Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Cele doua capete ale firului

I. Modelul personal…

Am fost invitata sa tin un workshop despre  particularitatile varstei la una dintre clasele din scoala unde sunt psiholog scolar.
M-am pregatit asa cum fac de obicei…
Mi-am creionat  pasii workshop-ului- obiective, metode,  cum aranjez sala, materialele necesare si am lasat spatiul pentru creativitate si spontaneitate…pentru cursanti.
Cursantii mei sunt parintii . Parintii unor copilasi de 9-10 anisori.
Intrand in sala am descoperit ca eram atat de emotionata incat nu reuseam sa-mi adun gandurile si ideile.
Nu mai spun ca-mi uitasem si materialele ( creioane, plastilina etc. ) si  hartiile de flipchart  stateau aruncate pe o masa pentru ca uitasem sa-mi aduc suport.
Atunci am realizat, stand concentrata pe ceea ce simtem, ca oamenii din fata mea erau incordati, obositi, saturati pana peste cap de toti expertii care veneau  sa le explice cum se educa un copil, cum se educa copilul lor.
Erau nesiguri si violenti in reactii, iscau discutii cu tenta personala. Erau obositi ,dar energici in acelasi timp cand trebuia sa-si spuna parerea, sa se apere. Se atacau reciproc si apoi se victimizau si cereau mediere.
Vorbeau unii peste altii si apoi se facea o liniste apasatoare.
Toate plecate de la faptul ca grupul de copii este catalogat de scoala ca fiind  unul cu multe conflicte interne si cu multa violenta.
“Dar de ce oare? Pentru ca sunt unul-doi copii violenti. Dar cine sunt ei, al meu sigur nu este. Al meu sigur nu face. Dar ce sa faci daca esti provocat?”
Asa ca daca tot eram acolo si aveam si meseria asta pompoasa…uite cine o sa descopere. PSIHOLOGUL SCOLAR.
Eu eram inca un “om al scolii” care  pentru ei, venea sa le spuna ca nu si-au educat bine copiii, ca nu se pricep la ceea ce fac…ca am venit sa-i evaluez .
Era un fel de extemporal la lectia “ cum sa fii un bun parinte”.
Dupa ce am ascultat toate opiniile si am incercat, fara sa reusesc, sa fac in asa fel incat sa vorbim pe rand…am inceput sa-mi notez ideile pe tabla.
Imi veneau tot felul de lucruri  pe care, ipotetic facandu-le,  as fi putut sa aflu ce se intampla acolo.
Atitudini…
Empatie!
Congruenta!
Validarea emotionala !
Numirea  emotiei!
Acceptare !
Reflectare!
Autenticitate!
Asa ca, am captat atentia.
M-am purtat asa cum am simtit.
Am incercat sa fiu  “prezenta” , “ acum si aici”.
Le-am reflectat cele auzite: spaimele lor, incongruentele, temerile si problemele.
Putem schimba ce se intampla in jurul nostru   in momentul in care ne schimbam noi .
Asa ca am inceput cu mine.
Ce pot sa fac eu pentru ei.  Pentru fiecare in parte si pentru ei ca grup.
Le-am propus o intalnire unu la unu , parinte – copil,  sambata si duminica.
Sa incercam sa adunam date despre fiecare. Ce resurse avem si cum putem sa le folosim. Sa identificam adevaratele nevoi ale grupului si apoi  sa facem un program personalizat.
Este o problema arzatoare si daca este lasata asa se extinde.
Hai sa rezolvam asta.  Acum.
Am luat o foaie de hartie si am inceput sa fac programari.
Cand esti obisnuit cu un anumit tip de comportament iti este greu sa accepti si o alta cale, pentru ca cea veche ti-a adus beneficii.
“ A…pai trebuie sa venim si noi. Pai , dumneavoastra trebuie sa va ocupati de copii si sa lucrati cu ei. Ce traba am eu daca fiul meu se bate cu celalalt la scoala. Este problema voastra aici. Acasa este cuminte .   Il luati pe ala care l-a provocat si il pedepsiti ca daca nu, eu l-am invatat pe al meu… DACA DA IN TINE, DAI, CE ESTI MAI PROST?”
Apoi s-au auzit si alte voci :  “ Eu vin, si eu, si eu….”
Primul pas a fost facut.
Exemplul personal.
Parintele este cel de la care se “ molipseste” copilul ,  isi insuseste modele comportamentale, ablitati sociale viitoare.
Daca parintele este implicat, copilul prinde curaj sa se implice si el.
O sa vedem ce o sa aduca acest demers.
Un lucru este cert.
Un capat al firului a fost ridicat si este tinut bine pana celalalt prinde curaj si il ridica pe al lui.

1 Comment »

S.O.S.! Copilul meu incepe clasa pregatitoare!?

In relatiile mele cu alte persoane am constatat ca, pe termen lung, nu foloseste la nimic sa ma port ca si cum as fi ceva ce nu sunt”
“Simt ca sunt mai eficient cand ma pot asculta pe mine insumi ca o atitudine de acceptare si pot fi eu insumi”
“Am constatat ca faptul de a-mi da voie sa inteleg o alta persoana are o valoare imensa”
‘’Am constatat ca este extrem de recompensator sa pot accepta o alta persoana”
“ Cu cat sunt mai deschis fata de realitatile din mine si din cealalta persoana, cu atat imi doresc mai putin sa ma reped si sa dreg lucruri”
Carl R. Rogers
Zilele acestea am fost prezenta la “Evaluarea psihosomatica a copilului la intrarea in scoala’’… Complicat si minunat… in acelasi timp.
Zeci de copilasi, emotionati, pusi in fata unei mari provocari…necunoscutul.
Clasa pregatitoare sau clasa I ?
Parintii? Nu ati vrea sa stiti. Erau atat de emotionati incat unii si-au scris gresit propriul nume sau numele copilului cu care au venit.
Pe declaratii au scris numele copilului care era acasa, deja la scoala.
Ce este cu asta? Ce sa fie …poate parintele isi crease o stare, mecanism de adaptare la realitatea prezenta … dorinta de a trece mai repede de toate aceste lucruri . Sa treaca cu bine peste aceasta “ provocare.”
Ce se intampla cu copilul cand are o experienta de genul acesta este una, asa cum si-o integreaza el in sistemul lui de experientiere.
Parintele…parintele trece prin niste stari greu de gestionat.
In prima faza este dorinta lui de a vedea ca propriul copil a reusit .
Apoi este dorinta lui de a fi recunoscut: recunoastere a competentelor, recunoastere ca este un parinte bun.
Parintii cu care lucrez, se intreaba unii pe altii, se intreaba pe ei insisi, pe mine , daca nu este normal sa-ti faci atat de multe griji .
Este firesc, toti facem asta. Cand este putin mai departe de firesc?
Pai, din exerienta, atunci cand proiectezi rezultatul copilului tau, ca fiind al tau ca parinte.
Asa cum vorbeam mai sus, atunci cand rezultatul coplilului tau este resimtit ca si cum este propria ta evaluare. Ca atunci cand copilul tau nu a trecut testul, simti ca tu nu ai trecut testul de parinte.
De exemplu , l-am intrebat pe un copil cum se numesc parintii lui, acesta mi-a raspuns ca nu stie numele mamei. Aceasta fiind prezenta, a intrat intro stare foarte proasta scuzandu-se mai multe minute.
Imi spunea ca ea si-a facut datoria…in cele 20 de minute de evaluare pentru copil, aceasta nu a putut sa stea pe scaunul ei. Fiecare reusita a copilului ( sa uneasca doua linii sau doua puncte) era urmata de “ Hai ca poti, te-am invatat eu asta . Ai facut cu mine. Fa-o pentru mine!”
In momentul in care i-am facut recomandarea ca este de preferat sa nu mearga in clasa I ci la grupa pregatitoare , aceasta mi-a spus.” Nu-mi puteti face asta, am muncit mult ca sa ajung aici . Ma fac de ras in fata oamenilor. Vor spune ca nu sunt buna de nimic .’’
Rezultatul sau recomandarea facuta pentru copil venea tocmai ca sa-I fie bine, COPILULUI, coordonarea generala psihomotrica nu era optim dezvoltata si rezultatul venea tocmai in intampinarea si rezolvarea nevoii lui.
Mama nu a putut sa cuprinda raspunsul copilului, ca pe o nevoie a copilului (putea sa fie vorba de o inhibare, lapsus, etc. ) Dar pentru ca era ceva mai mult la ea, aceasta l-a perceput ca fiind ceva despre ea.

Ce sunt acestea?
Conditii de valorizare?
Trebuie sa fii intrun anumit fel ca sa primesti ceva?
Toate aceste lucruri sunt des intalnite la parintii de scolari.
Sarcinile copilului devin sarcinile parintelui. Tema pentru acasa este vazuta ca pe o tema pentru parinte. Calificativele copiilor sunt evaluari ale muncii parintelui. Este firesc sa te ingrijorezi pentru copil, dar nu este firesc sa te ingrijorezi ca nu cunosti tu rezultatele sau modul de rezolvare a unor exercitii.
Este de preferat sa se faca ruptura intre ce sunt eu, parinte . Rolul meu, de aici pana acolo si ce tine de sarcinile copilului.
Daca copilul meu a luat FB, a luat el pentru ca si-a insusit si are competentele cerute. Nu am luat eu, parinte.
Daca nu a trecut mai departe la concurs este experienta lui si este de preferat sa vedem cum este pentru el. Daca simtim ca este nereusita noastra, este de preferat sa vedem ce se intampla cu noi si cu toate acestea.

Copilul meu incepe grupa pregatitoare.
EL incepe grupa pregatitoare.

No Comments »

Nevoia de socializare si internetul

“Uff…iar nu ma lasi sa stau pe calculator!’’
“Puteti sa vorbiti cu parintii mei sa gaseasca alte metode de pedeapsa…am atat de multa nevoie sa vorbesc cu prietenii mei de pe internet.”
Cu siguranta, ai auzit foarte des aceste cuvinte rostite de copii.
Eu le aud foarte des la cabinet . Am auzit insa si o poveste putin mai trista … Clienta mea, sa-i spunem Gabriela, 13 ani, clasa a VII-a , a venit la cabinet pentru ca trece printr-un atac de panica.
Ea si prietena ei cea mai buna, au facut intrecere …cine are mai multi prieteni pe Facebook.
Mi-a povestit ca a acceptat toate invitatiile, dar a si facut invitatii. A invitat toate persoanele care aveau poze frumoase si hobby-uri interesante.
Care este problema? Asa cum banuiti…persoanele cu poze frumoase, nu erau “frumoase’’.
De atunci trece prin episoade de panica, anxietatea ii este cea mai buna prietena…tremura, transpira excesiv, ii bate inima puternic, nu poate sa respire normal. Starea de vinovatie fata de ea si fata de parintii ei…teama ca ea a provocat toate aceste persoane.
Starea de rusine ii este extrem de cunoscuta. Gandurile, senzatia permanenta ca este urmarita , gandurile si emotiile ca atunci cand calculatrul este oprit, persoana “frumoasa” o poate vedea…ca o poate controla.
Din fata vesela si sociabila, naiva si jucausa, a ajuns VICTIMA.
La atelierele mele cu parintii, pun mare accent pe realitatea aceasta.
Cu siguranta, parinte fiind, ai vazut sau ai auzit ca se pot intampla lucrurile acestea si ai luat masuri.
Vorbesc din punct de vedere al specialistului.
Nevoia de socializare este fireasca, mai ales la o varsta ca aceast sub toate formele ei.
Varsta de 12-13 ani este una dintre cele mai dificile. Asta pentru ca al nostru copil nu mai este nici puber, dar nici adolescent cu drepturi depline. Este perioada de debusolare, de patinare intre doua stadii, de abandon emotional.
Specialistii in educatie cunosc, atunci cand vorbesti de elevii de clasa a VII-a, vorbesti despre cei care “au mancat baterii”. Au cele mai accentuate tulburari comportamentale.
Starea de activism intelectual, curiozitate, suscitate de fenomene si fapte ale oamenilor, imaginatie bogata, noi forme de refugiu: de la o lume a fantasticului la aventura si mister.
Nu este o regula ca toti copiii sa treaca prin aceste stari extreme, dar toti au cele mai mari atacuri emotionale acum.
Eu nu recomand sa nu-l lasam pe copil la calculator sau cu alte mijloace de comunicare…este imposibil, il scoatem din grupul lor, il ostracizam.
Exista si nesansa sa ajunga in spectrul marginalizarii si inadaptarii acum cand ceilalti, grupul, preiau pentru un timp rolul cel mai important, in detrimentul familiei.
Putem, in schimb, sa le fim parteneri, sa le vorbim si sa-i insotim in demersul lor de cunoastere. Putem sa ne facem timp sa intram impreuna pe internet, sa le vorbim deschis despre pericole.
Sa le dam posibilitatea sa vina la noi daca simt ca cineva ii agreseaza, daca nu pot integra ceea ce simt, fara sa se simta prost ca au accesat anumite persoane sau site-uri.
Greseala este o oportunitate de invatare…aici, poti sa-l stergi de pe lista ta de prieteni.. 🙂 Sa le fim ghizi despre “bunele maniere” pe internet. Despre spre cum sa-si prezinte imaginea si cum sa vorbeasca despre cine sunt ei.
Sa citeasca printre randurile site-urilor si sa vada si din alt unghi poza… Despre faptul ca nu le poti interzice persoanelor de pe internet sa se poarte cumva, dar poti sa fii atent la cum te prezinti pe tine.
Lumea aceasta este una periculoasa, dar si plina de informatii utile…depinde unde cauti .
Asa cum am mai spus, se poate intampla ca familiei sa-i revina rolul negativ la aceasta varsta. Copilul se poate simti neanteles, neacceptat, judecat.
Dar ce alternative avem?
Sa le cere noi ajutorul!
Cum sa ne facem o pagina de Facebook… cum sa setam diverse lucruri de la calculator? Ce este periculos din punctul lor de vedere, ce este placut…
Nevoi in ale IT-ului, noi adultii, putem sa gasim si daca nu, putem inventa… Poate, dar experienta imi spune ca de multe ori, copilul se simte important –  ce stie el are valoare.
Preia el rolul “profesorului” si incepe sa aiba grija de noi.
Balanta de sprijin – control este la el.
Mijloacele de comunicare cu copilul sunt numeroase.
Jocul ramane un canal de comunicare care da rezultate.
Te invit saptamana aceasta sa te joci .
Sa te joci cu creativitatea in spectrul comunicarii si prevenirii pericolelor de pe internet.

No Comments »

Emotii si joc…

V-ati jucat cand erati mici ?

Ati trait placerea aceea de a fi ceva si de a face din obiectul pe care il aveati tot felul de unelte pe care sa le folositi la nevoie ?

Imaginatia noastra ne ducea in tot felul de scenarii si noi deveneam , brusc, cei mai puternici luptatori, cele mai frumoase printese, obiectele noastre cu care ne jucam deveneau baghete magice cu care ne indeplineam dorinte .

Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica , timpul imi parea atat de scurt si ca nu aveam aproape niciodata timp sa-mi duc la capat jocul…ba se facea seara si trebuia sa intru in casa, ba venea mama de la munca si trebuia sa-mi strang jucarile aruncate prin toata casa , ba venea tata si trebuia sa doarma pentru ca intra schimbul trei si nu mai puteam sa- mi “pun voci” la personaje .

Aveam atatea posiblitati pentru jocul respectiv…prietenii mei erau asa creativi si ma puneau in tot felul de ipostaze…

Tin minte ca spuneam ’’stai asa, aici mai apare un personaj, dar zic tot eu pentru el”…era minunat.

Cea mai frumoasa amintire pe care o am din copilarie este cand, in timpul unui joc, cu printese si printi, am adormit in sifonier.

Eu eram printesa si ma plimbam cu trenul (in realitate tatal meu era mecanic de locomotiva si noi locuiam chiar vis-à-vis de gara Chitila) si in timpul calatoriei imaginare…am adormit. M-a gasit mama care, ingrijorata, cautandu-ma in toata casa ceva timp, m-a luat usurel in pat, iar eu, suparata , realizand ca nu s-a terminat jocul, mi-am zis ca am sa-l termin maine de unde l-am lasat…

Cu siguranta si voi aveti amintiri despre jocurile din copilarie.

Le-ati impartasit copiilor vostri?

Daca nu ati facut asta pana acum, poate gasiti momentul.

Copiii cu care lucrez la Cabinet imi spun povesti. Ma lasa sa-i insotesc in lumea lor plina de “personaje rele”. Jocul ii ajuta sa-mi spuna ce se petrece cu ei.

Sub forma aceasta , se simt in siguranta sa-mi spuna care sunt situatiile dificile cu care se confrunta.

De exemplu , un baietel cu care lucrez in prezent, sa-l numim Andrei, 10 ani, a reusit sa-si intalneasca ”demonul” abia in momentul in care, sub masca si protectia jocului , fiind catelul marioneta ham-ham , mi-a zis ‘’ cred ca va uitati cu ochii asa mari pentru ca sunteti furioasa pe mine, si asta inseamna ca eu iar am facut ceva gresit…stiu, iar nu am fost atent la ore”.

A fost momentul cand, rostind emotia, a reusit sa se intalneasca cu ea si in realitate- fara protectia jocului.

Avem nevoie sa ne jucam pentru a putea sa capatam deprinderi pentru realitate.

Baietelul Andrei are o relatie speciala cu furia, dar in ritmul sau, o sa reuseasca sa o integreze in sistemul de valori firesti si naturale al emotiilor cu care plecam la drum. Drumul catre viata de adulti armoniosi.

Va invit sapamana aceasta sa va jucati…cu siguranta o sa va intalniti cu multe emotii.

No Comments »