Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

De mana cu copilul prin Tara Minunilor

20120318-220529.jpgAm auzit foarte des parinti care sunt ingrijorati de modul de joaca al copiilor lor. Nu impart jucariile cu fratii mai mici sau mai mari, au saci de hainute si nu ar da nimic, se oftica cumplit daca nu castiga partida sau nu primesc “rolul” pe care si-l doresc in jocul in care este implicat?

Toate aceste forme de maifestare sunt tipuri de comunicare pe care copilul, pe diferite canale, simte sa le foloseasca ca sa creeze o relatie cu noi. Ne vorbeste despre ce este el, despre caracterul sau, tipul de temperament, despre ce poate sau ce stie el ca poate sa faca cu ceea ce simte.
Comunicarea copilului poate sa fie pe canalul limbajului verbal sau nonverbal, direct sau indirect. Spunand sau facand.
Intr-o relatie terapeutica, relatie de cabinet, pot sa comunic cu copilul prin numeroase moduri, lucru usor si placut in acelasi timp, pe care pot sa-l faca si parintii acasa.
Momente din viata copiilor de genul: inceperea gradinitei, schimbarea unui loc familiar, aparitia unui fratior, divortul parintilor sau casatoria unui parinte, curiozitati legate de sexualitate, decesul etc . pot bulversa emotional un copil.
Forma de comunicare cea mai folosita de copil este jocul.
Jocul individual, in grup, cu personaje imaginare sau insotit de alti copii.
Pentru a te putea conecta si a avea o imagine cat mai fidela pentru ce vrei sa cunosti despre copilul tau, este de preferat sa te joci chiar tu cu el.
Ce puteti sa faceti impreuna? In functie de timp si disponibilitate, creativitate si imaginatie, orice.
Mie imi place sa ma joc si sa-l las sa-mi comunice prin desen si jocurile de familie clasice ( cu plastilina, carti, jocuri de societate, cu mingea etc ) . Acestea pot sa-mi oglindeasca ce este in copil, aici si acum, sa ma duca in lumea emotiilor lui, a sentimentelor, valorilor caracteriale si sa-mi spuna cum este drumul spre maturizare – anevoios sau curge lin si firesc.
Poti sa oferi copilului tau, prin jocul impreuna cu el, o corectie din mers a unei eventuale erori in primele faze de dezvoltare si poti sa-I intelegi mecanismele care guverneaza cresterea armonioasa.
Un copil care a inceput sa fie capabil sa apuce obiecte cu mana (creion, creta, plastilina etc ) incepe sa-ti spuna cum se simte. Schiteaza, traseaza linii, scrijeleste peretii, modeleaza.
Abordarea foii de hartie, plansetei pentru plastilina, orice spatiu liber care poate sa fie ocupat, reprezinta modul sau de a se raporta la corpul, familia si lume. Locurile de pe acestea, sus sau jos, la dreapta sau la stanga, stersaturile sau adugirile sunt informatii pretioase aduse de copil, constient sau nu , sa ne faca partasi la ceea ce este el, la cum se simte in relatie cu toate ale lui.
Desenul poate sa ne ofere informatii despre cum este pentru el lumea si cum functioneaza in aceasta, este spontan si liber sa exploreze sau se simte limitat de norme si reguli pe care nu are curaj sa le infrunte. De exemplu, copilul care nu iese din conturul figurii pe care o are de facut, daca nu este sarcina precisa, ce il tine sa nu iasa din aceasta? Continuarea desenului in afara foii, pe masa sau perete, nu este intotdeauna semn de proasta crestere, ci poate sa fie libertatea interioara de a se raporta la lume, poate sa fie experientierea sentimentului de acceptare, invata cum functioneaza marele joc al vietii.
Un alt exempu, copilul sensibil are miscari vericale pe foaie, pe portiuni limitate lasand semne care abia se pot percepe; copilul etuziast ocupa spatiul fara retineri, exploreaza toata pagina . Putem sa ne facem ipoteze ca asta ar putea sa faca si cu propriul corp, natural invata sa se cunoasca pe sine si propriile impulsuri.
Un copil care nu si-a integrat foarte mult regulile, dezordonat sau lenes ii lasa pe parinti sa-I curete si ordoneze materialele de lucru. Pictura este o arta care presupune respectarea anumitor reguli ca sa te poti bucura de ea ( amenajarea spatiului, curatarea pensulelor, spatulelor, tuburilor de culoare etc.) asa cum pentru functionarea unor relatii de calitate ai nevoie de un anumit mod de comportare fata de ele, ai grija de prietenii tai, de corpul tau, te ingrijesti de camera ta, de hainele tale.
Responsabilizarea si autonomia pentru rolurile din viata pot sa inceapa cu rolul de “ mic artist” care “ nu isi lasa tuburile sa se usuce”. Aceasta metafora ii poate facilita copilului diferite alte comportamente de “ a nu se usca relatiile”, in special cu el insusi.
Trasaturi caracteriale ies la suprafata incepand cu modul in care copilul isi da voie sa scoata vopsea din tub, cum se raporteaza la resursele lui materiale si emotionale. Simte sa lase sa iasa mult, este generos sau zgarcit. Poate sa foloseasca cu placere ce are sau ii este tot timpul teama ca o sa ramana fara ele? Imparte cu altii? Poate sa imprumute sau sa ceara? Daca nu, ce il tine pe loc? Ce din ce i-am transmis noi il lasa in zona aceasta descoperit ca nu va mai avea acces la noi daca nu foloseste intrun anumit fel iubirea noastra?
Folosirea culorilor tempera prin procesul sau de diluare, dizolvare si inmuiere poate sa scoata la suprafata optimismul sau pesimismul cu care imbraca rolul de membru al familiei, spiritul libertatii de exprimare.
Acuarelele pot sa scoata la suprafata amintiri sub forma de emotie din pantecul mamei. Pentru unii apa inseamna dezamagiri si frica ( este foarte des intalnita experienta baitelor cu tipete, concediilor de cosmar din cauza fricii de apa marii) poate pentru ca au suferit traume cand erau in pantecul mamei . Din experienta multi copii au reusit sa treaca peste aceastea cu ajutorul desenului cu acuarele.
Relatia copilului cu boala reiese prin jocul cu creta, buretele acela plin de norisori de praf care poate sa sterga dintro miscare un membru al familiei de pe tabla sau sa-I irite nasucul si manutele. Ce face copilul ? Gaseste rezolvare la acestea…duce manuta la gura, pune o batistuta?
Puterile magice, mecanismele de adaptare, toate se arata parintelui, martor al procesului de joc.
Manuta copilului devine un instrument de sters. Rigiditatea sau obsesia pentru curatenie, autonomia in fata unei educatii impuse copilului fata de igena il aduce in pragul de a nu putea sa se joace liber sau sa-si dezvolte creativitatea prin metode utile si pentru structurarea personalitatii armonioase.
Creioanele si casutele lor penarele sunt cei mai buni prieteni pentru placerea descoperirii, misterului, stimularea miscarilor fine, experientierea sentimentului de putere si forta. Sa-l lasi pe copil sa deschida singur, sa despacheteze, sa ascuta, sa apese cat doreste cu creionul pe foaie pana gaseste modalitatea optima ca sa nu rupa varful sunt forme de incredere ca se descurca singur, ca a cresut si ca acum poate si singur. Foarte important, pe copil daca il ajuti sa faca lucruri pe care poate sa le faca singur ii induci sentimentul de neputinta. De exemplu, copilul poate sa creada ca il ajuti pentru ca nu ai incredere in el ca poate, ca nu ai rabdare cu ritmul lui, ca ritmul lui nu este suficient de bun pentru tine, ca el nu este suficient de bun pentru tine.
Procesul de cunoastere a sentimentelor si emotiilor copilului poate continua cu culorile. Prea intensa sau prea multa, deloc folosita sau prea des, spune ceva. De exemplu, rosul inseamna vitalitate, putere vitala, ambitie , curaj. Predilectia pentru rosu exprima intoleranta fata de obstacolele in propriile activitati, un caracter vesel, o puternica nevoie de a fi observat. Cum interpretam in desenul copilului? De exemplu, o posibila interpretare poate sa fie ca agresivitatea copilului nu este canalizata cum trebuie. In loc sa o foloseasca spre crestere personala o descarcata prin comportamente neadecvate facandu-l reactionar sau, dimpotriva, taciturn si retinut. Uneori, exuberanta copilului devine ostilitate sau violenta, copilul fiind usor de enervat si avand posibile descarcari de furie.
Ce facem? Observam in desenele copilului nostru acest lucru, stam cu copilul sa ne vorbeasca despre desenul lui. Ii spunem ipotezele noastre, vedem ce spune si el si lucram pe emotile care apar. “ Observ ca acest personaj din desen este rosu, si acestea si acestea.. ce sa fie cu ele…poate ca sunt furioase ?”
Mergand mai departe putem sa ne intalnim cu simbolurile din desenul copilului nostru: Soarele, Luna,Cerul, Apa, Pamant, Muntii, Curcubeul, Animalele, Monstrii, Stolurile de pasari.
De exempu, Muntii pot sa apara in desen in momentul in care acasa vine un fratior, copilul simbolizand sanii mamei. Sanii mamei care pentru el reprezentau relatia cu alaptatul sau hranirea, relatia cu afectiunea. El poate sa simta ca de acum nu mai are acces la iubirea mamei sau in desen sa apara langa Munti si fratiorul pe care astfel il invita sa se bucure de iubirea mamei. Exemplele pot sa fie numeroase cu toate simbolurile. Nu exista o explicatie standard dar se poate pleca de la o idee si observarea reactiei emotionale a copilului la ea.
Expertul pentru realitatea interna este copilul.
Jocurile de familie, de exemplu jocul cu cartile ne fac partasi la aici si acum la cum traieste copilul diferite experiente si ce roluri isi accepta. Cum traieste pierderea sau castigul. Poate sa se bucure cand a castigat fara sa se simta vinovat ca ceilalti sunt tristi? Cum traieste fericirea celuilalt? Triseaza, respecta regulile, face aliante? Respecta ” pedepsele”, poate sa-si critice copmortamentele sau se identifica cu jocul ca sa se victimizeze?
Putem identifica anumite roluri : Liderul, Timidul, Nesigurul, visatorul, Agresivul, Lenesul, Dinamicul, Egocentricul. De exemplu, Liderul este expansiv, ceea ce conteaza pentru el este sa-si manifeste curajul. Este generos si ii place sa-I implice pe toti in joc, ofera sugestii nu ii place sa sa nu fie nevoie de el sau sa se inceapa fara el.
Asa ca, dragi parinti, jocul este pentru copilul vostru un mijloc privilegiat de a se face cunoscut, de a da frau liber imaginatiei si de a contura propriile vise. In acelasi timp, noi adultii trebuie sa le oferim atentia cuvenita pentru ca aceste semne sunt semnale: copilul ne vorbeste despre bucuriile lui, despre dezamagirile sau despre suferinta care il apasa.
Comunicarea prin joc completeaza comunicarea prin limbaj. Multe stari de tensiune, conflicte constiente sau inconstiente si abordari personale se manifesta chiar prin intermediul acestor imagini prin care copilul isi spune nemultumirile si se elibereaza de tensiuni.
Este dovedit ca micutilor carora li se permite jocul necenzurat le creste capacitatea de exprimare, sociabilitate si agreabilitatea.
Va doresc pofta buna la joaca!
No Comments »

Semintele si parintii

Ai avut vreodata curiozitatea sau placerea sa  cumperi  seminte si sa le  sadesti   in gradina sau in ghiveci?
Cum  te-ai simtit in perioada de  asteptare?
Ce trairi aveai? Ce ganduri? Ce faceai ?
Citeai  plantuta care sta sa iasa la lumina?
Ii asigurai conditii – lumina, pamant etc.? Sau ai lasat-o acolo fara sa te mai interesezi de soarta ei?
Care erau asteptarile?
Putem sa facem o paralela intre gradinari si parinti..si  daca ar fi asa, cu siguranta cea mai mare provocare si asteptare a parintilor este sa vada ce a iesit din semintele plantate de ei.
Cand doi oameni se iubesc si hotarasc sa dea nastere unui copil isi asuma si responsabilitatea de a-l accepta asa cum o sa fie el. Copilul o sa semene si cu mama si cu tata. O sa semene cu bunicii  si cu toate rudele din familia extinsa.
O sa fie in egala masura  putin diferit  de toti sau mult diferit de toti.
Adevarul este ca copilul  o sa semene cel mai mult cu el insusi. Asa ca parintii vor juca la inceput rolul de detectivi!
Cum este copilul meu, cine este copilul meu si ce poate sa devina daca ii asigur conditiile de dezvoltare optime?
La inceput pot sa apara si ideile preconcepute despre cum trebuie sa arate un  copil. Putem sa spunem ca al nostru  copilul vine pe lume ca o carte in care filele sunt goale. Insa cu primele clipe in lumea asta,  filele incep sa se scrie.
Noi, parintii,  suntem primii care vom scrie.
Capitolele despre  emotii, stima de sine, valoarea propriei  persoane  pe care si-o  va acorda,   sunt scrise de modul in care il vom trata noi adultii.
Toate acestea incepand cu primele gesturi si cuvinte pe care le vom adresa bebelusului. Cum il  privim, cum ii rostim numele si cum il luam in brate.
Este bine de stiut ca:

1. El percepe experienta sa ca realitate, fiind realitate sa .
In consecinta el stie  mai bine  decat oricine altcineva despre ceea ce reprezinta realitatea pentru el ( despre ce simte, despre ce vrea, despre ce inseamna un anumit lucru) .
Asta pentru ca nimeni altcineva nu poate sa-si asume complet cadrul sau intern de referinta (nu poate sa se puna si  nu este in pielea lui).
2. El are o tendinta inerenta catre actualizarea propriului organism.
Obiectivul lui este sa devina atat cat i-a fost lui dat sa  simta, sa devina si sa fie.
3. El interactioneaza cu realitatea sa in termenii tendintei sale de baza – tendinta la actualizare. Asa ca,  comportamentul sau este incercarea orientata catre un scop- scopul organismului de a-si satisface nevoile experimentate si de actualizare in realitatea perceputa. Tot.  ce face el, face pentru ca asa  simte ca isi  satisface nevoile .
4. In aceasta interactiune el se comporta ca un gestalt (intreg).
5. El se angajeaza intr-un proces de evaluare organismica valorizand experienta cu privire la tendinta de actualizare ca si criteriu. Experientele care sunt percepute ca intretin  sau imbunatatesc organismul sunt valorizate pozitiv. Acelea care sunt percepute ca negand aceasta intretinere sau crestere sunt valorizate negativ.
6. El cauta experientele valorizate pozitiv si le evita pe cele valorizate negativ.

Ce putem sa facem noi ?
Putem sa-i asiguram un mediu propice dezvoltarii, un mediu fara conditionari (ideal).
Putem sa-l acceptam neconditionat  ( ce simte)  si sa-i fim sprijin in corectarea comportamentelor ( ce face)  care sunt distructive .
Putem sa ne dam seama si sa constientizam ca are propriile emotii si ca nu simte ca noi la trairea unei experiente asemanatoare.
Sa-i explicam si sa-l sustinem in demersul lui de a trai emotiile (toate sunt firesti si este in regula sa le simti ).
Sa recunoastem momentelor emotionale ca “momente magice” si sa nu uitam ca ofera ocazia de a  merge impreuna cu copilul pe drumul numirii lor .
Sa-I ascultam activ si sa fim empatici pentru a putea valida sentimentele copilului.
Sa-l ajutam pe copil  in etichetarea verbala a emotiilor.
Sa-l ajutam la stabilirea de limite, in acelasi timp cu ajutorul dat pentru gasirea unor comportamente alternative –dezirabile care sa ajute la manifestarea emotiilor.
Sa-i explicam beneficiilor acestor comportamenete alternative.
De exemplu: se descurca mai bine in societate, au prietenii mai bune, se concentreaza -invata mai bine, gestioneaza  mai bine starile sufletesti negative, au mai putine probleme comportamentale, au mai putine boli infectioase, suporta mai bine conflictele etc.
Pe langa aceste beneficii, copiii  vor avea incredere in propriile emotii – selful oraganismic.
Lucrul cu  emotiile  se cladeste pe empatie, se cladeste pe incredere si conduce la relatii mai apropiate intre parinti si copii.
Parintii care favorizeaza aceste conditii , favorizeaza cresterea emotionala a copiilor lor.

No Comments »

Cele doua capete ale firului

I. Modelul personal…

Am fost invitata sa tin un workshop despre  particularitatile varstei la una dintre clasele din scoala unde sunt psiholog scolar.
M-am pregatit asa cum fac de obicei…
Mi-am creionat  pasii workshop-ului- obiective, metode,  cum aranjez sala, materialele necesare si am lasat spatiul pentru creativitate si spontaneitate…pentru cursanti.
Cursantii mei sunt parintii . Parintii unor copilasi de 9-10 anisori.
Intrand in sala am descoperit ca eram atat de emotionata incat nu reuseam sa-mi adun gandurile si ideile.
Nu mai spun ca-mi uitasem si materialele ( creioane, plastilina etc. ) si  hartiile de flipchart  stateau aruncate pe o masa pentru ca uitasem sa-mi aduc suport.
Atunci am realizat, stand concentrata pe ceea ce simtem, ca oamenii din fata mea erau incordati, obositi, saturati pana peste cap de toti expertii care veneau  sa le explice cum se educa un copil, cum se educa copilul lor.
Erau nesiguri si violenti in reactii, iscau discutii cu tenta personala. Erau obositi ,dar energici in acelasi timp cand trebuia sa-si spuna parerea, sa se apere. Se atacau reciproc si apoi se victimizau si cereau mediere.
Vorbeau unii peste altii si apoi se facea o liniste apasatoare.
Toate plecate de la faptul ca grupul de copii este catalogat de scoala ca fiind  unul cu multe conflicte interne si cu multa violenta.
“Dar de ce oare? Pentru ca sunt unul-doi copii violenti. Dar cine sunt ei, al meu sigur nu este. Al meu sigur nu face. Dar ce sa faci daca esti provocat?”
Asa ca daca tot eram acolo si aveam si meseria asta pompoasa…uite cine o sa descopere. PSIHOLOGUL SCOLAR.
Eu eram inca un “om al scolii” care  pentru ei, venea sa le spuna ca nu si-au educat bine copiii, ca nu se pricep la ceea ce fac…ca am venit sa-i evaluez .
Era un fel de extemporal la lectia “ cum sa fii un bun parinte”.
Dupa ce am ascultat toate opiniile si am incercat, fara sa reusesc, sa fac in asa fel incat sa vorbim pe rand…am inceput sa-mi notez ideile pe tabla.
Imi veneau tot felul de lucruri  pe care, ipotetic facandu-le,  as fi putut sa aflu ce se intampla acolo.
Atitudini…
Empatie!
Congruenta!
Validarea emotionala !
Numirea  emotiei!
Acceptare !
Reflectare!
Autenticitate!
Asa ca, am captat atentia.
M-am purtat asa cum am simtit.
Am incercat sa fiu  “prezenta” , “ acum si aici”.
Le-am reflectat cele auzite: spaimele lor, incongruentele, temerile si problemele.
Putem schimba ce se intampla in jurul nostru   in momentul in care ne schimbam noi .
Asa ca am inceput cu mine.
Ce pot sa fac eu pentru ei.  Pentru fiecare in parte si pentru ei ca grup.
Le-am propus o intalnire unu la unu , parinte – copil,  sambata si duminica.
Sa incercam sa adunam date despre fiecare. Ce resurse avem si cum putem sa le folosim. Sa identificam adevaratele nevoi ale grupului si apoi  sa facem un program personalizat.
Este o problema arzatoare si daca este lasata asa se extinde.
Hai sa rezolvam asta.  Acum.
Am luat o foaie de hartie si am inceput sa fac programari.
Cand esti obisnuit cu un anumit tip de comportament iti este greu sa accepti si o alta cale, pentru ca cea veche ti-a adus beneficii.
“ A…pai trebuie sa venim si noi. Pai , dumneavoastra trebuie sa va ocupati de copii si sa lucrati cu ei. Ce traba am eu daca fiul meu se bate cu celalalt la scoala. Este problema voastra aici. Acasa este cuminte .   Il luati pe ala care l-a provocat si il pedepsiti ca daca nu, eu l-am invatat pe al meu… DACA DA IN TINE, DAI, CE ESTI MAI PROST?”
Apoi s-au auzit si alte voci :  “ Eu vin, si eu, si eu….”
Primul pas a fost facut.
Exemplul personal.
Parintele este cel de la care se “ molipseste” copilul ,  isi insuseste modele comportamentale, ablitati sociale viitoare.
Daca parintele este implicat, copilul prinde curaj sa se implice si el.
O sa vedem ce o sa aduca acest demers.
Un lucru este cert.
Un capat al firului a fost ridicat si este tinut bine pana celalalt prinde curaj si il ridica pe al lui.

1 Comment »

S.O.S.! Copilul meu incepe clasa pregatitoare!?

In relatiile mele cu alte persoane am constatat ca, pe termen lung, nu foloseste la nimic sa ma port ca si cum as fi ceva ce nu sunt”
“Simt ca sunt mai eficient cand ma pot asculta pe mine insumi ca o atitudine de acceptare si pot fi eu insumi”
“Am constatat ca faptul de a-mi da voie sa inteleg o alta persoana are o valoare imensa”
‘’Am constatat ca este extrem de recompensator sa pot accepta o alta persoana”
“ Cu cat sunt mai deschis fata de realitatile din mine si din cealalta persoana, cu atat imi doresc mai putin sa ma reped si sa dreg lucruri”
Carl R. Rogers
Zilele acestea am fost prezenta la “Evaluarea psihosomatica a copilului la intrarea in scoala’’… Complicat si minunat… in acelasi timp.
Zeci de copilasi, emotionati, pusi in fata unei mari provocari…necunoscutul.
Clasa pregatitoare sau clasa I ?
Parintii? Nu ati vrea sa stiti. Erau atat de emotionati incat unii si-au scris gresit propriul nume sau numele copilului cu care au venit.
Pe declaratii au scris numele copilului care era acasa, deja la scoala.
Ce este cu asta? Ce sa fie …poate parintele isi crease o stare, mecanism de adaptare la realitatea prezenta … dorinta de a trece mai repede de toate aceste lucruri . Sa treaca cu bine peste aceasta “ provocare.”
Ce se intampla cu copilul cand are o experienta de genul acesta este una, asa cum si-o integreaza el in sistemul lui de experientiere.
Parintele…parintele trece prin niste stari greu de gestionat.
In prima faza este dorinta lui de a vedea ca propriul copil a reusit .
Apoi este dorinta lui de a fi recunoscut: recunoastere a competentelor, recunoastere ca este un parinte bun.
Parintii cu care lucrez, se intreaba unii pe altii, se intreaba pe ei insisi, pe mine , daca nu este normal sa-ti faci atat de multe griji .
Este firesc, toti facem asta. Cand este putin mai departe de firesc?
Pai, din exerienta, atunci cand proiectezi rezultatul copilului tau, ca fiind al tau ca parinte.
Asa cum vorbeam mai sus, atunci cand rezultatul coplilului tau este resimtit ca si cum este propria ta evaluare. Ca atunci cand copilul tau nu a trecut testul, simti ca tu nu ai trecut testul de parinte.
De exemplu , l-am intrebat pe un copil cum se numesc parintii lui, acesta mi-a raspuns ca nu stie numele mamei. Aceasta fiind prezenta, a intrat intro stare foarte proasta scuzandu-se mai multe minute.
Imi spunea ca ea si-a facut datoria…in cele 20 de minute de evaluare pentru copil, aceasta nu a putut sa stea pe scaunul ei. Fiecare reusita a copilului ( sa uneasca doua linii sau doua puncte) era urmata de “ Hai ca poti, te-am invatat eu asta . Ai facut cu mine. Fa-o pentru mine!”
In momentul in care i-am facut recomandarea ca este de preferat sa nu mearga in clasa I ci la grupa pregatitoare , aceasta mi-a spus.” Nu-mi puteti face asta, am muncit mult ca sa ajung aici . Ma fac de ras in fata oamenilor. Vor spune ca nu sunt buna de nimic .’’
Rezultatul sau recomandarea facuta pentru copil venea tocmai ca sa-I fie bine, COPILULUI, coordonarea generala psihomotrica nu era optim dezvoltata si rezultatul venea tocmai in intampinarea si rezolvarea nevoii lui.
Mama nu a putut sa cuprinda raspunsul copilului, ca pe o nevoie a copilului (putea sa fie vorba de o inhibare, lapsus, etc. ) Dar pentru ca era ceva mai mult la ea, aceasta l-a perceput ca fiind ceva despre ea.

Ce sunt acestea?
Conditii de valorizare?
Trebuie sa fii intrun anumit fel ca sa primesti ceva?
Toate aceste lucruri sunt des intalnite la parintii de scolari.
Sarcinile copilului devin sarcinile parintelui. Tema pentru acasa este vazuta ca pe o tema pentru parinte. Calificativele copiilor sunt evaluari ale muncii parintelui. Este firesc sa te ingrijorezi pentru copil, dar nu este firesc sa te ingrijorezi ca nu cunosti tu rezultatele sau modul de rezolvare a unor exercitii.
Este de preferat sa se faca ruptura intre ce sunt eu, parinte . Rolul meu, de aici pana acolo si ce tine de sarcinile copilului.
Daca copilul meu a luat FB, a luat el pentru ca si-a insusit si are competentele cerute. Nu am luat eu, parinte.
Daca nu a trecut mai departe la concurs este experienta lui si este de preferat sa vedem cum este pentru el. Daca simtim ca este nereusita noastra, este de preferat sa vedem ce se intampla cu noi si cu toate acestea.

Copilul meu incepe grupa pregatitoare.
EL incepe grupa pregatitoare.

No Comments »

Nevoia de socializare si internetul

“Uff…iar nu ma lasi sa stau pe calculator!’’
“Puteti sa vorbiti cu parintii mei sa gaseasca alte metode de pedeapsa…am atat de multa nevoie sa vorbesc cu prietenii mei de pe internet.”
Cu siguranta, ai auzit foarte des aceste cuvinte rostite de copii.
Eu le aud foarte des la cabinet . Am auzit insa si o poveste putin mai trista … Clienta mea, sa-i spunem Gabriela, 13 ani, clasa a VII-a , a venit la cabinet pentru ca trece printr-un atac de panica.
Ea si prietena ei cea mai buna, au facut intrecere …cine are mai multi prieteni pe Facebook.
Mi-a povestit ca a acceptat toate invitatiile, dar a si facut invitatii. A invitat toate persoanele care aveau poze frumoase si hobby-uri interesante.
Care este problema? Asa cum banuiti…persoanele cu poze frumoase, nu erau “frumoase’’.
De atunci trece prin episoade de panica, anxietatea ii este cea mai buna prietena…tremura, transpira excesiv, ii bate inima puternic, nu poate sa respire normal. Starea de vinovatie fata de ea si fata de parintii ei…teama ca ea a provocat toate aceste persoane.
Starea de rusine ii este extrem de cunoscuta. Gandurile, senzatia permanenta ca este urmarita , gandurile si emotiile ca atunci cand calculatrul este oprit, persoana “frumoasa” o poate vedea…ca o poate controla.
Din fata vesela si sociabila, naiva si jucausa, a ajuns VICTIMA.
La atelierele mele cu parintii, pun mare accent pe realitatea aceasta.
Cu siguranta, parinte fiind, ai vazut sau ai auzit ca se pot intampla lucrurile acestea si ai luat masuri.
Vorbesc din punct de vedere al specialistului.
Nevoia de socializare este fireasca, mai ales la o varsta ca aceast sub toate formele ei.
Varsta de 12-13 ani este una dintre cele mai dificile. Asta pentru ca al nostru copil nu mai este nici puber, dar nici adolescent cu drepturi depline. Este perioada de debusolare, de patinare intre doua stadii, de abandon emotional.
Specialistii in educatie cunosc, atunci cand vorbesti de elevii de clasa a VII-a, vorbesti despre cei care “au mancat baterii”. Au cele mai accentuate tulburari comportamentale.
Starea de activism intelectual, curiozitate, suscitate de fenomene si fapte ale oamenilor, imaginatie bogata, noi forme de refugiu: de la o lume a fantasticului la aventura si mister.
Nu este o regula ca toti copiii sa treaca prin aceste stari extreme, dar toti au cele mai mari atacuri emotionale acum.
Eu nu recomand sa nu-l lasam pe copil la calculator sau cu alte mijloace de comunicare…este imposibil, il scoatem din grupul lor, il ostracizam.
Exista si nesansa sa ajunga in spectrul marginalizarii si inadaptarii acum cand ceilalti, grupul, preiau pentru un timp rolul cel mai important, in detrimentul familiei.
Putem, in schimb, sa le fim parteneri, sa le vorbim si sa-i insotim in demersul lor de cunoastere. Putem sa ne facem timp sa intram impreuna pe internet, sa le vorbim deschis despre pericole.
Sa le dam posibilitatea sa vina la noi daca simt ca cineva ii agreseaza, daca nu pot integra ceea ce simt, fara sa se simta prost ca au accesat anumite persoane sau site-uri.
Greseala este o oportunitate de invatare…aici, poti sa-l stergi de pe lista ta de prieteni.. 🙂 Sa le fim ghizi despre “bunele maniere” pe internet. Despre spre cum sa-si prezinte imaginea si cum sa vorbeasca despre cine sunt ei.
Sa citeasca printre randurile site-urilor si sa vada si din alt unghi poza… Despre faptul ca nu le poti interzice persoanelor de pe internet sa se poarte cumva, dar poti sa fii atent la cum te prezinti pe tine.
Lumea aceasta este una periculoasa, dar si plina de informatii utile…depinde unde cauti .
Asa cum am mai spus, se poate intampla ca familiei sa-i revina rolul negativ la aceasta varsta. Copilul se poate simti neanteles, neacceptat, judecat.
Dar ce alternative avem?
Sa le cere noi ajutorul!
Cum sa ne facem o pagina de Facebook… cum sa setam diverse lucruri de la calculator? Ce este periculos din punctul lor de vedere, ce este placut…
Nevoi in ale IT-ului, noi adultii, putem sa gasim si daca nu, putem inventa… Poate, dar experienta imi spune ca de multe ori, copilul se simte important –  ce stie el are valoare.
Preia el rolul “profesorului” si incepe sa aiba grija de noi.
Balanta de sprijin – control este la el.
Mijloacele de comunicare cu copilul sunt numeroase.
Jocul ramane un canal de comunicare care da rezultate.
Te invit saptamana aceasta sa te joci .
Sa te joci cu creativitatea in spectrul comunicarii si prevenirii pericolelor de pe internet.

No Comments »

Emotii si joc…

V-ati jucat cand erati mici ?

Ati trait placerea aceea de a fi ceva si de a face din obiectul pe care il aveati tot felul de unelte pe care sa le folositi la nevoie ?

Imaginatia noastra ne ducea in tot felul de scenarii si noi deveneam , brusc, cei mai puternici luptatori, cele mai frumoase printese, obiectele noastre cu care ne jucam deveneau baghete magice cu care ne indeplineam dorinte .

Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica , timpul imi parea atat de scurt si ca nu aveam aproape niciodata timp sa-mi duc la capat jocul…ba se facea seara si trebuia sa intru in casa, ba venea mama de la munca si trebuia sa-mi strang jucarile aruncate prin toata casa , ba venea tata si trebuia sa doarma pentru ca intra schimbul trei si nu mai puteam sa- mi “pun voci” la personaje .

Aveam atatea posiblitati pentru jocul respectiv…prietenii mei erau asa creativi si ma puneau in tot felul de ipostaze…

Tin minte ca spuneam ’’stai asa, aici mai apare un personaj, dar zic tot eu pentru el”…era minunat.

Cea mai frumoasa amintire pe care o am din copilarie este cand, in timpul unui joc, cu printese si printi, am adormit in sifonier.

Eu eram printesa si ma plimbam cu trenul (in realitate tatal meu era mecanic de locomotiva si noi locuiam chiar vis-à-vis de gara Chitila) si in timpul calatoriei imaginare…am adormit. M-a gasit mama care, ingrijorata, cautandu-ma in toata casa ceva timp, m-a luat usurel in pat, iar eu, suparata , realizand ca nu s-a terminat jocul, mi-am zis ca am sa-l termin maine de unde l-am lasat…

Cu siguranta si voi aveti amintiri despre jocurile din copilarie.

Le-ati impartasit copiilor vostri?

Daca nu ati facut asta pana acum, poate gasiti momentul.

Copiii cu care lucrez la Cabinet imi spun povesti. Ma lasa sa-i insotesc in lumea lor plina de “personaje rele”. Jocul ii ajuta sa-mi spuna ce se petrece cu ei.

Sub forma aceasta , se simt in siguranta sa-mi spuna care sunt situatiile dificile cu care se confrunta.

De exemplu , un baietel cu care lucrez in prezent, sa-l numim Andrei, 10 ani, a reusit sa-si intalneasca ”demonul” abia in momentul in care, sub masca si protectia jocului , fiind catelul marioneta ham-ham , mi-a zis ‘’ cred ca va uitati cu ochii asa mari pentru ca sunteti furioasa pe mine, si asta inseamna ca eu iar am facut ceva gresit…stiu, iar nu am fost atent la ore”.

A fost momentul cand, rostind emotia, a reusit sa se intalneasca cu ea si in realitate- fara protectia jocului.

Avem nevoie sa ne jucam pentru a putea sa capatam deprinderi pentru realitate.

Baietelul Andrei are o relatie speciala cu furia, dar in ritmul sau, o sa reuseasca sa o integreze in sistemul de valori firesti si naturale al emotiilor cu care plecam la drum. Drumul catre viata de adulti armoniosi.

Va invit sapamana aceasta sa va jucati…cu siguranta o sa va intalniti cu multe emotii.

No Comments »