit si pe tine sa-ti construiesti sefograma! Sau cum alegi sa o numesti.
Te invit sa experientiezi de la a trai potrivit judecatilor altora (locus extern de evaluare), la a trai potrivit propriilor valori si a experientei directe (locus intern de evaluare)
Te invit sa-ti accesezi noul psiho-lifestyle.

2 Comments »

Obiective si previziuni 2013 versus psiho-lifestyle-ul Rogersiana

Ma inscriu si eu in marea masa a populatiei care citeste la inceput de an previziuni, previziuni de toate felurile: astro, economice, sociale, meteo etc

Chiar sunt posesoarea unei previziuni astro personalizate (primita cadou 🙂 ) din care reiese ca o sa am un an excelent, plin de satisfactii si belsug, o sa mut muntii din loc si sunt toate sansele sa-mi indeplinesc toate obiectivele!

Astrele imi sunt favorabile, planetele s-au aliniat si am acolo pe harta natala toate aspectele unui om de succes, nascut pentru a schimba destine (exagerez putin…pentru impact, tensiune si emotie…ati simtit?  :))

Toate aceste evenimente extraordinare vor avea loc in momentul in care eu o sa le permit si o sa am incredere in mine, vazandu-ma persoana minunata care sunt si care fac!?

Ha!

Pai, cum putea sa fie altfel?

A mers cineva sa-si caute sensul si sa inteleaga cine este, cum face si de ce, cum sa se comporte altfel si de ce se comporta asa acum, cum sa manance altfel ca sa slabeasca, cum sa treaca peste vreo suparare, cum sa faca bani sau altele si s-a intors cu ele facute de altcineva?

Chiar m-ar ajuta sa stiu pe cineva care a trait experienta asta…

Ai fost la vreun nutritionist si acesta a reusit sa te slabeasca prin metoda minune: mananc eu, te saturi tu !?

Ai mers la sala de sport si vreun antrenor de fitness  a facut exercitiile pentru tine?

Putem continua la infinit.

Raspunsul este NU!

Aud o voce interioara care spune ca se poate ruga cineva pentru tine si poti…asta dupa moarte, te poti ruga pentru celalalt in speranta ca o sa-i ajuti Trecerea (cred ca este utila si frumoasa practica…mai mult pentru cel de aici). Acolo nu am fost, sa simt cum este. Aici pe Pamant esti responsabil pentru sufletul tau si pentru actiunile tale, numai TU poti sa te caiesti pentru faptele tale (discutia este lunga si nu cred ca mi-as gasi argumente in fata unui practicant inflacarat, asa ca ma opresc la cat am putut sa inteleg sau vrut sa inteleg )!

Atunci care sa fie motivul pentru care are atat de mult succes acest demers? Oamenii merg la tot felul de specialisti, se supun la tot felul de metode, la tot felul de practici, cautand sa afle despre ei si despre ce este in ei.

Afland raspunsuri “pozitive”, pe care tu nu le cunosteai despre tine:

esti capabil, esti minunat, in tine este forta sa schimbi, ai ascendent pe casa reusitei profesionale si personale etc . Te intorci bine, optimist. Te apuci de treaba, de facut planuri.

Dupa un timp, constatand cu durere, ca nu poti sa razi la comanda, nu poti sa-ti dresezi pofta, nu poti sa auzi ce-ti spun kilogramele, nu poti controla ce gandesc ceilalti cu privire la tinuta ta, hainele tale, te intrebi la cine sa mai mergi? Previziunea asta a expirat sau nu era a ta?

Te poti intoarce la specialist stiind ca nu ai respectat “reteta”!?

Ti-a spus ca Luna sta numai trei zile in casa ta…ce vina are el ca tu ai fost zilele acelea depresiv si nu te-ai ridicat din pat sa mergi la sef cu cererea de marire de salariu?

Ti-a spus ca esti BETA si sa nu incerci comportamente de GAMMA la job? Ti-a aratat chiar si pe protocolul modelului cuboid. Ti-a arata chiar si in excel ca te situezi in partea din …ce vina are el ca te-ai incapatanat?

Ce vina are cel de la meteo ca ai organizat o petrecere in aer liber , chiar daca a anuntat timp frumos, si a fost un fiasco de la furtuna…tine de probabilitate. Trist.

Poate sau cu siguranta, la un moment dat al vietii mele am experientiat frustrarea ca trebuie sa le fac eu pentru mine. Ca nu merge previziunea singura. Ca stiam si eu ce avea sa-mi spuna.

Asa am numit emotia existenta: frustrarea responsabilitatii. Ba si a faptului ca nu m-am invat minte sa nu-mi mai cumpar atat de multe prostii, ca tot aia o sa-mi spuna.

Acum o numesc …tot frustrare, numai ca am o relatie diferita cu ea.

Pentru 2013 m-am gandit sa-mi fac singura previziunile.

O sa-mi fac … o selfograma ! Nu stiu ce este, vedem ce iese!

Inovam. No, nu inventez apa calda. Pun putina culoare in ea si o sa iasa apa calda colorata!

Da.

2013 este anul selfogramelor! In 2013 se poarta selfograma!

-“ Buna, Ana!Vreau sa-mi imbunatatesc relatia mea, cu mine .

-Poti sa ma ajuti?

-Sigur. Iaca… o selfograma!”

M-am gandit la urmatorii pasi:

Nu am pasi. Le las cum vin, cum se aseza, le ascult si le spun povesti.

Povestea psiho-lifestyle-ul Rogersiana ! 🙂

Va continua…

No Comments »

Dai vointa, iei putere!

Oamenii au un soi de manifestare, o senzatie de freamat interior ciudat si interesant in acelasi timp. Uneori il numim nerabdare,  alteori motivare.
Uneori ne pierdem acest echilibru, ne pierdem  rabdarea exact in fata obiectivului asteptat.
Pare ca atunci cand mai avem un pas mic pana sa ajungem acolo, la destinatie, locul acela se indeparteaza. Asa il percepem.
Daca reusim sa ne pastram luciditatea pentru un moment, rezistam impulsului de a schimba ritmul. Ritmul care pana la urma ne-a adus pana acolo si acum avem tendinta de a-l modifica pentru a fi mai rapizi, de  a ne apropia mai repede de obiectul dorintei noastre. Insa exista nesansa sa ne folosim energia in procesul de adaptare  la noul ritm si nu pentru a parcurge drumul foarte scurt care a mai ramas pana la obiectiv.
Obiectivul,  generic vorbind,  prinde forma si viata tuturor lucrurilor pe care  le dorim la nivel personal, profesional, emotional, familial etc.
Acest loc-obiectiv nu pleaca, nu se indeparteaza. El ramane acolo unde l-am plasat de prima data. Distanta de la el pana la noi, cat este de la noi pana la el, ne apartine. Singurul dezavantaj este ca in graba de a ajunge acolo, ardem etapele. Ardem etapele incercand sa sarim peste ele, ardem etapele cautand scurtaturi. Ardem etapele in dorinta de a scapa de ele.  Ardem etapele si nu le simtim pe fiecare in parte.  Se duc si noi nu suntem prezenti in momentul acela in viata noastra.
Poate ca pasii par lenti, par mici, par neadaptati nevoii de a ajunge cat mai repede. Numai ca tocmai pasii ne aduc acele experientieri utile despre noi.
Nicio alta traire nu aduce atat de mult despre noi, cat aduce aceasta, acum si aici, in contact cu a sta cu nerabdarea.
Acum ne putem intreba cine suntem noi in fata unui obiectiv propus?
Care este distanta optima pentru a sta cu ea?

A sta in asa fel incat,  sa-mi aduca linistea ca nu ma indepartez de ceea ce imi aduce implinirea obiectivului.
A sta in sa fel incat sa-mi aduca linistea ca nu sunt prea aproape de ceea ce mi-ar putea aduce senzatia ca ma copleseste, ca ma depaseste.
Care sa fie distanta care nu-mi aduce senzatia ca sunt coplesit? Care sa fie distanta ca sa simt ca sunt activat si motivat?
“Ce nu te seduce …se duce!” (Vargha Jeno-Laszlo)

No Comments »

Moneasa, fotografie din albumul meu

Nu are mare importanta cum numim conceptul: vacanta, concediu, la tara, la mare, la munte, la bunici, in tabara. Important este cum il evaluam.
Cand gandirea se odihneste, emotia se trezeste la viata.
Eu sunt in tabara. Nu cred ca este intamplatoare alegerea mea. Copil fiind nu prea am mers. Asa ca, an de an, imi fac o bucurie si traiesc senzatia de tabara.
Ratiunea a ramas in Bucuresti. Am luat cu mine, aici la Moneasa, deschiderea la experientiere. Poate si pentru ca este o tabara cu tematica…tabara de hipnoza si dezvoltare personala.
Intr-un exercitiu de focusing, relaxare si intoarcere catre sine, imi vad viata. Apare ca un film. Ruleaza pe un ecran dintr-o sala de cinematograf. Ma asez curioasa pe scaun si traiesc senzatiile…
Personajul principal sunt eu. Apar tinand in mana un album de fotografii.
Ca orice personaj am aparut din dragostea pentru povesti si personaje a unui povestitor. La mine povestitorul…sunt doi. Parintii mei: mama si tata 🙂
Acestia si-au pus la comun creativitatea, imaginatia, dragostea si iubirea pentru aparitia mea. Si-au pus nevoile si asteptarile.
Personajul a crescut si scenariul a ramas mic. Nu mai putea sa cuprinda personajul cu ceea ce era el. Am ramas un timp in el pentru ca am simtit ca nu este loc de altceva…sau nu stiam ca mai exista si alte moduri de a srie povesti.
Personajul a devenit EU!
Am inceput sa-mi scriu propriul scenariu. Sa-mi fac un album.
Fotografie dupa fotografie.Albumul a inceput sa prinda volum, contur.
Uneori l-am rasfoit si am scos fotografiile din el sa ma uit la ele. Am vazut ca au aparut persoane noi langa care sunt, ipostaze noi, senzatii noi.
Acum il rasfoiesc si nu mai simt nevoia sa le scot. Nu ma mai uit la fotografii cu gandul sa le potrivesc.Il rasfoiesc si simt fiecare fotografie in parte, asa cum este ea. Cu tot ce a surprins ea in momentul acela a vietii mele.
Senzatia pe care o am imi spune povestea ei. Inchid ochii si simt liniste.
Apare uneori nevoia sa le asez cum cred ca este bine.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci? Sa schimb ordinea…
Ii zambesc. Este a mea. Este fireasca.
Alteori apare nevoia sa stiu ce fotografie urmeaza.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci nou despre mine?
O primesc, este a mea, este fireasca.
Albumul creste. Eu cresc. Senzatii si emotii noi ma hranesc.
Am incredere in aparatul meu de fotografiat…simte ce sa surprinda si unde sa-si indrepte obiectivul.
Dar, uite, a aparut o fotografie care nu se potriveste!?
Oare?
Se potriveste…
Acum si aici. O noua fotografie. Este placuta senzatia.
Este cald, miroase a brad si totul este verde.
Oameni frumosi cu povesti frumoase de viata…
Te invit sa-ti traiesti un altfel de concediu.
Aseaza-te unde te simti bine… Lasa-ti mintea pe sezlong, langa cort…unde esti tu:)
Intra in contact cu senzatiile tale corporale, cu povestea ta.
Fii personaj si povestitor!
Concediu creativ!

1 Comment »

Indrazneste!

discutie“ Spune-mi, te-am lovit eu vreodata? Ti-am dat vreo palma ? Niciodata.
Atunci de ce nu-mi inveti, nu-mi aduci note frumoase? Ti-am luat tot ce ai vrut si tu tot ma faci de rusine!
De acum inaine, am sa stau cu ochii pe tine si, mai mult, am sa-ti interzic sa mai iesi afara si sa te mai vezi cu derbedeii aia. Am sa fiu umbra ta, o sa stiu tot ce faci.“
“ Da, este adevarat, parintii mei nu m-au lovit niciodata. Dar am vazut cum reactioneaza cand sunt suparati. Tata l-a batut pe vecinul nostru asa de rau incat nu s-a mai putut misca. Mama are un obicei cand este suparata si incepe sa-mi spuna tot felul de lucruri urate. Ma injura si imi spune ca nu sunt bun de nimic. A doua zi este linistita ca si cand toate acestea s-au petrecut la mine in cap, mi le-am imaginat. ”
“ Eu si sora mea stam lipiti de peretele care da spre dormitorul parintilor. Se aud vorbe urate, lucruri care scot zgomote ciudate. Tipa si urla…ne tinem de mana si ne punem mainile pe urechi…pentru ca eu sunt mai mare o tin in brate si ii spun ca atunci cand o sa ma fac mai mare o sa fugim in lume. Uneori punem perne in usa ca sa ne asiguram ca daca tata este foarte furios nu o sa poata intra sa ne puna martori atunci cand o loveste pe mama.
Nu, pe noi nu ne-a batut niciodata.”

Un copil nu este un adult mic, el este o persoana, un adult in devenire. Nu mai putem spune ca nu stim ce fac abuzul sau neglijarea. Este o problema de viitor, de perspectiva, de sansa pe care i-o dam copilului de a deveni adult sanatos fizic si emotional.
Nu mai avem aceasta scuza. Ignoranta nu mai poate tine cap de afis.
Suntem expusi la numeroase surse de informare, avem posibilitatea sa fim ajutati. De cele mai multe ori vin specialistii peste noi, nici macar nu mai facem efortul sa mergem la ei.
Gata! Hai sa iesim din cusca aceasta care ne tine prizonieri. Hai sa iesim din rolul de victima a ignorantei. Pentru noi si pentru copiii nostri. Nu suntem singuri. Sunt foarte multi oameni care ne pot ajuta. Responsabilitatea de a cere ajutor ne apartine.
Este foarte important sa stim care sunt formele de abuz, sa le recunoastem, dar cred ca cel mai important este sa ne punem problema existentei lor. Sa rostim ca ele sunt prezente, ca exista.
Faptul ca nu ne lovim copilul, puber sau adolescent, ca nu i-am “aplicat” pedepse fizice, dar l-am injurat, l-am etichetat –‘’prost, tampit, zero barat, handicapat, nimic”- ca il tinem sub urmarire permanenta, ii verifcam fiecare miscare, il blamam si depreciem nu face din noi adulti responsabili, parinti responsabili. Atacurile verbale sau emotionale constante il fac pe copil sa se simta ca nu valoraza nimic si ca nu este dorit pe aceasta lume.
O forma de abuz emotional este si faptul ca il amenintam, il tinem intr-o continua stare de incertitudine, de control. Copilul, puber sau adolescent, este in aceste cazuri intr-o relatie de inferioritate-superioritate cu adultul (neputinta fizica, emotionala, financiara).
O forma de abuz emotional este si aceea de amenintare ca il despartim de ceea ce lui ii face placere : jucariile, grupul de prieteni, gradinita, scoala sau liceu.
Unele dintre cele mai subtile si greu de recunoscut forme de abuz emotional sunt si acelea de santaj emotional din partea parintilor (“daca ma iubesti, daca sunt important pentru tine o sa faci asa”) si mentinerea in relatii distructive “de dragul copiilor’’ (“am ramas cu sotul/sotia pentru copilasi…ma batea si ma injura, dar de dragul lor, sa nu ramana fara mama/tata…sa fie familia completa”).
Da, nu este usor sa te rupi de relatii in care nu esti apreciat si valorizat. Poate ca nu esti respectat ca o fiinta umana demna, dar merita sa incerci pentru tine si pentru modelul de forta si victorie pe care poti sa il transmiti copiilor tai.
Ti-ar placea sa urmeze comportamentul tau? Cred ca nu. Foarte multi copii preiau ca si vinovatie ce se intampla in familia lor. Ajung astfel sa se gandeasca des ca lucrurile se intampla din cauza lor.
Treceti prin perioade grele de cuplu…nimic nu va impiedica sa apelati la ajutor. Sunt atat de multe metode de consiliere: spirituale, sociale, psihoterapie, grupuri de suport, familia extinsa. Multe sunt accesibile fara bani.
Tot mai multe cupluri tinere locuiesc impreuna cu parintii lor, socrii. Copiii-nepoti asista la dispute greu de inteles pentru ei. Parintii le explica ca nu au bani sa se mute cu chirie sau nu pot sa plece de acolo. Fac asta pentru ei, sa le fie bine. Oare le este bine? Sa fie asta singura solutie?
Cat de puternic sa fie copilul ca -asistand la batai, consum de alcool, dispute, injurii -sa treaca lin prin viata si sa faca alegeri sanatoase in viata de adult?
Copiii sunt puternici si au resurse, aleg altceva, ceva mai bun.
Dar, ca sa aleaga diferit, sa aleaga sanatos, depun un efort enorm. Foarte des prea mult pentru ei. Fara ajutor, dezvoltarea lor sanatoasa in aceste conditii e dificil de imaginat.
Poate ca si tu, ADULTULE- PARINTE, ai fost victima unui abuz emotional in copilarie, este de inteles de ce esti asa de inegal in tratamentul fata de copiii tai, nu esti preocupat si nu poti sa-ti manifesti iubirea. Blamezi si esti rece, respingi orice forma de apropiere. Gasesti ca nimic nu este bun sau atractiv la copiii tai.
Dar poate ca, recunoscand ca tie ti-a fost greu, iti aduci aminte de trairile din copilarie, poate o sa vrei sa nu repeti experienta. Poate o sa vrei sa te vindeci sufleteste alaturi de ei.
Nu esti singur. Putem sa facem echipa. Tu, eu si copilul tau.
Indrazneste sa fii un nou TU!

No Comments »

Cele doua capete ale firului

I. Modelul personal…

Am fost invitata sa tin un workshop despre  particularitatile varstei la una dintre clasele din scoala unde sunt psiholog scolar.
M-am pregatit asa cum fac de obicei…
Mi-am creionat  pasii workshop-ului- obiective, metode,  cum aranjez sala, materialele necesare si am lasat spatiul pentru creativitate si spontaneitate…pentru cursanti.
Cursantii mei sunt parintii . Parintii unor copilasi de 9-10 anisori.
Intrand in sala am descoperit ca eram atat de emotionata incat nu reuseam sa-mi adun gandurile si ideile.
Nu mai spun ca-mi uitasem si materialele ( creioane, plastilina etc. ) si  hartiile de flipchart  stateau aruncate pe o masa pentru ca uitasem sa-mi aduc suport.
Atunci am realizat, stand concentrata pe ceea ce simtem, ca oamenii din fata mea erau incordati, obositi, saturati pana peste cap de toti expertii care veneau  sa le explice cum se educa un copil, cum se educa copilul lor.
Erau nesiguri si violenti in reactii, iscau discutii cu tenta personala. Erau obositi ,dar energici in acelasi timp cand trebuia sa-si spuna parerea, sa se apere. Se atacau reciproc si apoi se victimizau si cereau mediere.
Vorbeau unii peste altii si apoi se facea o liniste apasatoare.
Toate plecate de la faptul ca grupul de copii este catalogat de scoala ca fiind  unul cu multe conflicte interne si cu multa violenta.
“Dar de ce oare? Pentru ca sunt unul-doi copii violenti. Dar cine sunt ei, al meu sigur nu este. Al meu sigur nu face. Dar ce sa faci daca esti provocat?”
Asa ca daca tot eram acolo si aveam si meseria asta pompoasa…uite cine o sa descopere. PSIHOLOGUL SCOLAR.
Eu eram inca un “om al scolii” care  pentru ei, venea sa le spuna ca nu si-au educat bine copiii, ca nu se pricep la ceea ce fac…ca am venit sa-i evaluez .
Era un fel de extemporal la lectia “ cum sa fii un bun parinte”.
Dupa ce am ascultat toate opiniile si am incercat, fara sa reusesc, sa fac in asa fel incat sa vorbim pe rand…am inceput sa-mi notez ideile pe tabla.
Imi veneau tot felul de lucruri  pe care, ipotetic facandu-le,  as fi putut sa aflu ce se intampla acolo.
Atitudini…
Empatie!
Congruenta!
Validarea emotionala !
Numirea  emotiei!
Acceptare !
Reflectare!
Autenticitate!
Asa ca, am captat atentia.
M-am purtat asa cum am simtit.
Am incercat sa fiu  “prezenta” , “ acum si aici”.
Le-am reflectat cele auzite: spaimele lor, incongruentele, temerile si problemele.
Putem schimba ce se intampla in jurul nostru   in momentul in care ne schimbam noi .
Asa ca am inceput cu mine.
Ce pot sa fac eu pentru ei.  Pentru fiecare in parte si pentru ei ca grup.
Le-am propus o intalnire unu la unu , parinte – copil,  sambata si duminica.
Sa incercam sa adunam date despre fiecare. Ce resurse avem si cum putem sa le folosim. Sa identificam adevaratele nevoi ale grupului si apoi  sa facem un program personalizat.
Este o problema arzatoare si daca este lasata asa se extinde.
Hai sa rezolvam asta.  Acum.
Am luat o foaie de hartie si am inceput sa fac programari.
Cand esti obisnuit cu un anumit tip de comportament iti este greu sa accepti si o alta cale, pentru ca cea veche ti-a adus beneficii.
“ A…pai trebuie sa venim si noi. Pai , dumneavoastra trebuie sa va ocupati de copii si sa lucrati cu ei. Ce traba am eu daca fiul meu se bate cu celalalt la scoala. Este problema voastra aici. Acasa este cuminte .   Il luati pe ala care l-a provocat si il pedepsiti ca daca nu, eu l-am invatat pe al meu… DACA DA IN TINE, DAI, CE ESTI MAI PROST?”
Apoi s-au auzit si alte voci :  “ Eu vin, si eu, si eu….”
Primul pas a fost facut.
Exemplul personal.
Parintele este cel de la care se “ molipseste” copilul ,  isi insuseste modele comportamentale, ablitati sociale viitoare.
Daca parintele este implicat, copilul prinde curaj sa se implice si el.
O sa vedem ce o sa aduca acest demers.
Un lucru este cert.
Un capat al firului a fost ridicat si este tinut bine pana celalalt prinde curaj si il ridica pe al lui.

1 Comment »