Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

ELFIE, ideea-emotie din cutie

elfie“ …aici jos, adanc in tine, uitata sau pusa bine pentru un timp, sunt eu. Sunt eu, ideea-emotie de care simti ca ai  nevoie. Si eu am nevoie de tine! Am nevoie sa prind viata, sa ma trezesc. Stau de ceva timp aici, abandonata, plina de praf, amestecata cu multe altele, amestecata cu timp si uitare, regret si frustrare, ura si dragoste, plictiseala si chef de schimbare, inventie si inovare. Nu ma regasesc. Nu sunt ca mine. Eu am multe de oferit. Sunt tot ce ai visat: visul tau, pasiunea ta, munca si prietenia ta.
…aici jos, in cutie, sunt generoasa. Schimb destine, aduc zambete, aduc provocari si experiente. Sunt copilul din tine, jocul si indrazneala.
…acum percepi numai ceva de neperceput. Sunt si nu sunt inca o idee! Concentreaza-ti atentia asupra inimii tale, gandindu-te la ceva sau la cineva pe care-l iubesti…bucura-te de sentimentul de caldura din jurul inimii …simte-l cum se raspandeste prin tot corpul…bucura-te de el cateva clipe…Acum, vezi in fata ta…”
A fost odata ca niciodata doua prietene –  Anca si Ana.
Anca si Ana s-au intalnit la momentul potrivit. Una avea ce cealalta nu accesa. Si invers. Erau doua tipologii diferite, se completau. Una introverta, cealalta extraverta. Treptat au descoperit cate au in comun: ciorapii colorati,  fustitele cu floricele, bluzitele cu buburuze si fluturasi,  profesia de dascal si munca cu copiii.
Atunci cand timpul era de partea lor, faceau multe impreuna. Mergeau la sport, impartaseau impresii despre  muzica, carti si filme, retete de supe si paste.
Anei ii placea limba Emotiilor si Ancai limba Engleza. Aveau cate o pasiune. Vorbeau non-stop despre asta. Cand tacea una, vorbea cealalta. Se ascultau si se motivau. Timpul se dilata  parca pentru ele, asta pentru ca nu terminau niciodata de vorbit.
De la un timp, Anca ii spunea Anei:
–       Ana, simt asa ca trebuie sa fac ceva nou. Sa aduc ceva nou. Nu stiu…Am asa o stare, parca nu stiu ce este cu mine. Trebuie sa-mi hranesc pasiunea pentru limba engleza. Am o foame teribila de activitati noi. As vrea sa vin cu o reteta noua!  Nu vreau sa-mi dezamagesc copilasii. Nu vreau ca plictiseala sa puna mana pe noi.
Incet-incet Ana, ascultand-o pe Anca, parca si vedea cu ochii mintii niste activitati pe care Anca putea sa le faca.
–       Anca, ascultandu-te imi vine asta in minte…si asta…si asta…
Ancai ii stralucesc ochii si ofera un zambet cald:
– Ana, de la asta pot sa fac si asta…si asta …si asta… Da! Aveam in minte ce spui tu. Se leaga de ce simt si eu.  Ce spui de asta?
Timpul trece, emotiile se aduna in jurul  celor doua prietene. Anca are acces la multe din ea. Creativitatea ei se deblocheaza si incep valuri, valuri de idei. Ana este nevoita sa deschida o umbrela…
Cele doua, se cuibaresc sub aceasta umbrela. Umbrela protejeaza Imaginatia. Imaginatia zburda libera sub umbrela.  Se tin de mana si pornesc. Pe strada  totul vorbeste. Atatea idei, atata pasiune si dragoste pentru ceea ce fac.  Timpul se opreste in loc. Lumea se schimba. In lumea plina de ratiune si ganduri care nu s-ar putea materializa niciodata, cele doua viseaza. Viseaza acelasi Vis. Sunt treze. Sunt int-un carusel de emotii colorate, pupicei lipiciosi si chiote de bucurie.
Emotii ale copilariei, ale veseliei, ale iubirii de daruit si impartasit.
Cele doua prietene sunt gata sa schimbe cele doua lumi: Lumea Emotiilor si Lumea Limbii -Engleze.
Picaturi de cuvinte,  lumini de emotii, cuvinte in limba engleza, jocuri, copii, oameni mari, parinti si bunici, profesori si elevi. Nu ramane nimeni neatins. Picaturi contagioase de munca amestecata cu pasiune.
La un moment dat, se aude ceva. Ceva din ele prinde glas. Prinde viata.
–       Anca, eu aud ceva …dar cred ca nu este pentru mine!
–       Ana, eu aud ceva si simt ca inteleg, parca ma striga, ma cheama …Percep ceva, nu stiu ce insa…
–       Anca, lasa-te purtata de acest gand, lasa-l sa iti arate drumul catre el!

Anca grabeste pasul.
Ana vine si ea – nici in fata, nici in spate: alaturi de ea.
Tine umbrela strans. Orice o sa vina, o sa tina de umbrela. Anca este protejata sa auda vocea, de oriunde se ascunde ea.
Ana aude si ea…vocea aceasta vorbeste insa o limba pe care numai Anca o intelege.
Curios pentru ele ca stiu drumul. Au fost de zeci de ori acolo. Este magazinul lor secret. Este un loc al lor, numai al lor. Nu stie nimeni de  el. Si daca il stie cineva, il stie pentru ca acea persoana este gasita  de incredere de cele doua prietene.
Nici nu se mai stie cine l-a gasit, motivul pentru care au trecut la inceput pe acolo. Rar merg una fara cealalta . Atunci cand se intampla…gasesc lucruri pentru cealalta. Anca pentru Ana, Ana pentru Anca.
Ajung acolo. Incep sa scotoceasca, sa intoarca magazinul pe dos…asa ca pe o fata de perna, cand vrei sa-I vezi stomacelul.
Cumparaturile sunt gata, cum le este obiceiul: Anca i-a gasit lucruri Anei si invers. Sunt multumite si fericite.
Ana se aseaza langa o cutie. Brusc aude ceva !
O voce mica,  fara putere, asa ca si cum nu a mancat  sau ca dupa o calatorie grozav de lunga. O voce care parca a obosit de atata vorba. Pare ca striga de ceva vreme!
–       Anca, tu auzi ceva?
–       Da. Vine de aici, de jos, din cutie.
–       Din cutie?
–       Da. Baga mana !
–       Anca, tu intelegi ce spune?
–       Da. Este in …seamna cu engleza. Ne roaga sa o aducem la suprafata.
–       Bine. Eu caut, insa trebuie sa ma ghidezi. Nu inteleg limba . Pare ca tu o intelegi.
–       Inca nu, vreau s-o inteleg si o s-o vorbesc. Cat de curand!

Ana baga mana, senzatia de cald si moale, asa ca si cum ai amesteca intr-o crema de ciocolata…Mana Anei se lupta sa scoata din cutie acel ceva. Ceva il tine acolo si parca nu vrea sa-i dea drumul.  Totusi  este foarte puternic. Se prinde cu manutele de Ana si se lupta sa iasa. Se catara parca pe o acadea, da o migdala la o parte, impinge o aluna, alunecand pe o caramea… hop si iese.
Ce le-a fost dat sa vada!
Arata ca o papusa, vorbeste elfeza, vine din Lumea Imaginatiei si are planuri mari. Vrea sa fie asistentul Ancai. Nici nu vrea sa auda ca o sa fie gazduit fara sa munceasca si el ceva. De cand se stie preda copiilor elfeza!

Ce este elfeza? Engleza amestecata cu emotie!

–       Anca, uite ideea de care aveai nevoie. A prins viata!
–       Ana, noul meu asistent! Da! Sunt asa fericita!

Cei trei au plecat spre casa. Anca a dus-o pe ideea-emotie, Elfie, caci acesta este numele , acasa la ea. A prezentat-o  tuturor.
–       Acesta este Elfie, lifestyle-ul meu profesional! Noul meu asistent!

Cine este Elfie? Este cine vrei tu sa fie, este cine vrea ea sa fie. Atata timp cat ii intelegi limba si ai rabdare sa o  asculti.
Elfie vine dintr-o lume magica, insa poate sa fie si una reala. Este generoasa. Te lasa sa-I  modelezi povestea asa cum simti tu.
Are planuri mari, asa ca orice idee- emotie abandonata de cineva si regasita, regasita tot de aceiasi persoana sau adoptata de alta.

Povestea numelui ei/lui,  petrecerea de  ziua de nastere, ideile pentru predarea limbii engleze, petrecerile de Paste si Craciun, serbarile, concediile, mancarea ei/lui preferata, prietenii ei/lui, parintii si bunicii, relatia cu Anca, carticica pe care o scrie, pagina personala de facebook, taberele pe care o sa le faca cu Ana si Anca…toate le vom auzi de la ideea-emotie.
Anca si copiii se vor apuca sa le povesteasca. Sa le imagineze si sa le experientieze. Toate la ora de limba engeza. Scuze…elfeza  🙂

Am fost acolo cand a prins viata, i-am urmarit travaliul si am ajutat-o sa iasa din cutie.
Elfie, ideea-emotie din cutie, ideea nastrusnica din fiecare din noi.
Ce o sa faca Elfie?
Stie Anca.
Stie pentru ca este parte din ea. Din dragostea ei pentru ceea ce face. Un om minunat, un om pentru care am scris aceasta poveste.
Din momentul in care Elfie a aparut in viata ei, a schimbat deja oameni. Oameni mari care zambesc la auzul visului ei, oameni care doresc sa se implice, oameni care au retrait emotii din copilarie…Oameni care-si simt pielea de gaina atunci cand aduc la suprafata pofta de joc.
Elfie nu ar exista fara Anca. Nimeni nu ar putea sa-I dea viata…
Elfie este Anca si Anca este Elfie!
Ce stiu eu despre Elfie este ca:  a fost deja in concediu, ca-i place sportul, ii place sa manace sanatos si…tot ce proiectez eu asupra ei.

Mie mi-a schimbat viata. Sunt nasa unei ideei-emotie. Nasa lui Elfie !
Prietena Ancai. Pare ca m-au ales sa fac parte din poveste.

A ales-o pe Anca ca viitoare gazda. Pentru ca numai ea poate sa-i spuna povestea reala. Pentru ca ea, vazandu-o,  a stiut la ce foloseste. Anca se pregatea sa o primeasca.  Ea, ideea-emotie,  a venit cand a simtit-o  pregatita sa-I inteleaga utilitatea. Sa o simta.
Pentru ea, este Elfie. Noul ei asistent. Impreuna vor preda limba engleza. Asa cum nu a mai facut-o nimeni niciodata.
Ce o sa se intample? Nu stim. Trebuie sa ramanem conectati si curiosi.

Pentru mine Elfie  este inceputul unui vis.
Visul de a tine o umbrela.
O tin strans.
Cel care este sub ea,  poate sa viseze cu ochii deschisi!

“Acum, vezi in fata ta un peisaj natural…orice peisaj doresti…de pe malul marii, dintr-o padure, sau poate fi chiar de pe alta planeta…observa culorile, parfumul, temperatura…acum, remarca daca auzi vreun sunet…acum, plimba-te putin, familiarizeaza-te cu locul…acum, cand te simti complet relaxat in peisajul tau, observi o cladire micuta pe o colina din apropiere. Porneste spre ea. Este cladirea Ta. Inauntru vei gasi un birou. La el vei incepe sa-ti scrii povestea…povestea ideii-emotie”

PS: Atentie! Aceasta poveste este un produs al Psiho-lifestyle Rogersiana si este contagios 😉

No Comments »

Puzzle-ul si selful (II)

Un alt caz, un  alt puzzle: baiat, 13 ani. Nu am inteles la timpul acela motivul adevarat pentru care mama a cerut consilierea. Cred ca nici ea nu a stiut.
Baiatul nu a avut nevoie de un motiv. L-a construit singur.
A argumentat ca o sa vina, sedinta de sedinta, pentru ca are o pasiune pentru puzzle-uri. Crede ca mama stie asta. O sa vina pana termina de asamblat toate puzzle-urile din acest cabinet. Sincera sa fiu aveam patru puzzle-uri. M-am gandit ca o sa se termine repede . Timp de 1 an, atat am apucat sa lucram, nu am vorbit multe. A asamblat si dezasamblat, sedinta de sedinta, acelasi puzzle. Forma imaginea cu cei trei purcelusi. Niciodata nu a fost multumit de cum facea.  Gasea ca nu avea strategie buna. Ca incepea cu coltul nepotrivit. Nu era ceva care sa se potriveasca.
Dupa un an, mutandu-ma in alta localitate, cazul a fost preluat de o alta colega. Baiatul a vrut.  A lucrat  cu ea tot un an. Intalnindu-ne intamplator, colega mi-a spus ca baiatul o rugase sa-mi transmita, daca ma vede vreodata, ca a terminat puzzle-ul. A fost multumit de cum se potriveau piesele. Venise vremea sa-i placa. Acum era curios ce imagine se  forma pe celelalte puzzle-uri din cabinet.
Am aflat ulterior ca tatal sau era bolnav si murise.
M-am gandit mult timp daca nu cumva nu era pregatit sa-l termine. Ca nu dorea sa-l termine. Ca nu dorea sa se termine niciodata de construit. Ca timpul statea pe loc pana termina el puzzle-ul…
Poti sa construiesti numai pentru a exersa sau imaginea care se formeaza te motiveaza?
Ma gandesc la selful meu si la intrebarea timida si discreta, devenita insistenta.
Am visat, pe la mijlocul formarii mele in psihoterapie, un puzzle. Colegii din grupul meu de formare puneau si erau piese din acest puzzle. Fiecare se punea acolo, se potrivea, cu tot ce proiectasem eu in ei. Se asezau, unul langa altul, piesa cu piesa, “ formandu-ma” pe mine. Stand in picioare, puzzle -ul terminat a scos la iveala fotografia mea, imaginea mea, persoana mea.
Eram eu cu toate nevoile mele, dorintele mele, reusitele si nereusitele mele. Am inteles atunci de ce cu ei, de ce un puzzle. Motivul pentru care am reusit sa-l asamblez, motivul pentru care am putut sa ma uit la imaginea formata.
Poate ca intr-o anumita perioada de viata, oamenii se pun pe construit.
Unii fac asta acasa, altii in cabinet, altii in vis. Unii vorbind, altii jucandu-se cu cartile,  altii cu puzzle-urile.
Fiecare  asambleaza si dezasambleaza in ritmul sau, cu uneltele sale, cu piesele sale.
Curajul de a ne uita la persoana care devine, ne apartine.
Cum ar fi sa-i uram: “ Bine ai venit asa cum esti!“

No Comments »

Puzzle-ul si Selful (I)

Am in minte de ceva vreme o intrebare. A aparut destul de timida si discreta, insa a devenit extrem de insistenta.  Pare ca are nevoie de un raspuns, asa cum eu am nevoie de un raspuns la intrebarea: De unde vine aceasta intrebare?
Intrebarea suna cam asa: Exista vreo legatura intre cum isi construiesc copiii selful, cum ne-am construit noi adultii selful, si asamblarea unor piese dintr-un puzzle?
Fiind intr-o relatie terapeutica cu un copil, caz , fetita (3 ani) adusa de tata, imi trezeste brusc o emotie pe care nu am mai trait-o in cabinetul de lucru. Imi place. Imi place asa cum imi plac copiii din familia mea, copiii prietenilor mei. Un sentiment familiar si familial excesiv. Am fost  in contact cu aceasta emotie si am transformat-o intr-o intrebare-ipoteza de lucru. Ce nevoie din aceasta fetita isi arata fata?
Primele sedinte par sa-mi raspunda la aceasta intrebare.
“- Doamna Ana, semanati cu mama mea! Ea este mica (se refera la inaltime)  si are culoarea de par asa (arata cu degetul spre parul meu)”
Limbajul nu este  bine dezvoltat si nu reuseste sa pronunte toate cuvintele.
In timpul  unei sedinte (primele), stand pe scaun, cu fata la mine,  imi spune ca adora sa faca puzzle-uri. Isi indreapta privirea spre  masa si se uita fix cateva secunde. Se ridica de pe scaun si  merge la cutia de sub masa…acolo imi tineam puzzle-urile.
Surprinzator pentru mine a fost ca pana in momentul acela nu a cautat, numit sau intentionat sa se joace cu asa ceva. Nu a intrebat daca am puzzle. Nu stia daca am, nu stia unde tin cutia.
A gasit-o. Nevoia a fost asa de mare incat s-a dus direct la cutie.
Imaginati-va ca va trece un gand prin minte, corpul urmeaza gandul si face posibila experienta. Dar gandul cum prinde viata, de unde apare?
Prinde viata de la emotia prezenta in noi. Prinde forma emotiei care vrea sa iasa la suprafata.
In timp ce construia puzzle-ul, sedinta de sedinta, imi cerea sa-i arat ceasul. Ma intreba: “Cat a trecut? A trecut lumina cu Soarele? A venit intunericul cu Luna?
De cate ori? “
Am intrebat-o de fiecare data,  ce face sa intrebe asta.
La un moment dat mi-a raspuns . “ Fac un puzzle, pun piese, ele se potrivesc. Aproape ca am terminat. Pe asta ( ultima care facea sa fie complet puzzle-ul) nu stiu sa o potrivesc. Ma gandeam ca a trecut un an si vine mama. Daca vine, pune ea piesa, ma ajuta… Pune tu piesa!”
Si eu am pus piesa aceea.
Fetita aceasta avea o dorinta, sa-si reuneasca familia. Mama si tata.
Un alt eveniment a mai adaugat o ipoteza…In timp ce ne desparteam, o colega trecand prin fata cabinetului a observat ca semanam. Ca aveam aceleasi trasaturi. A ramas cu ideea ca suntem rude.
Reusise!?
Asa cum reusea sa-si duca la capat puzzle-urile, indiferent de gradul de dificultate, asa reusea sa-si  “asambleze “ familia. Toate doamnele cu care lucra, incepand cu bona, educatoarea, doamna doctor, profesoara de balet, eu-psihologul ei, ne potriveam cu piesa lipsa.
Simbolizarea golului si dorului a aparut intr-o sedinta cand, fiind la ultima piesa, nu a mai gasit-o. Un alt copil cu care lucram o luase acasa ( el le lua sa le plimbe si sa le arate camera sa…dar este o alta poveste). Nu a putut sa stea cu durerea. Cum sa stai cu golul ca nu ai imaginea finala, imaginea mult dorita.
Atunci a sosit si raspunsul: “ Uite dovada. Mama nu este. Nu este piesa. Tu nu esti mama. Pe mama o vreau. Nici nu semeni asa mult cu ea.

Ea este frumoasa!”

1 Comment »

Vine, vine Mos Nicolae!

“Imi pregatesc cu multa dragoste ghetutele, le dau cu crema, le aranjez sireturile, le pun frumos la usa.
Sterg cu grija crema de pe covor…
A fost un mic accident!
Am asa niste emotii! Nu cred ca Mos Nicolae se uita !
Pentru ca mai am timp, imi aranjez si camera: hainutele in dulap, cartile pe rafturi si jucariile in cutii. Este noaptea in care visele prind viata.
Se face ca vine Mos Nicolae. Mama ii deschide usa!? Asta nu inteleg…
Parca trebuia sa intre pe geam. Nu? Sunt complici!?
Mosul se uita prin camera si vede pata de pe covor. Isi scoate caietelul si incepe sa faca niste bulinute cu rosu. Se uita prin camera mea si deschide cutiile, verifica cartile si carnetul de note. Pune alte bulinute.
Astept cu inima la gura sa vada ghetutele. Nu se duce la ele. Ii cere mamei tabelul ABC ( tabelul cu recompense si pedepse din orientarea cognitiv-comportamentala). Discuta aprins si pana la urma se duce la usa.
Lasa in ghetute o nuielusa!
Bulinutele rosii au fost mai multe decat cele verzi!!!
Trist si cu siroaie de lacrimi pe obraz, strig cat ma tin fortele:
–       Mosule, recompensa materiala!?”
Ne apropiem de 6 decembrie. Vine, vine Mos Nicolae!
Ce mai sunt darurile?  Ce mai sunt parintii? Cine mai este Mos Nicolae?
Experientierea emotiilor la vederea cadourilor din ghetute a devenit un cosmar.
Copilasii, fie ei mici sau mari, nu mai asteapta cu nerabare si curiozitate cadourile. Acum le asteapta ca pe o treaba contabila, cognitiv-comportamentala.
Am devenit catelusii lui Pavlov. Fac – primesc, nu fac – nu primesc!
Cate fapte bune, atatea bomboane. Nu mai am caciula verde, o sa primesc una ?
Pai, dragii mei! Ce mai este sarbatoarea Mosului Nicolae?
Este ce vrem noi sa fie. Este acceptarea neconditionata a copilariei si adolescentei. Este curiozitatea si placerea cautarii, pana in varful ghetutei, dupa ultima bomboana buclucasa. Este pregatirea cu emotii pentru sfarsitul acestui an si inceputul celuilalt. Este experientierea fericirii si iubirii. Primind toate aceste cadouri de Mos Nicolae, pot sa ma apuc sa daruiesc si eu  de Mos Craciun. Am simtit  cum se simt cei care primesc.Vreau sa trezesc si eu in altii aceasta placere. Poate in unii care nu au ce am eu: familie, prieteni.
Acum am trait si simtit cum este sa primesti, cum este sa fii plin.
Sa-i spijinim pe copilasi si pe adolescenti sa experientieze placerea de a primi.
Sa fim primii si  sa nu-i conditionam la emotii. Sa fim receptivi la panica lor ca nu au fost “cuminti” si nu primesc. Sa-i surprindem cu iubirea noastra pentru persoana lor in devenire. Sa lasam adunarea faptelor bune cu cele rele pentru consiliul familiei (care fie vorba intre noi, nu are ce sa caute in decembrie).
Multi parinti traiesc frica ca copilul lor, puber sau adolescent,  nu da din ce are. Ca tine pentru el si nu imparte.
Va invit sa faceti un experiment.
Daruiti voi, daruiti-le lor. Dati ceva drag voua. Inainte de marea sarbatoare, scoateti-va hainutele dragi, cartile de suflet, cumparati daruri, gatiti ceva bun.
Lasati-i sa vada la voi, cu ochiul emotional,  cum este sa fii fericit sa dai din ce este al tau. Sa simta cum este sa oferi emotii.
Oferiti-i fiicei voastre rochia voastra de suflet, fiului vostru acel obiect cu care nu avea voie sa lucreze (adica va era foarte, foarte drag si va era frica ca o sa fie stricat) etc.
Intrebati-va copilul, puber sau adolescent care sunt emotiile pe care le-a trait anul acesta. Rugati-l sa indentifice niste obiecte care au trezit in el aceste emotii, daca au legatura intre ele.
Acum puneti intrebarea magica: cine ti-ai dori sa simta asta?
Fratele sau sora ta? Atunci ce putem sa-i oferim…
Bunica sau bunicul, prietenul tau, acel copilas care nu are parinti sau adapost etc.
Si acum marea intrebare: ce ti-ai dori sa experientiezi, ce emotii ai vrea sa traiesti anul viitor?
Poate fi raspunsul la dilema: ce sa-i cumpar copilului, sotului, prietenului de Mos Nicolae?
Gata! Am decretat!
Anul acesta, vine, vine Mos Nicolae…centrat pe persoana!

No Comments »

Slabiciunea

Am ajuns sa credem ca toate “imperfectiunile” copiilor sunt cauze directe ale slabiciunii parintilor. Atat de mult ne rusinam cu slabiciunea si incercam sa o ascundem incat slabim relatia de afectiune si apropiere.
Slabiciunea, aceasta emotie care lasata la suprafata ne-ar ajuta sa experientiem  autenticitatea relatiei.
Daca adultii  in rolul de parinte si-ar putea cuprinde  slabiciunea, ar putea sa cuprinda si sa empatizeze cu slabiciunea copiilor lor.
Ma gandesc ce ar putea sa-i spuna subconstientul unui parinte, constientului? Daca s-ar lepada de toate apararile si angoasele, ce si-ar spune?
Ar putea oare parintele, dupa aceasta intalnire,  sa-si invite copilul la o discutie si sa-i spuna toate descoperirile?
Tare curioasa sunt…

“Dragul meu copil, cum as putea sa incep?

Cum as putea sa-ti spun ca sunt slab?
Ca am fost…
Ca tot ce ai facut gresit m-a tulburat, ca nu am putut sa accept ca esti asa. Mi-am dorit sa fii altceva, sa faci altceva,  sa fii mai bun.
Toate razvratirile tale m-au ingrozit si m-au indreptatit sa te pedepsesc. M-au facut sa cred ca ai o problema si ca trebuie sa o rezolv.
O problema mare: esti un copil neascultator si obraznic!
Neascultator si obrazic!?
Nu, nu esti!
Dar cum as putea sa recunosc in fata ta ca eu ,parintele, nu stiu ce este  puterea de a spune NU unui adult.
Ca eu, traind aceasta experienta cu tine,  mi-am  adus aminte de mine. Copil fiind traiam in tacere limitarea.  Asa am inteles ca trebuie sa fiu daca vreau sa fiu numit un copil cuminte si ascultator, ca  asa sunt demn de iubire.
Cum as putea sa-ti spun ca nu pot accepta ceea ce esti tu,  pentru ca nu pot accepta ceea ce am fost eu.
Ca nu pot recunoaste ca fiind putere aceasta manifestare, pentru ca eu as recunoaste despre mine ca sunt slab.
Cum as putea sa fac asta? Atata timp ti-am spus ca sunt puternic si ca reusesc. Atata timp am trait placerea sa ma vezi puternic, prin tine am fost mai puternic!
Imi este greu.
As vrea sa am curajul sa-ti spun ca sunt mandru de tine, de razvratirea ta.
Ca sunt mandru ca reusesti sa te cunosti si sa-ti traiesti emotiile. Ca ai puterea sa traiesti ceea e simti,  chiar daca prin ceea ce faci incalci anumite reguli.
Chiar daca prin ceea ce faci, imi demonstrezi ca nu te cunosc si ca  nu stiu cat de departe poti sa mergi.
Mergi departe nu pentru a-mi intoarce spatele, pentru a-mi spune ca ceea ce ti-am oferit nu-ti trebuia sau ca nu iti este de folos.
Mergi inainte pentru ca acesta este drumul tau. Pentru ca tu esti tu  si traiesti experienta ta, nu pe a mea.
Oricum, nu asa cum pot eu sa o inteleg si sa o cuprind. Sunt limitat.
Pentru mine sa vrei mai mult si altfel decat iti dau adultii a insemnat sa fiu obraznic. Prin tine  inteleg ca poate sa insemne  si sa faci un pas inainte in a trai cine esti cu adevarat.
Cum as putea sa recunosc in fata ta toate slabiciunile mele!?
Temerile mele din momentul in care ai inceput sa fii independent si sa reusesti sa te descurci fara mine.
Nu am stiut sa le interpretez, credeam ca sunt un parinte responsabil. Ca trebuie sa-ti dau directia. Ca eu stiu drumul pentru tine. Ca trebuie sa merg inaintea ta si sa te feresc de rau.
Raul asa cum il vad eu. Cum sa traiesc aceasta provocare? Ca unde vad rau, tu vezi oportunitate !
Cu ce arme?
Imi demonstrezi ca tu ai altele, nu sunt mai bune sau mai rele, sunt ale tale
Mi-ar placea acum sa te insotesc, umar la umar . Sa fac pasul inapoi cand nu stiu pe unde sa o luam. O sa stii tu . Este drumul tau.
Acum simt ca am fost un parinte speriat de ceea ce puteai sa intrebi si sa nu stiu sa-ti raspund. Trebuia sa stiu toate raspunsurile din lume…asa ca am limitat cunoasterea ta, potentialele tale intrebari.
Ce mult m-au ajutat intrebarile tale! Problemele tale! Am descoperit atat de multe despre mine, prin tine .
Of,  si toate persoanele acestea din viata ta!
Am vrut sa te scap de ele pentru ca nu erau demne de tine. Puteau sa-ti faca rau!
Unele erau periculoase pentru tine… unele periculoase pentru mine!
Acum simt ca pot sa-ti marturisesc ca erau periculoase, trezeau in tine admiratie si putere! Nu am fost sigur niciodata ca as putea sa trezesc asta in tine.
Simt ca astazi o sa reusesc !
O sa reusesc pentru ca o sa-ti fiu model de putere. O sa fiu autentic!

Dragul meu,
Pot sa-ti inteleg slabiciunea. Si eu sunt slab.
Un om care isi asculta slabiciunea este un om puternic! “

No Comments »

Doamna Greseala

– oportunitate de invatare prin experientiere
In ultima perioada am citit tot felul de articole cu sfaturi pentru parintii care intampina dificultati in “educarea” copilului.
Disciplinarea este un subiect cerut si apreciat de parinti.
Nu stiu exact motivul. As avea mai multe ipoteze de lucru…
Simt ca psihologul s-a transformat intr-un mecanic.
Parintele vine cu copilul sau adolescentul la cabinet si psihologul se apuca sa-I faca o lista cu ce are de schimbat in viitoarea perioada.
Disciplinare a devenit un fel de cuvant magic. Daca nu-l spui si nu oferi solutii de “depanare’’ nu esti un profesionist. Daca nu-l ceri, nu esti un parinte implicat.
Psihologul vine la intalnirile cu parintii, atunci cand avem lucrul cu grupuri, cu “raportul scris”. Acestia isi asteapta “reteta” cumintei, foarte des cu un caietel in fata, din respect pentru omul care a trudit pentru ei.
Parintii buni nu fac asa, parintii rai fac asa. Copiii buni nu fac asa, copiii rai fac asa.
Parintii buni nu-si pedepsesc copiii si copiii buni nu isi supara parintii.
Asa sa fie oare?
Eu nu sunt de parerea aceasta.
Asa cum parintii fac greseli, asa fac si copiii. Nu este ceva rau sau bun, este firesc.
Cred ca cel mai benefic eveniment care se poate intampla intr-o familie este greseala. Greseala este oportunitatea de invatare prin experientiere, aici si acum.
Orice eveniment – emotie: suparare, tristrete, cearta, bucurie, fericire este o fereastra prin care putem sa vedem interiorul copilului nostru.
O usa care ne invita in intimitatea familiei noastre, in trairea ei cea mai pura.
Cum este structurat copilul nostru la momentul evenimentului? Este asa cum simteam noi? Cum doream? Ne-a surprins? Am recunoscut ceva? Ne-a intristat? Noi, familia, unde eram?
Sa luam un exemplu : copilul nostru are relatii multiple la scoala. Se cearta des cu colegii lui, are antipatii pentru un anumit profesor, supara des un anumit coleg si incearca sa castige simpatia unui anumit profesor.
Din toate aceste evenimente de viata scolara, copilul nostru iese secat de energie? Din unele da, din altele ba.
Numim greseala un comportament care nu este acceptat de grupul de apartenenta, familie, prieteni sau scoala.
Numim greseala un comportament explicat copilului, asumat de copil, inteles de copil. Un comportament caruia i-au fost explicate implicatiile si responsabilitatile, viitoarele consecinte.
Dar in ce moment? Numai in momentul aici si acum. Atunci cand a aparut evenimentul putem sa-l insotim pe copil sa-l experientieze.
Acum si aici putem sa exploram greseala.
Aceasta greseala ne spune adevarul despre copilul nostru. Despre nevoile copilului nostru si ale noastre ca familie. Cum traieste el emotional evenimentele din viata lui? Unde are nevoie de noi si unde are nevoie sa fie singur?
Vesnica cearta intre colegi de clasa, intre frati, o binecuvantare !
Il putem insoti pe copil in trairea lui. Cum a simtit evenimentul, ce a facut sa-l loveasca pe acel coleg asa de tare? Cum se face ca a ramas incremenit in fata atacului si nu a cerut ajutor sau nu a lasat sa-i fie dat ajutor. Cum se simte dupa ce a trecut evenimentul?
Va invit sa experientiati si asa:
Dupa ce “doamna greseala” isi face simtita prezenta in familia noastra sa fim politicosi si sa o invitam la masa. A facut un drum lung si se simte obosita. Cred ca sunteti de acord ca putem sa-i oferim macar un pahar de apa. Intre timp ne adunam gandurile…
Cand ii simtim pe cei din jurul nostru agitati, ne panicam, ne simtim atacati.
Si ea se sperie. Vrem sa se simta bine la noi si sa ne spuna povestea reala. Daca se simte amenintata o sa ne spuna alta poveste si noi nu avem de castigat.
Cand o sa simta ca are toate conditiile, o sa inceapa sa ne povesteasca ce a facut-o sa ne viziteze. Putem sa o ajutam cu intrebari, cu imbratisari, cu sfaturi daca le cere…cu lacrimi si zambete. O sa ne explice de ce acum si nu cu alta ocazie, ce a facut-o sa se exprime asa…tot ce vrem sa stim despre interiorul emotional al copilului nostru.
Sunt lucruri pe care nu vrea sa le exprime verbal, nu este momentul. Ii respectam decizia. O sustinem. Cel mai important este ca al nostru copil sa-si simbolizeze emotia. Pentru el, nu pentru noi.
Cand a terminat, o conducem elegant pana la usa. Ii multumim pentru experienta si pentru faptul ca ne-a oferit sansa de cunoastere interioara.
Daca este la a doua vizita si negociasem ca o sa-I platim biletul daca mai vine, il platim – asa numita pedeapsa. Copilul a inteles de ce face si traieste asta.
Acum am ramas noi si copilul. O familie autentica si mai bogata emotional.

No Comments »

Indrazneste!

discutie“ Spune-mi, te-am lovit eu vreodata? Ti-am dat vreo palma ? Niciodata.
Atunci de ce nu-mi inveti, nu-mi aduci note frumoase? Ti-am luat tot ce ai vrut si tu tot ma faci de rusine!
De acum inaine, am sa stau cu ochii pe tine si, mai mult, am sa-ti interzic sa mai iesi afara si sa te mai vezi cu derbedeii aia. Am sa fiu umbra ta, o sa stiu tot ce faci.“
“ Da, este adevarat, parintii mei nu m-au lovit niciodata. Dar am vazut cum reactioneaza cand sunt suparati. Tata l-a batut pe vecinul nostru asa de rau incat nu s-a mai putut misca. Mama are un obicei cand este suparata si incepe sa-mi spuna tot felul de lucruri urate. Ma injura si imi spune ca nu sunt bun de nimic. A doua zi este linistita ca si cand toate acestea s-au petrecut la mine in cap, mi le-am imaginat. ”
“ Eu si sora mea stam lipiti de peretele care da spre dormitorul parintilor. Se aud vorbe urate, lucruri care scot zgomote ciudate. Tipa si urla…ne tinem de mana si ne punem mainile pe urechi…pentru ca eu sunt mai mare o tin in brate si ii spun ca atunci cand o sa ma fac mai mare o sa fugim in lume. Uneori punem perne in usa ca sa ne asiguram ca daca tata este foarte furios nu o sa poata intra sa ne puna martori atunci cand o loveste pe mama.
Nu, pe noi nu ne-a batut niciodata.”

Un copil nu este un adult mic, el este o persoana, un adult in devenire. Nu mai putem spune ca nu stim ce fac abuzul sau neglijarea. Este o problema de viitor, de perspectiva, de sansa pe care i-o dam copilului de a deveni adult sanatos fizic si emotional.
Nu mai avem aceasta scuza. Ignoranta nu mai poate tine cap de afis.
Suntem expusi la numeroase surse de informare, avem posibilitatea sa fim ajutati. De cele mai multe ori vin specialistii peste noi, nici macar nu mai facem efortul sa mergem la ei.
Gata! Hai sa iesim din cusca aceasta care ne tine prizonieri. Hai sa iesim din rolul de victima a ignorantei. Pentru noi si pentru copiii nostri. Nu suntem singuri. Sunt foarte multi oameni care ne pot ajuta. Responsabilitatea de a cere ajutor ne apartine.
Este foarte important sa stim care sunt formele de abuz, sa le recunoastem, dar cred ca cel mai important este sa ne punem problema existentei lor. Sa rostim ca ele sunt prezente, ca exista.
Faptul ca nu ne lovim copilul, puber sau adolescent, ca nu i-am “aplicat” pedepse fizice, dar l-am injurat, l-am etichetat –‘’prost, tampit, zero barat, handicapat, nimic”- ca il tinem sub urmarire permanenta, ii verifcam fiecare miscare, il blamam si depreciem nu face din noi adulti responsabili, parinti responsabili. Atacurile verbale sau emotionale constante il fac pe copil sa se simta ca nu valoraza nimic si ca nu este dorit pe aceasta lume.
O forma de abuz emotional este si faptul ca il amenintam, il tinem intr-o continua stare de incertitudine, de control. Copilul, puber sau adolescent, este in aceste cazuri intr-o relatie de inferioritate-superioritate cu adultul (neputinta fizica, emotionala, financiara).
O forma de abuz emotional este si aceea de amenintare ca il despartim de ceea ce lui ii face placere : jucariile, grupul de prieteni, gradinita, scoala sau liceu.
Unele dintre cele mai subtile si greu de recunoscut forme de abuz emotional sunt si acelea de santaj emotional din partea parintilor (“daca ma iubesti, daca sunt important pentru tine o sa faci asa”) si mentinerea in relatii distructive “de dragul copiilor’’ (“am ramas cu sotul/sotia pentru copilasi…ma batea si ma injura, dar de dragul lor, sa nu ramana fara mama/tata…sa fie familia completa”).
Da, nu este usor sa te rupi de relatii in care nu esti apreciat si valorizat. Poate ca nu esti respectat ca o fiinta umana demna, dar merita sa incerci pentru tine si pentru modelul de forta si victorie pe care poti sa il transmiti copiilor tai.
Ti-ar placea sa urmeze comportamentul tau? Cred ca nu. Foarte multi copii preiau ca si vinovatie ce se intampla in familia lor. Ajung astfel sa se gandeasca des ca lucrurile se intampla din cauza lor.
Treceti prin perioade grele de cuplu…nimic nu va impiedica sa apelati la ajutor. Sunt atat de multe metode de consiliere: spirituale, sociale, psihoterapie, grupuri de suport, familia extinsa. Multe sunt accesibile fara bani.
Tot mai multe cupluri tinere locuiesc impreuna cu parintii lor, socrii. Copiii-nepoti asista la dispute greu de inteles pentru ei. Parintii le explica ca nu au bani sa se mute cu chirie sau nu pot sa plece de acolo. Fac asta pentru ei, sa le fie bine. Oare le este bine? Sa fie asta singura solutie?
Cat de puternic sa fie copilul ca -asistand la batai, consum de alcool, dispute, injurii -sa treaca lin prin viata si sa faca alegeri sanatoase in viata de adult?
Copiii sunt puternici si au resurse, aleg altceva, ceva mai bun.
Dar, ca sa aleaga diferit, sa aleaga sanatos, depun un efort enorm. Foarte des prea mult pentru ei. Fara ajutor, dezvoltarea lor sanatoasa in aceste conditii e dificil de imaginat.
Poate ca si tu, ADULTULE- PARINTE, ai fost victima unui abuz emotional in copilarie, este de inteles de ce esti asa de inegal in tratamentul fata de copiii tai, nu esti preocupat si nu poti sa-ti manifesti iubirea. Blamezi si esti rece, respingi orice forma de apropiere. Gasesti ca nimic nu este bun sau atractiv la copiii tai.
Dar poate ca, recunoscand ca tie ti-a fost greu, iti aduci aminte de trairile din copilarie, poate o sa vrei sa nu repeti experienta. Poate o sa vrei sa te vindeci sufleteste alaturi de ei.
Nu esti singur. Putem sa facem echipa. Tu, eu si copilul tau.
Indrazneste sa fii un nou TU!

No Comments »

O altfel de poveste despre Invierea Domnului

“ Eram in camera mea si am asteptat sa se culce parintii mei. Pe furis m-am dus la frigider si am luat o ciocolata. Toata ziua ma gandisem la ea si la cum sa fac sa nu ma vada nimeni. Acum toata familia mea tine post …pentru sarbatoarea asta care o sa vina. Mama mi-a zis sa tin si eu post o saptamana ca sa merg sa iau Pastite sau sa ma Impartasesc. Am mancat cu pofta ciocolata si pe urma m-am culcat. Dimineata cand m-am trezit, mi-e foarte rusine sa spun, am vazut ca am facut pipi in pat. Pe urma m-am speriat si m-am gandit ca este de la pacatul facut. M-a pedepsit Dumnezeu ca am mancat ciocolata. Toata ziua m-am gandit la cum sa-i spun mamei fapta rea. A doua noapte am visat urat. Se facea ca niste demoni, cred ca erau draci, ma trageau de limba sa-mi scoata ciocolata. Pe urma m-au dus intr-un loc urat si m-au pus sa scriu pe un caiet de 100 de ori ca nu mai fac asa ceva niciodata…cerneala era din ciocolata si scriam foarte greu. Dimineata cand m-am trezit ma durea burta si aveam febra…facusem iar in pat. Nu am indraznit sa-i spun mamei fapta mea. Toata saptamana aceea, mama a ascultat la radio tot felul de emisiuni religioase. Cel mai rau ma simteam cand imi spunea ce fata minunata si cuminte are…ea credea ca eu tinusem post. Saptamana aceea tot ce mancam vomitam si imi era rau. A venit si ziua cu sarbatoarea, am mers cu mama sambata dimineata, sa ma Impartasesc. Cand m-am apropiat de Preot si m-a intrebat cum ma cheama mi-am dat seama ca nu mai tin minte si i-am spus numele mamei. Mama m-a corectat si eu am lesinat. Atat imi aduc aminte.“ Ioana 10 ani
Cum percepe copilul sarbatoarea religioasa si pacatul?
Postul si alte restrictii religioase, firesti pentru adult, in copil pot sa trezeasca numeroase emotii. Unele sunt atat de puternice incat nu le face fata. Ca sa le integreze, sa devina digerabile pentru el este de preferat sa fie construite cu grija, pe intelesul lui.
Ce le spunem copiilor si cum ii pregatim pentru sarbatoarea Invierii Domnului este o responsabilitate enorma. Bucuria (cred ca spre ea tind toate familiile), prin interdictii bizare, poate fi inlocuita de tristete si vinovatie.
Apropierea de Biserica se poate face treptat, natural, impreuna cu familia. Comportamentul “religios” este de preferat sa fie un stil de viata al familiei respective. Poruncile bisericesti sunt integrate in viata copilului prin expunere directa. Parintii fac si sunt ceea ce doresc sa-l invete pe copil, fara exagerari si pedepse.
La inceput pentru copil sarbatoarea inseamna ca merge cu bunica la “casa mare, unde sunt multe tablouri pe care bunica le numeste icoane”, Biserica.
Pe urma afla ca acolo “fac cu degetele asa, o cruce la icoane pentru ca ele sunt fotografii ale unor oameni care au facut bine”, Sfanta Cruce.
Cand isi serbeaza ziua numelui si afla ca numele lui a fost purtat de un Sfant ( om care are niste calitati – este curajos, modest etc.) .
Cand, domnul care poarta haine “ de fata si negre” ( asta pentru ca dupa varsta de trei anisori fetitele poarta fustite, rochite ), Preotul, ii da sa “ bea cu lingurita de bebe si ii da sa manance o bucatica de paine uscata cu gust de busuioc si vin”, Sfanta Impartasanie.
Modalitati de explicare a ritualurilor bisericesti pot fi numeroase. Povestile , poeziile , desenele, daca vin ludic si treptat nu-l agreseaza pe copil si nu il fac sa se simta constrans. Daca nu o sa respecte sau nu o sa se ridice la nivelul asteptarilor, parintilor, dascalilor, personajelor din povesti nu o sa mai fie iubit si acceptat, nu mai este “ un copil cuminte” .
Sarbatorile religioase sunt momente in care, pentru copil, toata familia este acasa. Mama face preparate gustoase, tata o ajuta, poate vine si bunica. Pot sa fie si momente in care copilul isi traieste momentele de tristete, doliu dupa parintii, rude care au murit. Este momentul in care, aici si acum, ia contact cu arborele genealogic. Ia contact cu stabunii lui prin povestile spuse de adultii din casa.
Prin modelul personal il ajutam pe copil ce inseamna sa dai din ce ai, vede si simte ca altii nu au si invata sa-I ajute, sa imparta cu ei hainute, jucarii, mancare.
Isi testeaza vointa si impulsurie tinand “post”. La inceput poate sa nu manance sau sa nu faca ceva ce lui ii place foarte mult. Alegerea este de preferat sa ii apartina. O zi poate sa nu bea sucul sau preferat , sau sa nu manace prajitura lui preferata. Daca nu reuseste, nu il fortam. Nu este pregatit. Toate aceste incercari, reusite si nereusite, il fac sa se simta intr-un fel. Vedem ce a fost pentru el. Il intrebam. Il intrebam ce a lipsit de nu a reusit. Il sustinem, daca ne cere si cum ne cere ( poate vrea sa tinem cu el postul, poate vrea sa nu cumparam in casa etc). Toate acestea sunt mesaje de la copilul nostru, cum este el si cum este viata pentru el.
Sa nu uitam ca dorind de la copilul nostru ceva in timp ce noi nu facem acel ceva ii transmitem mesaje contradictorii. Devine debusolat, rupt intre bine si rau, pacat si fapta buna. Sarbatoarea este pentru copilul nostru ceea ce simte el ca este. Face ce simte el ca trebuie sa faca ! Si-o traieste emotional asa cum o poate integra si isi ia din ea ce are el nevoie ca sa mearga mai departe.
Va invit saptamana aceasta sa experientiati sarbatoarea Invierii Domnului, sa o traiti alaturi de copilul si familia voastra. Daca se poate, din perspectiva centrata pe persoana 🙂

Sarbatori fericite si Hristos a Inviat!

No Comments »

De mana cu copilul prin Tara Minunilor

20120318-220529.jpgAm auzit foarte des parinti care sunt ingrijorati de modul de joaca al copiilor lor. Nu impart jucariile cu fratii mai mici sau mai mari, au saci de hainute si nu ar da nimic, se oftica cumplit daca nu castiga partida sau nu primesc “rolul” pe care si-l doresc in jocul in care este implicat?

Toate aceste forme de maifestare sunt tipuri de comunicare pe care copilul, pe diferite canale, simte sa le foloseasca ca sa creeze o relatie cu noi. Ne vorbeste despre ce este el, despre caracterul sau, tipul de temperament, despre ce poate sau ce stie el ca poate sa faca cu ceea ce simte.
Comunicarea copilului poate sa fie pe canalul limbajului verbal sau nonverbal, direct sau indirect. Spunand sau facand.
Intr-o relatie terapeutica, relatie de cabinet, pot sa comunic cu copilul prin numeroase moduri, lucru usor si placut in acelasi timp, pe care pot sa-l faca si parintii acasa.
Momente din viata copiilor de genul: inceperea gradinitei, schimbarea unui loc familiar, aparitia unui fratior, divortul parintilor sau casatoria unui parinte, curiozitati legate de sexualitate, decesul etc . pot bulversa emotional un copil.
Forma de comunicare cea mai folosita de copil este jocul.
Jocul individual, in grup, cu personaje imaginare sau insotit de alti copii.
Pentru a te putea conecta si a avea o imagine cat mai fidela pentru ce vrei sa cunosti despre copilul tau, este de preferat sa te joci chiar tu cu el.
Ce puteti sa faceti impreuna? In functie de timp si disponibilitate, creativitate si imaginatie, orice.
Mie imi place sa ma joc si sa-l las sa-mi comunice prin desen si jocurile de familie clasice ( cu plastilina, carti, jocuri de societate, cu mingea etc ) . Acestea pot sa-mi oglindeasca ce este in copil, aici si acum, sa ma duca in lumea emotiilor lui, a sentimentelor, valorilor caracteriale si sa-mi spuna cum este drumul spre maturizare – anevoios sau curge lin si firesc.
Poti sa oferi copilului tau, prin jocul impreuna cu el, o corectie din mers a unei eventuale erori in primele faze de dezvoltare si poti sa-I intelegi mecanismele care guverneaza cresterea armonioasa.
Un copil care a inceput sa fie capabil sa apuce obiecte cu mana (creion, creta, plastilina etc ) incepe sa-ti spuna cum se simte. Schiteaza, traseaza linii, scrijeleste peretii, modeleaza.
Abordarea foii de hartie, plansetei pentru plastilina, orice spatiu liber care poate sa fie ocupat, reprezinta modul sau de a se raporta la corpul, familia si lume. Locurile de pe acestea, sus sau jos, la dreapta sau la stanga, stersaturile sau adugirile sunt informatii pretioase aduse de copil, constient sau nu , sa ne faca partasi la ceea ce este el, la cum se simte in relatie cu toate ale lui.
Desenul poate sa ne ofere informatii despre cum este pentru el lumea si cum functioneaza in aceasta, este spontan si liber sa exploreze sau se simte limitat de norme si reguli pe care nu are curaj sa le infrunte. De exemplu, copilul care nu iese din conturul figurii pe care o are de facut, daca nu este sarcina precisa, ce il tine sa nu iasa din aceasta? Continuarea desenului in afara foii, pe masa sau perete, nu este intotdeauna semn de proasta crestere, ci poate sa fie libertatea interioara de a se raporta la lume, poate sa fie experientierea sentimentului de acceptare, invata cum functioneaza marele joc al vietii.
Un alt exempu, copilul sensibil are miscari vericale pe foaie, pe portiuni limitate lasand semne care abia se pot percepe; copilul etuziast ocupa spatiul fara retineri, exploreaza toata pagina . Putem sa ne facem ipoteze ca asta ar putea sa faca si cu propriul corp, natural invata sa se cunoasca pe sine si propriile impulsuri.
Un copil care nu si-a integrat foarte mult regulile, dezordonat sau lenes ii lasa pe parinti sa-I curete si ordoneze materialele de lucru. Pictura este o arta care presupune respectarea anumitor reguli ca sa te poti bucura de ea ( amenajarea spatiului, curatarea pensulelor, spatulelor, tuburilor de culoare etc.) asa cum pentru functionarea unor relatii de calitate ai nevoie de un anumit mod de comportare fata de ele, ai grija de prietenii tai, de corpul tau, te ingrijesti de camera ta, de hainele tale.
Responsabilizarea si autonomia pentru rolurile din viata pot sa inceapa cu rolul de “ mic artist” care “ nu isi lasa tuburile sa se usuce”. Aceasta metafora ii poate facilita copilului diferite alte comportamente de “ a nu se usca relatiile”, in special cu el insusi.
Trasaturi caracteriale ies la suprafata incepand cu modul in care copilul isi da voie sa scoata vopsea din tub, cum se raporteaza la resursele lui materiale si emotionale. Simte sa lase sa iasa mult, este generos sau zgarcit. Poate sa foloseasca cu placere ce are sau ii este tot timpul teama ca o sa ramana fara ele? Imparte cu altii? Poate sa imprumute sau sa ceara? Daca nu, ce il tine pe loc? Ce din ce i-am transmis noi il lasa in zona aceasta descoperit ca nu va mai avea acces la noi daca nu foloseste intrun anumit fel iubirea noastra?
Folosirea culorilor tempera prin procesul sau de diluare, dizolvare si inmuiere poate sa scoata la suprafata optimismul sau pesimismul cu care imbraca rolul de membru al familiei, spiritul libertatii de exprimare.
Acuarelele pot sa scoata la suprafata amintiri sub forma de emotie din pantecul mamei. Pentru unii apa inseamna dezamagiri si frica ( este foarte des intalnita experienta baitelor cu tipete, concediilor de cosmar din cauza fricii de apa marii) poate pentru ca au suferit traume cand erau in pantecul mamei . Din experienta multi copii au reusit sa treaca peste aceastea cu ajutorul desenului cu acuarele.
Relatia copilului cu boala reiese prin jocul cu creta, buretele acela plin de norisori de praf care poate sa sterga dintro miscare un membru al familiei de pe tabla sau sa-I irite nasucul si manutele. Ce face copilul ? Gaseste rezolvare la acestea…duce manuta la gura, pune o batistuta?
Puterile magice, mecanismele de adaptare, toate se arata parintelui, martor al procesului de joc.
Manuta copilului devine un instrument de sters. Rigiditatea sau obsesia pentru curatenie, autonomia in fata unei educatii impuse copilului fata de igena il aduce in pragul de a nu putea sa se joace liber sau sa-si dezvolte creativitatea prin metode utile si pentru structurarea personalitatii armonioase.
Creioanele si casutele lor penarele sunt cei mai buni prieteni pentru placerea descoperirii, misterului, stimularea miscarilor fine, experientierea sentimentului de putere si forta. Sa-l lasi pe copil sa deschida singur, sa despacheteze, sa ascuta, sa apese cat doreste cu creionul pe foaie pana gaseste modalitatea optima ca sa nu rupa varful sunt forme de incredere ca se descurca singur, ca a cresut si ca acum poate si singur. Foarte important, pe copil daca il ajuti sa faca lucruri pe care poate sa le faca singur ii induci sentimentul de neputinta. De exemplu, copilul poate sa creada ca il ajuti pentru ca nu ai incredere in el ca poate, ca nu ai rabdare cu ritmul lui, ca ritmul lui nu este suficient de bun pentru tine, ca el nu este suficient de bun pentru tine.
Procesul de cunoastere a sentimentelor si emotiilor copilului poate continua cu culorile. Prea intensa sau prea multa, deloc folosita sau prea des, spune ceva. De exemplu, rosul inseamna vitalitate, putere vitala, ambitie , curaj. Predilectia pentru rosu exprima intoleranta fata de obstacolele in propriile activitati, un caracter vesel, o puternica nevoie de a fi observat. Cum interpretam in desenul copilului? De exemplu, o posibila interpretare poate sa fie ca agresivitatea copilului nu este canalizata cum trebuie. In loc sa o foloseasca spre crestere personala o descarcata prin comportamente neadecvate facandu-l reactionar sau, dimpotriva, taciturn si retinut. Uneori, exuberanta copilului devine ostilitate sau violenta, copilul fiind usor de enervat si avand posibile descarcari de furie.
Ce facem? Observam in desenele copilului nostru acest lucru, stam cu copilul sa ne vorbeasca despre desenul lui. Ii spunem ipotezele noastre, vedem ce spune si el si lucram pe emotile care apar. “ Observ ca acest personaj din desen este rosu, si acestea si acestea.. ce sa fie cu ele…poate ca sunt furioase ?”
Mergand mai departe putem sa ne intalnim cu simbolurile din desenul copilului nostru: Soarele, Luna,Cerul, Apa, Pamant, Muntii, Curcubeul, Animalele, Monstrii, Stolurile de pasari.
De exempu, Muntii pot sa apara in desen in momentul in care acasa vine un fratior, copilul simbolizand sanii mamei. Sanii mamei care pentru el reprezentau relatia cu alaptatul sau hranirea, relatia cu afectiunea. El poate sa simta ca de acum nu mai are acces la iubirea mamei sau in desen sa apara langa Munti si fratiorul pe care astfel il invita sa se bucure de iubirea mamei. Exemplele pot sa fie numeroase cu toate simbolurile. Nu exista o explicatie standard dar se poate pleca de la o idee si observarea reactiei emotionale a copilului la ea.
Expertul pentru realitatea interna este copilul.
Jocurile de familie, de exemplu jocul cu cartile ne fac partasi la aici si acum la cum traieste copilul diferite experiente si ce roluri isi accepta. Cum traieste pierderea sau castigul. Poate sa se bucure cand a castigat fara sa se simta vinovat ca ceilalti sunt tristi? Cum traieste fericirea celuilalt? Triseaza, respecta regulile, face aliante? Respecta ” pedepsele”, poate sa-si critice copmortamentele sau se identifica cu jocul ca sa se victimizeze?
Putem identifica anumite roluri : Liderul, Timidul, Nesigurul, visatorul, Agresivul, Lenesul, Dinamicul, Egocentricul. De exemplu, Liderul este expansiv, ceea ce conteaza pentru el este sa-si manifeste curajul. Este generos si ii place sa-I implice pe toti in joc, ofera sugestii nu ii place sa sa nu fie nevoie de el sau sa se inceapa fara el.
Asa ca, dragi parinti, jocul este pentru copilul vostru un mijloc privilegiat de a se face cunoscut, de a da frau liber imaginatiei si de a contura propriile vise. In acelasi timp, noi adultii trebuie sa le oferim atentia cuvenita pentru ca aceste semne sunt semnale: copilul ne vorbeste despre bucuriile lui, despre dezamagirile sau despre suferinta care il apasa.
Comunicarea prin joc completeaza comunicarea prin limbaj. Multe stari de tensiune, conflicte constiente sau inconstiente si abordari personale se manifesta chiar prin intermediul acestor imagini prin care copilul isi spune nemultumirile si se elibereaza de tensiuni.
Este dovedit ca micutilor carora li se permite jocul necenzurat le creste capacitatea de exprimare, sociabilitate si agreabilitatea.
Va doresc pofta buna la joaca!
No Comments »

Semintele si parintii

Ai avut vreodata curiozitatea sau placerea sa  cumperi  seminte si sa le  sadesti   in gradina sau in ghiveci?
Cum  te-ai simtit in perioada de  asteptare?
Ce trairi aveai? Ce ganduri? Ce faceai ?
Citeai  plantuta care sta sa iasa la lumina?
Ii asigurai conditii – lumina, pamant etc.? Sau ai lasat-o acolo fara sa te mai interesezi de soarta ei?
Care erau asteptarile?
Putem sa facem o paralela intre gradinari si parinti..si  daca ar fi asa, cu siguranta cea mai mare provocare si asteptare a parintilor este sa vada ce a iesit din semintele plantate de ei.
Cand doi oameni se iubesc si hotarasc sa dea nastere unui copil isi asuma si responsabilitatea de a-l accepta asa cum o sa fie el. Copilul o sa semene si cu mama si cu tata. O sa semene cu bunicii  si cu toate rudele din familia extinsa.
O sa fie in egala masura  putin diferit  de toti sau mult diferit de toti.
Adevarul este ca copilul  o sa semene cel mai mult cu el insusi. Asa ca parintii vor juca la inceput rolul de detectivi!
Cum este copilul meu, cine este copilul meu si ce poate sa devina daca ii asigur conditiile de dezvoltare optime?
La inceput pot sa apara si ideile preconcepute despre cum trebuie sa arate un  copil. Putem sa spunem ca al nostru  copilul vine pe lume ca o carte in care filele sunt goale. Insa cu primele clipe in lumea asta,  filele incep sa se scrie.
Noi, parintii,  suntem primii care vom scrie.
Capitolele despre  emotii, stima de sine, valoarea propriei  persoane  pe care si-o  va acorda,   sunt scrise de modul in care il vom trata noi adultii.
Toate acestea incepand cu primele gesturi si cuvinte pe care le vom adresa bebelusului. Cum il  privim, cum ii rostim numele si cum il luam in brate.
Este bine de stiut ca:

1. El percepe experienta sa ca realitate, fiind realitate sa .
In consecinta el stie  mai bine  decat oricine altcineva despre ceea ce reprezinta realitatea pentru el ( despre ce simte, despre ce vrea, despre ce inseamna un anumit lucru) .
Asta pentru ca nimeni altcineva nu poate sa-si asume complet cadrul sau intern de referinta (nu poate sa se puna si  nu este in pielea lui).
2. El are o tendinta inerenta catre actualizarea propriului organism.
Obiectivul lui este sa devina atat cat i-a fost lui dat sa  simta, sa devina si sa fie.
3. El interactioneaza cu realitatea sa in termenii tendintei sale de baza – tendinta la actualizare. Asa ca,  comportamentul sau este incercarea orientata catre un scop- scopul organismului de a-si satisface nevoile experimentate si de actualizare in realitatea perceputa. Tot.  ce face el, face pentru ca asa  simte ca isi  satisface nevoile .
4. In aceasta interactiune el se comporta ca un gestalt (intreg).
5. El se angajeaza intr-un proces de evaluare organismica valorizand experienta cu privire la tendinta de actualizare ca si criteriu. Experientele care sunt percepute ca intretin  sau imbunatatesc organismul sunt valorizate pozitiv. Acelea care sunt percepute ca negand aceasta intretinere sau crestere sunt valorizate negativ.
6. El cauta experientele valorizate pozitiv si le evita pe cele valorizate negativ.

Ce putem sa facem noi ?
Putem sa-i asiguram un mediu propice dezvoltarii, un mediu fara conditionari (ideal).
Putem sa-l acceptam neconditionat  ( ce simte)  si sa-i fim sprijin in corectarea comportamentelor ( ce face)  care sunt distructive .
Putem sa ne dam seama si sa constientizam ca are propriile emotii si ca nu simte ca noi la trairea unei experiente asemanatoare.
Sa-i explicam si sa-l sustinem in demersul lui de a trai emotiile (toate sunt firesti si este in regula sa le simti ).
Sa recunoastem momentelor emotionale ca “momente magice” si sa nu uitam ca ofera ocazia de a  merge impreuna cu copilul pe drumul numirii lor .
Sa-I ascultam activ si sa fim empatici pentru a putea valida sentimentele copilului.
Sa-l ajutam pe copil  in etichetarea verbala a emotiilor.
Sa-l ajutam la stabilirea de limite, in acelasi timp cu ajutorul dat pentru gasirea unor comportamente alternative –dezirabile care sa ajute la manifestarea emotiilor.
Sa-i explicam beneficiilor acestor comportamenete alternative.
De exemplu: se descurca mai bine in societate, au prietenii mai bune, se concentreaza -invata mai bine, gestioneaza  mai bine starile sufletesti negative, au mai putine probleme comportamentale, au mai putine boli infectioase, suporta mai bine conflictele etc.
Pe langa aceste beneficii, copiii  vor avea incredere in propriile emotii – selful oraganismic.
Lucrul cu  emotiile  se cladeste pe empatie, se cladeste pe incredere si conduce la relatii mai apropiate intre parinti si copii.
Parintii care favorizeaza aceste conditii , favorizeaza cresterea emotionala a copiilor lor.

No Comments »