Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Puzzle-ul si selful (II)

Un alt caz, un  alt puzzle: baiat, 13 ani. Nu am inteles la timpul acela motivul adevarat pentru care mama a cerut consilierea. Cred ca nici ea nu a stiut.
Baiatul nu a avut nevoie de un motiv. L-a construit singur.
A argumentat ca o sa vina, sedinta de sedinta, pentru ca are o pasiune pentru puzzle-uri. Crede ca mama stie asta. O sa vina pana termina de asamblat toate puzzle-urile din acest cabinet. Sincera sa fiu aveam patru puzzle-uri. M-am gandit ca o sa se termine repede . Timp de 1 an, atat am apucat sa lucram, nu am vorbit multe. A asamblat si dezasamblat, sedinta de sedinta, acelasi puzzle. Forma imaginea cu cei trei purcelusi. Niciodata nu a fost multumit de cum facea.  Gasea ca nu avea strategie buna. Ca incepea cu coltul nepotrivit. Nu era ceva care sa se potriveasca.
Dupa un an, mutandu-ma in alta localitate, cazul a fost preluat de o alta colega. Baiatul a vrut.  A lucrat  cu ea tot un an. Intalnindu-ne intamplator, colega mi-a spus ca baiatul o rugase sa-mi transmita, daca ma vede vreodata, ca a terminat puzzle-ul. A fost multumit de cum se potriveau piesele. Venise vremea sa-i placa. Acum era curios ce imagine se  forma pe celelalte puzzle-uri din cabinet.
Am aflat ulterior ca tatal sau era bolnav si murise.
M-am gandit mult timp daca nu cumva nu era pregatit sa-l termine. Ca nu dorea sa-l termine. Ca nu dorea sa se termine niciodata de construit. Ca timpul statea pe loc pana termina el puzzle-ul…
Poti sa construiesti numai pentru a exersa sau imaginea care se formeaza te motiveaza?
Ma gandesc la selful meu si la intrebarea timida si discreta, devenita insistenta.
Am visat, pe la mijlocul formarii mele in psihoterapie, un puzzle. Colegii din grupul meu de formare puneau si erau piese din acest puzzle. Fiecare se punea acolo, se potrivea, cu tot ce proiectasem eu in ei. Se asezau, unul langa altul, piesa cu piesa, “ formandu-ma” pe mine. Stand in picioare, puzzle -ul terminat a scos la iveala fotografia mea, imaginea mea, persoana mea.
Eram eu cu toate nevoile mele, dorintele mele, reusitele si nereusitele mele. Am inteles atunci de ce cu ei, de ce un puzzle. Motivul pentru care am reusit sa-l asamblez, motivul pentru care am putut sa ma uit la imaginea formata.
Poate ca intr-o anumita perioada de viata, oamenii se pun pe construit.
Unii fac asta acasa, altii in cabinet, altii in vis. Unii vorbind, altii jucandu-se cu cartile,  altii cu puzzle-urile.
Fiecare  asambleaza si dezasambleaza in ritmul sau, cu uneltele sale, cu piesele sale.
Curajul de a ne uita la persoana care devine, ne apartine.
Cum ar fi sa-i uram: “ Bine ai venit asa cum esti!“

No Comments »

Puzzle-ul si Selful (I)

Am in minte de ceva vreme o intrebare. A aparut destul de timida si discreta, insa a devenit extrem de insistenta.  Pare ca are nevoie de un raspuns, asa cum eu am nevoie de un raspuns la intrebarea: De unde vine aceasta intrebare?
Intrebarea suna cam asa: Exista vreo legatura intre cum isi construiesc copiii selful, cum ne-am construit noi adultii selful, si asamblarea unor piese dintr-un puzzle?
Fiind intr-o relatie terapeutica cu un copil, caz , fetita (3 ani) adusa de tata, imi trezeste brusc o emotie pe care nu am mai trait-o in cabinetul de lucru. Imi place. Imi place asa cum imi plac copiii din familia mea, copiii prietenilor mei. Un sentiment familiar si familial excesiv. Am fost  in contact cu aceasta emotie si am transformat-o intr-o intrebare-ipoteza de lucru. Ce nevoie din aceasta fetita isi arata fata?
Primele sedinte par sa-mi raspunda la aceasta intrebare.
“- Doamna Ana, semanati cu mama mea! Ea este mica (se refera la inaltime)  si are culoarea de par asa (arata cu degetul spre parul meu)”
Limbajul nu este  bine dezvoltat si nu reuseste sa pronunte toate cuvintele.
In timpul  unei sedinte (primele), stand pe scaun, cu fata la mine,  imi spune ca adora sa faca puzzle-uri. Isi indreapta privirea spre  masa si se uita fix cateva secunde. Se ridica de pe scaun si  merge la cutia de sub masa…acolo imi tineam puzzle-urile.
Surprinzator pentru mine a fost ca pana in momentul acela nu a cautat, numit sau intentionat sa se joace cu asa ceva. Nu a intrebat daca am puzzle. Nu stia daca am, nu stia unde tin cutia.
A gasit-o. Nevoia a fost asa de mare incat s-a dus direct la cutie.
Imaginati-va ca va trece un gand prin minte, corpul urmeaza gandul si face posibila experienta. Dar gandul cum prinde viata, de unde apare?
Prinde viata de la emotia prezenta in noi. Prinde forma emotiei care vrea sa iasa la suprafata.
In timp ce construia puzzle-ul, sedinta de sedinta, imi cerea sa-i arat ceasul. Ma intreba: “Cat a trecut? A trecut lumina cu Soarele? A venit intunericul cu Luna?
De cate ori? “
Am intrebat-o de fiecare data,  ce face sa intrebe asta.
La un moment dat mi-a raspuns . “ Fac un puzzle, pun piese, ele se potrivesc. Aproape ca am terminat. Pe asta ( ultima care facea sa fie complet puzzle-ul) nu stiu sa o potrivesc. Ma gandeam ca a trecut un an si vine mama. Daca vine, pune ea piesa, ma ajuta… Pune tu piesa!”
Si eu am pus piesa aceea.
Fetita aceasta avea o dorinta, sa-si reuneasca familia. Mama si tata.
Un alt eveniment a mai adaugat o ipoteza…In timp ce ne desparteam, o colega trecand prin fata cabinetului a observat ca semanam. Ca aveam aceleasi trasaturi. A ramas cu ideea ca suntem rude.
Reusise!?
Asa cum reusea sa-si duca la capat puzzle-urile, indiferent de gradul de dificultate, asa reusea sa-si  “asambleze “ familia. Toate doamnele cu care lucra, incepand cu bona, educatoarea, doamna doctor, profesoara de balet, eu-psihologul ei, ne potriveam cu piesa lipsa.
Simbolizarea golului si dorului a aparut intr-o sedinta cand, fiind la ultima piesa, nu a mai gasit-o. Un alt copil cu care lucram o luase acasa ( el le lua sa le plimbe si sa le arate camera sa…dar este o alta poveste). Nu a putut sa stea cu durerea. Cum sa stai cu golul ca nu ai imaginea finala, imaginea mult dorita.
Atunci a sosit si raspunsul: “ Uite dovada. Mama nu este. Nu este piesa. Tu nu esti mama. Pe mama o vreau. Nici nu semeni asa mult cu ea.

Ea este frumoasa!”

1 Comment »

Vine, vine Mos Nicolae!

“Imi pregatesc cu multa dragoste ghetutele, le dau cu crema, le aranjez sireturile, le pun frumos la usa.
Sterg cu grija crema de pe covor…
A fost un mic accident!
Am asa niste emotii! Nu cred ca Mos Nicolae se uita !
Pentru ca mai am timp, imi aranjez si camera: hainutele in dulap, cartile pe rafturi si jucariile in cutii. Este noaptea in care visele prind viata.
Se face ca vine Mos Nicolae. Mama ii deschide usa!? Asta nu inteleg…
Parca trebuia sa intre pe geam. Nu? Sunt complici!?
Mosul se uita prin camera si vede pata de pe covor. Isi scoate caietelul si incepe sa faca niste bulinute cu rosu. Se uita prin camera mea si deschide cutiile, verifica cartile si carnetul de note. Pune alte bulinute.
Astept cu inima la gura sa vada ghetutele. Nu se duce la ele. Ii cere mamei tabelul ABC ( tabelul cu recompense si pedepse din orientarea cognitiv-comportamentala). Discuta aprins si pana la urma se duce la usa.
Lasa in ghetute o nuielusa!
Bulinutele rosii au fost mai multe decat cele verzi!!!
Trist si cu siroaie de lacrimi pe obraz, strig cat ma tin fortele:
–       Mosule, recompensa materiala!?”
Ne apropiem de 6 decembrie. Vine, vine Mos Nicolae!
Ce mai sunt darurile?  Ce mai sunt parintii? Cine mai este Mos Nicolae?
Experientierea emotiilor la vederea cadourilor din ghetute a devenit un cosmar.
Copilasii, fie ei mici sau mari, nu mai asteapta cu nerabare si curiozitate cadourile. Acum le asteapta ca pe o treaba contabila, cognitiv-comportamentala.
Am devenit catelusii lui Pavlov. Fac – primesc, nu fac – nu primesc!
Cate fapte bune, atatea bomboane. Nu mai am caciula verde, o sa primesc una ?
Pai, dragii mei! Ce mai este sarbatoarea Mosului Nicolae?
Este ce vrem noi sa fie. Este acceptarea neconditionata a copilariei si adolescentei. Este curiozitatea si placerea cautarii, pana in varful ghetutei, dupa ultima bomboana buclucasa. Este pregatirea cu emotii pentru sfarsitul acestui an si inceputul celuilalt. Este experientierea fericirii si iubirii. Primind toate aceste cadouri de Mos Nicolae, pot sa ma apuc sa daruiesc si eu  de Mos Craciun. Am simtit  cum se simt cei care primesc.Vreau sa trezesc si eu in altii aceasta placere. Poate in unii care nu au ce am eu: familie, prieteni.
Acum am trait si simtit cum este sa primesti, cum este sa fii plin.
Sa-i spijinim pe copilasi si pe adolescenti sa experientieze placerea de a primi.
Sa fim primii si  sa nu-i conditionam la emotii. Sa fim receptivi la panica lor ca nu au fost “cuminti” si nu primesc. Sa-i surprindem cu iubirea noastra pentru persoana lor in devenire. Sa lasam adunarea faptelor bune cu cele rele pentru consiliul familiei (care fie vorba intre noi, nu are ce sa caute in decembrie).
Multi parinti traiesc frica ca copilul lor, puber sau adolescent,  nu da din ce are. Ca tine pentru el si nu imparte.
Va invit sa faceti un experiment.
Daruiti voi, daruiti-le lor. Dati ceva drag voua. Inainte de marea sarbatoare, scoateti-va hainutele dragi, cartile de suflet, cumparati daruri, gatiti ceva bun.
Lasati-i sa vada la voi, cu ochiul emotional,  cum este sa fii fericit sa dai din ce este al tau. Sa simta cum este sa oferi emotii.
Oferiti-i fiicei voastre rochia voastra de suflet, fiului vostru acel obiect cu care nu avea voie sa lucreze (adica va era foarte, foarte drag si va era frica ca o sa fie stricat) etc.
Intrebati-va copilul, puber sau adolescent care sunt emotiile pe care le-a trait anul acesta. Rugati-l sa indentifice niste obiecte care au trezit in el aceste emotii, daca au legatura intre ele.
Acum puneti intrebarea magica: cine ti-ai dori sa simta asta?
Fratele sau sora ta? Atunci ce putem sa-i oferim…
Bunica sau bunicul, prietenul tau, acel copilas care nu are parinti sau adapost etc.
Si acum marea intrebare: ce ti-ai dori sa experientiezi, ce emotii ai vrea sa traiesti anul viitor?
Poate fi raspunsul la dilema: ce sa-i cumpar copilului, sotului, prietenului de Mos Nicolae?
Gata! Am decretat!
Anul acesta, vine, vine Mos Nicolae…centrat pe persoana!

No Comments »

Dai vointa, iei putere!

Oamenii au un soi de manifestare, o senzatie de freamat interior ciudat si interesant in acelasi timp. Uneori il numim nerabdare,  alteori motivare.
Uneori ne pierdem acest echilibru, ne pierdem  rabdarea exact in fata obiectivului asteptat.
Pare ca atunci cand mai avem un pas mic pana sa ajungem acolo, la destinatie, locul acela se indeparteaza. Asa il percepem.
Daca reusim sa ne pastram luciditatea pentru un moment, rezistam impulsului de a schimba ritmul. Ritmul care pana la urma ne-a adus pana acolo si acum avem tendinta de a-l modifica pentru a fi mai rapizi, de  a ne apropia mai repede de obiectul dorintei noastre. Insa exista nesansa sa ne folosim energia in procesul de adaptare  la noul ritm si nu pentru a parcurge drumul foarte scurt care a mai ramas pana la obiectiv.
Obiectivul,  generic vorbind,  prinde forma si viata tuturor lucrurilor pe care  le dorim la nivel personal, profesional, emotional, familial etc.
Acest loc-obiectiv nu pleaca, nu se indeparteaza. El ramane acolo unde l-am plasat de prima data. Distanta de la el pana la noi, cat este de la noi pana la el, ne apartine. Singurul dezavantaj este ca in graba de a ajunge acolo, ardem etapele. Ardem etapele incercand sa sarim peste ele, ardem etapele cautand scurtaturi. Ardem etapele in dorinta de a scapa de ele.  Ardem etapele si nu le simtim pe fiecare in parte.  Se duc si noi nu suntem prezenti in momentul acela in viata noastra.
Poate ca pasii par lenti, par mici, par neadaptati nevoii de a ajunge cat mai repede. Numai ca tocmai pasii ne aduc acele experientieri utile despre noi.
Nicio alta traire nu aduce atat de mult despre noi, cat aduce aceasta, acum si aici, in contact cu a sta cu nerabdarea.
Acum ne putem intreba cine suntem noi in fata unui obiectiv propus?
Care este distanta optima pentru a sta cu ea?

A sta in asa fel incat,  sa-mi aduca linistea ca nu ma indepartez de ceea ce imi aduce implinirea obiectivului.
A sta in sa fel incat sa-mi aduca linistea ca nu sunt prea aproape de ceea ce mi-ar putea aduce senzatia ca ma copleseste, ca ma depaseste.
Care sa fie distanta care nu-mi aduce senzatia ca sunt coplesit? Care sa fie distanta ca sa simt ca sunt activat si motivat?
“Ce nu te seduce …se duce!” (Vargha Jeno-Laszlo)

No Comments »

Moneasa, fotografie din albumul meu

Nu are mare importanta cum numim conceptul: vacanta, concediu, la tara, la mare, la munte, la bunici, in tabara. Important este cum il evaluam.
Cand gandirea se odihneste, emotia se trezeste la viata.
Eu sunt in tabara. Nu cred ca este intamplatoare alegerea mea. Copil fiind nu prea am mers. Asa ca, an de an, imi fac o bucurie si traiesc senzatia de tabara.
Ratiunea a ramas in Bucuresti. Am luat cu mine, aici la Moneasa, deschiderea la experientiere. Poate si pentru ca este o tabara cu tematica…tabara de hipnoza si dezvoltare personala.
Intr-un exercitiu de focusing, relaxare si intoarcere catre sine, imi vad viata. Apare ca un film. Ruleaza pe un ecran dintr-o sala de cinematograf. Ma asez curioasa pe scaun si traiesc senzatiile…
Personajul principal sunt eu. Apar tinand in mana un album de fotografii.
Ca orice personaj am aparut din dragostea pentru povesti si personaje a unui povestitor. La mine povestitorul…sunt doi. Parintii mei: mama si tata 🙂
Acestia si-au pus la comun creativitatea, imaginatia, dragostea si iubirea pentru aparitia mea. Si-au pus nevoile si asteptarile.
Personajul a crescut si scenariul a ramas mic. Nu mai putea sa cuprinda personajul cu ceea ce era el. Am ramas un timp in el pentru ca am simtit ca nu este loc de altceva…sau nu stiam ca mai exista si alte moduri de a srie povesti.
Personajul a devenit EU!
Am inceput sa-mi scriu propriul scenariu. Sa-mi fac un album.
Fotografie dupa fotografie.Albumul a inceput sa prinda volum, contur.
Uneori l-am rasfoit si am scos fotografiile din el sa ma uit la ele. Am vazut ca au aparut persoane noi langa care sunt, ipostaze noi, senzatii noi.
Acum il rasfoiesc si nu mai simt nevoia sa le scot. Nu ma mai uit la fotografii cu gandul sa le potrivesc.Il rasfoiesc si simt fiecare fotografie in parte, asa cum este ea. Cu tot ce a surprins ea in momentul acela a vietii mele.
Senzatia pe care o am imi spune povestea ei. Inchid ochii si simt liniste.
Apare uneori nevoia sa le asez cum cred ca este bine.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci? Sa schimb ordinea…
Ii zambesc. Este a mea. Este fireasca.
Alteori apare nevoia sa stiu ce fotografie urmeaza.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci nou despre mine?
O primesc, este a mea, este fireasca.
Albumul creste. Eu cresc. Senzatii si emotii noi ma hranesc.
Am incredere in aparatul meu de fotografiat…simte ce sa surprinda si unde sa-si indrepte obiectivul.
Dar, uite, a aparut o fotografie care nu se potriveste!?
Oare?
Se potriveste…
Acum si aici. O noua fotografie. Este placuta senzatia.
Este cald, miroase a brad si totul este verde.
Oameni frumosi cu povesti frumoase de viata…
Te invit sa-ti traiesti un altfel de concediu.
Aseaza-te unde te simti bine… Lasa-ti mintea pe sezlong, langa cort…unde esti tu:)
Intra in contact cu senzatiile tale corporale, cu povestea ta.
Fii personaj si povestitor!
Concediu creativ!

1 Comment »

Slabiciunea

Am ajuns sa credem ca toate “imperfectiunile” copiilor sunt cauze directe ale slabiciunii parintilor. Atat de mult ne rusinam cu slabiciunea si incercam sa o ascundem incat slabim relatia de afectiune si apropiere.
Slabiciunea, aceasta emotie care lasata la suprafata ne-ar ajuta sa experientiem  autenticitatea relatiei.
Daca adultii  in rolul de parinte si-ar putea cuprinde  slabiciunea, ar putea sa cuprinda si sa empatizeze cu slabiciunea copiilor lor.
Ma gandesc ce ar putea sa-i spuna subconstientul unui parinte, constientului? Daca s-ar lepada de toate apararile si angoasele, ce si-ar spune?
Ar putea oare parintele, dupa aceasta intalnire,  sa-si invite copilul la o discutie si sa-i spuna toate descoperirile?
Tare curioasa sunt…

“Dragul meu copil, cum as putea sa incep?

Cum as putea sa-ti spun ca sunt slab?
Ca am fost…
Ca tot ce ai facut gresit m-a tulburat, ca nu am putut sa accept ca esti asa. Mi-am dorit sa fii altceva, sa faci altceva,  sa fii mai bun.
Toate razvratirile tale m-au ingrozit si m-au indreptatit sa te pedepsesc. M-au facut sa cred ca ai o problema si ca trebuie sa o rezolv.
O problema mare: esti un copil neascultator si obraznic!
Neascultator si obrazic!?
Nu, nu esti!
Dar cum as putea sa recunosc in fata ta ca eu ,parintele, nu stiu ce este  puterea de a spune NU unui adult.
Ca eu, traind aceasta experienta cu tine,  mi-am  adus aminte de mine. Copil fiind traiam in tacere limitarea.  Asa am inteles ca trebuie sa fiu daca vreau sa fiu numit un copil cuminte si ascultator, ca  asa sunt demn de iubire.
Cum as putea sa-ti spun ca nu pot accepta ceea ce esti tu,  pentru ca nu pot accepta ceea ce am fost eu.
Ca nu pot recunoaste ca fiind putere aceasta manifestare, pentru ca eu as recunoaste despre mine ca sunt slab.
Cum as putea sa fac asta? Atata timp ti-am spus ca sunt puternic si ca reusesc. Atata timp am trait placerea sa ma vezi puternic, prin tine am fost mai puternic!
Imi este greu.
As vrea sa am curajul sa-ti spun ca sunt mandru de tine, de razvratirea ta.
Ca sunt mandru ca reusesti sa te cunosti si sa-ti traiesti emotiile. Ca ai puterea sa traiesti ceea e simti,  chiar daca prin ceea ce faci incalci anumite reguli.
Chiar daca prin ceea ce faci, imi demonstrezi ca nu te cunosc si ca  nu stiu cat de departe poti sa mergi.
Mergi departe nu pentru a-mi intoarce spatele, pentru a-mi spune ca ceea ce ti-am oferit nu-ti trebuia sau ca nu iti este de folos.
Mergi inainte pentru ca acesta este drumul tau. Pentru ca tu esti tu  si traiesti experienta ta, nu pe a mea.
Oricum, nu asa cum pot eu sa o inteleg si sa o cuprind. Sunt limitat.
Pentru mine sa vrei mai mult si altfel decat iti dau adultii a insemnat sa fiu obraznic. Prin tine  inteleg ca poate sa insemne  si sa faci un pas inainte in a trai cine esti cu adevarat.
Cum as putea sa recunosc in fata ta toate slabiciunile mele!?
Temerile mele din momentul in care ai inceput sa fii independent si sa reusesti sa te descurci fara mine.
Nu am stiut sa le interpretez, credeam ca sunt un parinte responsabil. Ca trebuie sa-ti dau directia. Ca eu stiu drumul pentru tine. Ca trebuie sa merg inaintea ta si sa te feresc de rau.
Raul asa cum il vad eu. Cum sa traiesc aceasta provocare? Ca unde vad rau, tu vezi oportunitate !
Cu ce arme?
Imi demonstrezi ca tu ai altele, nu sunt mai bune sau mai rele, sunt ale tale
Mi-ar placea acum sa te insotesc, umar la umar . Sa fac pasul inapoi cand nu stiu pe unde sa o luam. O sa stii tu . Este drumul tau.
Acum simt ca am fost un parinte speriat de ceea ce puteai sa intrebi si sa nu stiu sa-ti raspund. Trebuia sa stiu toate raspunsurile din lume…asa ca am limitat cunoasterea ta, potentialele tale intrebari.
Ce mult m-au ajutat intrebarile tale! Problemele tale! Am descoperit atat de multe despre mine, prin tine .
Of,  si toate persoanele acestea din viata ta!
Am vrut sa te scap de ele pentru ca nu erau demne de tine. Puteau sa-ti faca rau!
Unele erau periculoase pentru tine… unele periculoase pentru mine!
Acum simt ca pot sa-ti marturisesc ca erau periculoase, trezeau in tine admiratie si putere! Nu am fost sigur niciodata ca as putea sa trezesc asta in tine.
Simt ca astazi o sa reusesc !
O sa reusesc pentru ca o sa-ti fiu model de putere. O sa fiu autentic!

Dragul meu,
Pot sa-ti inteleg slabiciunea. Si eu sunt slab.
Un om care isi asculta slabiciunea este un om puternic! “

No Comments »

Doamna Greseala

– oportunitate de invatare prin experientiere
In ultima perioada am citit tot felul de articole cu sfaturi pentru parintii care intampina dificultati in “educarea” copilului.
Disciplinarea este un subiect cerut si apreciat de parinti.
Nu stiu exact motivul. As avea mai multe ipoteze de lucru…
Simt ca psihologul s-a transformat intr-un mecanic.
Parintele vine cu copilul sau adolescentul la cabinet si psihologul se apuca sa-I faca o lista cu ce are de schimbat in viitoarea perioada.
Disciplinare a devenit un fel de cuvant magic. Daca nu-l spui si nu oferi solutii de “depanare’’ nu esti un profesionist. Daca nu-l ceri, nu esti un parinte implicat.
Psihologul vine la intalnirile cu parintii, atunci cand avem lucrul cu grupuri, cu “raportul scris”. Acestia isi asteapta “reteta” cumintei, foarte des cu un caietel in fata, din respect pentru omul care a trudit pentru ei.
Parintii buni nu fac asa, parintii rai fac asa. Copiii buni nu fac asa, copiii rai fac asa.
Parintii buni nu-si pedepsesc copiii si copiii buni nu isi supara parintii.
Asa sa fie oare?
Eu nu sunt de parerea aceasta.
Asa cum parintii fac greseli, asa fac si copiii. Nu este ceva rau sau bun, este firesc.
Cred ca cel mai benefic eveniment care se poate intampla intr-o familie este greseala. Greseala este oportunitatea de invatare prin experientiere, aici si acum.
Orice eveniment – emotie: suparare, tristrete, cearta, bucurie, fericire este o fereastra prin care putem sa vedem interiorul copilului nostru.
O usa care ne invita in intimitatea familiei noastre, in trairea ei cea mai pura.
Cum este structurat copilul nostru la momentul evenimentului? Este asa cum simteam noi? Cum doream? Ne-a surprins? Am recunoscut ceva? Ne-a intristat? Noi, familia, unde eram?
Sa luam un exemplu : copilul nostru are relatii multiple la scoala. Se cearta des cu colegii lui, are antipatii pentru un anumit profesor, supara des un anumit coleg si incearca sa castige simpatia unui anumit profesor.
Din toate aceste evenimente de viata scolara, copilul nostru iese secat de energie? Din unele da, din altele ba.
Numim greseala un comportament care nu este acceptat de grupul de apartenenta, familie, prieteni sau scoala.
Numim greseala un comportament explicat copilului, asumat de copil, inteles de copil. Un comportament caruia i-au fost explicate implicatiile si responsabilitatile, viitoarele consecinte.
Dar in ce moment? Numai in momentul aici si acum. Atunci cand a aparut evenimentul putem sa-l insotim pe copil sa-l experientieze.
Acum si aici putem sa exploram greseala.
Aceasta greseala ne spune adevarul despre copilul nostru. Despre nevoile copilului nostru si ale noastre ca familie. Cum traieste el emotional evenimentele din viata lui? Unde are nevoie de noi si unde are nevoie sa fie singur?
Vesnica cearta intre colegi de clasa, intre frati, o binecuvantare !
Il putem insoti pe copil in trairea lui. Cum a simtit evenimentul, ce a facut sa-l loveasca pe acel coleg asa de tare? Cum se face ca a ramas incremenit in fata atacului si nu a cerut ajutor sau nu a lasat sa-i fie dat ajutor. Cum se simte dupa ce a trecut evenimentul?
Va invit sa experientiati si asa:
Dupa ce “doamna greseala” isi face simtita prezenta in familia noastra sa fim politicosi si sa o invitam la masa. A facut un drum lung si se simte obosita. Cred ca sunteti de acord ca putem sa-i oferim macar un pahar de apa. Intre timp ne adunam gandurile…
Cand ii simtim pe cei din jurul nostru agitati, ne panicam, ne simtim atacati.
Si ea se sperie. Vrem sa se simta bine la noi si sa ne spuna povestea reala. Daca se simte amenintata o sa ne spuna alta poveste si noi nu avem de castigat.
Cand o sa simta ca are toate conditiile, o sa inceapa sa ne povesteasca ce a facut-o sa ne viziteze. Putem sa o ajutam cu intrebari, cu imbratisari, cu sfaturi daca le cere…cu lacrimi si zambete. O sa ne explice de ce acum si nu cu alta ocazie, ce a facut-o sa se exprime asa…tot ce vrem sa stim despre interiorul emotional al copilului nostru.
Sunt lucruri pe care nu vrea sa le exprime verbal, nu este momentul. Ii respectam decizia. O sustinem. Cel mai important este ca al nostru copil sa-si simbolizeze emotia. Pentru el, nu pentru noi.
Cand a terminat, o conducem elegant pana la usa. Ii multumim pentru experienta si pentru faptul ca ne-a oferit sansa de cunoastere interioara.
Daca este la a doua vizita si negociasem ca o sa-I platim biletul daca mai vine, il platim – asa numita pedeapsa. Copilul a inteles de ce face si traieste asta.
Acum am ramas noi si copilul. O familie autentica si mai bogata emotional.

No Comments »

Adolescenta, bat-o…emotia!?

Primavara a venit.
A venit cu mirosul ei frumos de proaspat, copaci infloriti, iarba crescanda.
Totul este plin de lumina si culoare.
Numai ca adolescentul meu este trist. Se inchide la el in camera si nu vorbeste cu nimeni. Daca este intrebat de vorba, ridica din umeri si pleaca mai departe. Daca insisti, ridica vocea sau tipa: “ Lasa-ma, nu vezi ca am treaba, ce tot vrei?”
Tu in rolul de parinte vrei sa cunosti starea lui, vrei sa-l intrebi cum mai sta cu cititul, cum mai este pe la scoala. Ce a mai spus nu stiu ce profesor, diriginte, pedagog cu privire la nu stiu ce chestie educationala.
Este gata? A luat decizia? La ce liceu sau facultate se inscrie?
Cateva luni pana la Testarea Nationala sau admiterea la facultate. Acestea isi fac deja simtita prezenta, asta daca nu cumva si-au facut de la inceputul anului scolar.
Tie, adult responsabil, iti sta mintea la ce o sa urmeze. La cei patru- cinci ani pe care copilul tau o sa-i petreaca la scoala. Ce inseamna asta pentru tine? Bani in plus pe transport, pe haine, pe alte lucruri administrative. Poate nu ai un singur copil care face trecerea intre ciclurile scolare, poate ai doi. Poate mai ai alti copii in ani mai mari la scoala. Este o perioada extrem de stresanta si incarcata emotional si financiar.
Pentru el cum este?
Este greu. Foarte greu. Experientiaza emotii contradictorii. Placerea ca este mare, merge mai departe, a crescut si teama de necunoscut. Experientiaza pierderea. Se desparte de oameni dragi lui, prieteni, profesori, scoala lui draga in care a plans si a ras, a simtit rusine si a trait emotia triumfului.
Asa cum a fost, el pierde mediul familiar si de ce nu, pentru unii copii mediul familial. Poate singurul mediu in care s-au simtit acceptati neconditionat.
Sigur, adolescentul stie ca urmeaza ceva foarte important pentru el, urmeaza un examen care poate sa-i schimbe viitorul. Acest viitor insa depinde si de sprijinul acordat si primit de el de la persoanele semnificante. Pregatirea emotionala a momentului este de preferat sa se faca in acelasi timp cu pregatirea cognitiva.
Daca adolescentul mai are nevoie de pregatire suplimentara la unele materii, cu siguranta are nevoie si de pregatire emotionala. Daca aceasta nu poate sa fie asigurata de parinte, din diverse motive, poate este de preferat sa se faca de un specialist.
Ideal ar fi in echipa: Copil, parinti si specialist .
Pregatirea emotionala are legatura cu explorarea emotiilor care sunt prezente in adolescent cu privire la acest eveniment.
Pot sa fie emotii legate de examenul in sine, de decizia alegerii locului-liceu, facultate. Emotii legate de teama de a nu dezamagi, de a putea sa-i convinga pe parinti sa-l lase unde vrea el sa mearga. Sau emotii de supramotivare.
Poate, surprinzator pentru unii adulti, adolescentul simte acest eveniment ca pe o retraire a altor momente decisive pe care le-a trait asa si acestea navalesc peste el. Poate retraiesc emotia unui examen care nu a avut finalul dorit in trecut sau doresc sa retraiasca emotia succesului din trecut. Poate se apropie acel moment important pe care l-au tot povestit parintii lui cand era mai mic si acum simte incarcatura momentului.
Este in contact cu faptul ca el nu este la fel de competent ca si colegii lui care tanjesc dupa un loc la licee si facultati cu renume si el nu o sa reuseasca sa-si faca parintii la fel de mandri ca si ceilalti ori ca este mai competent si trebuie sa faca altfel.
Sunt si adolescenti care se simt pregatiti pentru moment, sunt in contact cu faptul ca stiu foarte bine materia si se vor descurca foarte bine.
Problema?
Balul de sfarsit 🙂 !
Da, este un moment foarte important. Din nou, solicitant financiar pentru parinte decisiv ca si imagine si traire pentru adolescent. Hainele, tunsoarea, partenera/partenerul ocupa in mintea lui locuri fruntase. Toate aceste necunoscute il fac sa traiasca alte si alte emotii. Ca si examenul, acest moment este unul asteptat cu mult drag de adolescenti.
Ce se intampla cu adolescentii care nu doresc sa participe? Ce traiesc ei? Poate este un moment foarte bun de explorare. Ce il face sa nu se simta integrat in grupul sau, sa nu participe la acest ramas bun, sa nu fie confortabil cu corpul si imaginea lui. Ce il face sa se simta superior si sa nu accepte un loc “sub standardele lui” , sa nu-i accepte pe ceilalti ?
Poate ca acum apare si pentru el in sfera constientului, isi da seama ca nu se simte bine cu el si cu ceilalti. Este un momentul cel mai potrivit sa vorbim despre asta.
Ce simte el si cine este sau ce vrea sa para ca este si nu este?
Momentul balului este un moment unic de discutie cu adolescentul, o poarta deschisa, asta daca nu s-a discutat pana acum, despre afectiune, viata sexuala, alcool, substante interzise. Este un moment in care tatii isi iau baietii si merg la cumparaturi, mamele impartasesc diverse experiente “ trucuri de fete” cu adolescentele.
Trecerea peste aceasta treapta scolara este de fapt experientierea si explorarea maturitatii afective.
Este oportunitatea parintelui de a-l insoti pe adolescent. Este oportunitatea relatiei.
Poate este prima oara cand ia o decizie importanta. Decizie care poate nu este a lui ( multi si-o doresc sa fie a lor) dar, cu siguranta o decizie despre care ne poate vorbi numai el.
Ei sunt singurii experti in cadrul lor de referinta, interiorul lor sufletesc si emotional si singurii care stiu cat de intensa sau nu este trairea. Voi, parintii, insotiti cu maturitate tot acest proces al devenirii.

No Comments »

Indrazneste!

discutie“ Spune-mi, te-am lovit eu vreodata? Ti-am dat vreo palma ? Niciodata.
Atunci de ce nu-mi inveti, nu-mi aduci note frumoase? Ti-am luat tot ce ai vrut si tu tot ma faci de rusine!
De acum inaine, am sa stau cu ochii pe tine si, mai mult, am sa-ti interzic sa mai iesi afara si sa te mai vezi cu derbedeii aia. Am sa fiu umbra ta, o sa stiu tot ce faci.“
“ Da, este adevarat, parintii mei nu m-au lovit niciodata. Dar am vazut cum reactioneaza cand sunt suparati. Tata l-a batut pe vecinul nostru asa de rau incat nu s-a mai putut misca. Mama are un obicei cand este suparata si incepe sa-mi spuna tot felul de lucruri urate. Ma injura si imi spune ca nu sunt bun de nimic. A doua zi este linistita ca si cand toate acestea s-au petrecut la mine in cap, mi le-am imaginat. ”
“ Eu si sora mea stam lipiti de peretele care da spre dormitorul parintilor. Se aud vorbe urate, lucruri care scot zgomote ciudate. Tipa si urla…ne tinem de mana si ne punem mainile pe urechi…pentru ca eu sunt mai mare o tin in brate si ii spun ca atunci cand o sa ma fac mai mare o sa fugim in lume. Uneori punem perne in usa ca sa ne asiguram ca daca tata este foarte furios nu o sa poata intra sa ne puna martori atunci cand o loveste pe mama.
Nu, pe noi nu ne-a batut niciodata.”

Un copil nu este un adult mic, el este o persoana, un adult in devenire. Nu mai putem spune ca nu stim ce fac abuzul sau neglijarea. Este o problema de viitor, de perspectiva, de sansa pe care i-o dam copilului de a deveni adult sanatos fizic si emotional.
Nu mai avem aceasta scuza. Ignoranta nu mai poate tine cap de afis.
Suntem expusi la numeroase surse de informare, avem posibilitatea sa fim ajutati. De cele mai multe ori vin specialistii peste noi, nici macar nu mai facem efortul sa mergem la ei.
Gata! Hai sa iesim din cusca aceasta care ne tine prizonieri. Hai sa iesim din rolul de victima a ignorantei. Pentru noi si pentru copiii nostri. Nu suntem singuri. Sunt foarte multi oameni care ne pot ajuta. Responsabilitatea de a cere ajutor ne apartine.
Este foarte important sa stim care sunt formele de abuz, sa le recunoastem, dar cred ca cel mai important este sa ne punem problema existentei lor. Sa rostim ca ele sunt prezente, ca exista.
Faptul ca nu ne lovim copilul, puber sau adolescent, ca nu i-am “aplicat” pedepse fizice, dar l-am injurat, l-am etichetat –‘’prost, tampit, zero barat, handicapat, nimic”- ca il tinem sub urmarire permanenta, ii verifcam fiecare miscare, il blamam si depreciem nu face din noi adulti responsabili, parinti responsabili. Atacurile verbale sau emotionale constante il fac pe copil sa se simta ca nu valoraza nimic si ca nu este dorit pe aceasta lume.
O forma de abuz emotional este si faptul ca il amenintam, il tinem intr-o continua stare de incertitudine, de control. Copilul, puber sau adolescent, este in aceste cazuri intr-o relatie de inferioritate-superioritate cu adultul (neputinta fizica, emotionala, financiara).
O forma de abuz emotional este si aceea de amenintare ca il despartim de ceea ce lui ii face placere : jucariile, grupul de prieteni, gradinita, scoala sau liceu.
Unele dintre cele mai subtile si greu de recunoscut forme de abuz emotional sunt si acelea de santaj emotional din partea parintilor (“daca ma iubesti, daca sunt important pentru tine o sa faci asa”) si mentinerea in relatii distructive “de dragul copiilor’’ (“am ramas cu sotul/sotia pentru copilasi…ma batea si ma injura, dar de dragul lor, sa nu ramana fara mama/tata…sa fie familia completa”).
Da, nu este usor sa te rupi de relatii in care nu esti apreciat si valorizat. Poate ca nu esti respectat ca o fiinta umana demna, dar merita sa incerci pentru tine si pentru modelul de forta si victorie pe care poti sa il transmiti copiilor tai.
Ti-ar placea sa urmeze comportamentul tau? Cred ca nu. Foarte multi copii preiau ca si vinovatie ce se intampla in familia lor. Ajung astfel sa se gandeasca des ca lucrurile se intampla din cauza lor.
Treceti prin perioade grele de cuplu…nimic nu va impiedica sa apelati la ajutor. Sunt atat de multe metode de consiliere: spirituale, sociale, psihoterapie, grupuri de suport, familia extinsa. Multe sunt accesibile fara bani.
Tot mai multe cupluri tinere locuiesc impreuna cu parintii lor, socrii. Copiii-nepoti asista la dispute greu de inteles pentru ei. Parintii le explica ca nu au bani sa se mute cu chirie sau nu pot sa plece de acolo. Fac asta pentru ei, sa le fie bine. Oare le este bine? Sa fie asta singura solutie?
Cat de puternic sa fie copilul ca -asistand la batai, consum de alcool, dispute, injurii -sa treaca lin prin viata si sa faca alegeri sanatoase in viata de adult?
Copiii sunt puternici si au resurse, aleg altceva, ceva mai bun.
Dar, ca sa aleaga diferit, sa aleaga sanatos, depun un efort enorm. Foarte des prea mult pentru ei. Fara ajutor, dezvoltarea lor sanatoasa in aceste conditii e dificil de imaginat.
Poate ca si tu, ADULTULE- PARINTE, ai fost victima unui abuz emotional in copilarie, este de inteles de ce esti asa de inegal in tratamentul fata de copiii tai, nu esti preocupat si nu poti sa-ti manifesti iubirea. Blamezi si esti rece, respingi orice forma de apropiere. Gasesti ca nimic nu este bun sau atractiv la copiii tai.
Dar poate ca, recunoscand ca tie ti-a fost greu, iti aduci aminte de trairile din copilarie, poate o sa vrei sa nu repeti experienta. Poate o sa vrei sa te vindeci sufleteste alaturi de ei.
Nu esti singur. Putem sa facem echipa. Tu, eu si copilul tau.
Indrazneste sa fii un nou TU!

No Comments »

O altfel de poveste despre Invierea Domnului

“ Eram in camera mea si am asteptat sa se culce parintii mei. Pe furis m-am dus la frigider si am luat o ciocolata. Toata ziua ma gandisem la ea si la cum sa fac sa nu ma vada nimeni. Acum toata familia mea tine post …pentru sarbatoarea asta care o sa vina. Mama mi-a zis sa tin si eu post o saptamana ca sa merg sa iau Pastite sau sa ma Impartasesc. Am mancat cu pofta ciocolata si pe urma m-am culcat. Dimineata cand m-am trezit, mi-e foarte rusine sa spun, am vazut ca am facut pipi in pat. Pe urma m-am speriat si m-am gandit ca este de la pacatul facut. M-a pedepsit Dumnezeu ca am mancat ciocolata. Toata ziua m-am gandit la cum sa-i spun mamei fapta rea. A doua noapte am visat urat. Se facea ca niste demoni, cred ca erau draci, ma trageau de limba sa-mi scoata ciocolata. Pe urma m-au dus intr-un loc urat si m-au pus sa scriu pe un caiet de 100 de ori ca nu mai fac asa ceva niciodata…cerneala era din ciocolata si scriam foarte greu. Dimineata cand m-am trezit ma durea burta si aveam febra…facusem iar in pat. Nu am indraznit sa-i spun mamei fapta mea. Toata saptamana aceea, mama a ascultat la radio tot felul de emisiuni religioase. Cel mai rau ma simteam cand imi spunea ce fata minunata si cuminte are…ea credea ca eu tinusem post. Saptamana aceea tot ce mancam vomitam si imi era rau. A venit si ziua cu sarbatoarea, am mers cu mama sambata dimineata, sa ma Impartasesc. Cand m-am apropiat de Preot si m-a intrebat cum ma cheama mi-am dat seama ca nu mai tin minte si i-am spus numele mamei. Mama m-a corectat si eu am lesinat. Atat imi aduc aminte.“ Ioana 10 ani
Cum percepe copilul sarbatoarea religioasa si pacatul?
Postul si alte restrictii religioase, firesti pentru adult, in copil pot sa trezeasca numeroase emotii. Unele sunt atat de puternice incat nu le face fata. Ca sa le integreze, sa devina digerabile pentru el este de preferat sa fie construite cu grija, pe intelesul lui.
Ce le spunem copiilor si cum ii pregatim pentru sarbatoarea Invierii Domnului este o responsabilitate enorma. Bucuria (cred ca spre ea tind toate familiile), prin interdictii bizare, poate fi inlocuita de tristete si vinovatie.
Apropierea de Biserica se poate face treptat, natural, impreuna cu familia. Comportamentul “religios” este de preferat sa fie un stil de viata al familiei respective. Poruncile bisericesti sunt integrate in viata copilului prin expunere directa. Parintii fac si sunt ceea ce doresc sa-l invete pe copil, fara exagerari si pedepse.
La inceput pentru copil sarbatoarea inseamna ca merge cu bunica la “casa mare, unde sunt multe tablouri pe care bunica le numeste icoane”, Biserica.
Pe urma afla ca acolo “fac cu degetele asa, o cruce la icoane pentru ca ele sunt fotografii ale unor oameni care au facut bine”, Sfanta Cruce.
Cand isi serbeaza ziua numelui si afla ca numele lui a fost purtat de un Sfant ( om care are niste calitati – este curajos, modest etc.) .
Cand, domnul care poarta haine “ de fata si negre” ( asta pentru ca dupa varsta de trei anisori fetitele poarta fustite, rochite ), Preotul, ii da sa “ bea cu lingurita de bebe si ii da sa manance o bucatica de paine uscata cu gust de busuioc si vin”, Sfanta Impartasanie.
Modalitati de explicare a ritualurilor bisericesti pot fi numeroase. Povestile , poeziile , desenele, daca vin ludic si treptat nu-l agreseaza pe copil si nu il fac sa se simta constrans. Daca nu o sa respecte sau nu o sa se ridice la nivelul asteptarilor, parintilor, dascalilor, personajelor din povesti nu o sa mai fie iubit si acceptat, nu mai este “ un copil cuminte” .
Sarbatorile religioase sunt momente in care, pentru copil, toata familia este acasa. Mama face preparate gustoase, tata o ajuta, poate vine si bunica. Pot sa fie si momente in care copilul isi traieste momentele de tristete, doliu dupa parintii, rude care au murit. Este momentul in care, aici si acum, ia contact cu arborele genealogic. Ia contact cu stabunii lui prin povestile spuse de adultii din casa.
Prin modelul personal il ajutam pe copil ce inseamna sa dai din ce ai, vede si simte ca altii nu au si invata sa-I ajute, sa imparta cu ei hainute, jucarii, mancare.
Isi testeaza vointa si impulsurie tinand “post”. La inceput poate sa nu manance sau sa nu faca ceva ce lui ii place foarte mult. Alegerea este de preferat sa ii apartina. O zi poate sa nu bea sucul sau preferat , sau sa nu manace prajitura lui preferata. Daca nu reuseste, nu il fortam. Nu este pregatit. Toate aceste incercari, reusite si nereusite, il fac sa se simta intr-un fel. Vedem ce a fost pentru el. Il intrebam. Il intrebam ce a lipsit de nu a reusit. Il sustinem, daca ne cere si cum ne cere ( poate vrea sa tinem cu el postul, poate vrea sa nu cumparam in casa etc). Toate acestea sunt mesaje de la copilul nostru, cum este el si cum este viata pentru el.
Sa nu uitam ca dorind de la copilul nostru ceva in timp ce noi nu facem acel ceva ii transmitem mesaje contradictorii. Devine debusolat, rupt intre bine si rau, pacat si fapta buna. Sarbatoarea este pentru copilul nostru ceea ce simte el ca este. Face ce simte el ca trebuie sa faca ! Si-o traieste emotional asa cum o poate integra si isi ia din ea ce are el nevoie ca sa mearga mai departe.
Va invit saptamana aceasta sa experientiati sarbatoarea Invierii Domnului, sa o traiti alaturi de copilul si familia voastra. Daca se poate, din perspectiva centrata pe persoana 🙂

Sarbatori fericite si Hristos a Inviat!

No Comments »