Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

ELFIE, ideea-emotie din cutie

elfie“ …aici jos, adanc in tine, uitata sau pusa bine pentru un timp, sunt eu. Sunt eu, ideea-emotie de care simti ca ai  nevoie. Si eu am nevoie de tine! Am nevoie sa prind viata, sa ma trezesc. Stau de ceva timp aici, abandonata, plina de praf, amestecata cu multe altele, amestecata cu timp si uitare, regret si frustrare, ura si dragoste, plictiseala si chef de schimbare, inventie si inovare. Nu ma regasesc. Nu sunt ca mine. Eu am multe de oferit. Sunt tot ce ai visat: visul tau, pasiunea ta, munca si prietenia ta.
…aici jos, in cutie, sunt generoasa. Schimb destine, aduc zambete, aduc provocari si experiente. Sunt copilul din tine, jocul si indrazneala.
…acum percepi numai ceva de neperceput. Sunt si nu sunt inca o idee! Concentreaza-ti atentia asupra inimii tale, gandindu-te la ceva sau la cineva pe care-l iubesti…bucura-te de sentimentul de caldura din jurul inimii …simte-l cum se raspandeste prin tot corpul…bucura-te de el cateva clipe…Acum, vezi in fata ta…”
A fost odata ca niciodata doua prietene –  Anca si Ana.
Anca si Ana s-au intalnit la momentul potrivit. Una avea ce cealalta nu accesa. Si invers. Erau doua tipologii diferite, se completau. Una introverta, cealalta extraverta. Treptat au descoperit cate au in comun: ciorapii colorati,  fustitele cu floricele, bluzitele cu buburuze si fluturasi,  profesia de dascal si munca cu copiii.
Atunci cand timpul era de partea lor, faceau multe impreuna. Mergeau la sport, impartaseau impresii despre  muzica, carti si filme, retete de supe si paste.
Anei ii placea limba Emotiilor si Ancai limba Engleza. Aveau cate o pasiune. Vorbeau non-stop despre asta. Cand tacea una, vorbea cealalta. Se ascultau si se motivau. Timpul se dilata  parca pentru ele, asta pentru ca nu terminau niciodata de vorbit.
De la un timp, Anca ii spunea Anei:
–       Ana, simt asa ca trebuie sa fac ceva nou. Sa aduc ceva nou. Nu stiu…Am asa o stare, parca nu stiu ce este cu mine. Trebuie sa-mi hranesc pasiunea pentru limba engleza. Am o foame teribila de activitati noi. As vrea sa vin cu o reteta noua!  Nu vreau sa-mi dezamagesc copilasii. Nu vreau ca plictiseala sa puna mana pe noi.
Incet-incet Ana, ascultand-o pe Anca, parca si vedea cu ochii mintii niste activitati pe care Anca putea sa le faca.
–       Anca, ascultandu-te imi vine asta in minte…si asta…si asta…
Ancai ii stralucesc ochii si ofera un zambet cald:
– Ana, de la asta pot sa fac si asta…si asta …si asta… Da! Aveam in minte ce spui tu. Se leaga de ce simt si eu.  Ce spui de asta?
Timpul trece, emotiile se aduna in jurul  celor doua prietene. Anca are acces la multe din ea. Creativitatea ei se deblocheaza si incep valuri, valuri de idei. Ana este nevoita sa deschida o umbrela…
Cele doua, se cuibaresc sub aceasta umbrela. Umbrela protejeaza Imaginatia. Imaginatia zburda libera sub umbrela.  Se tin de mana si pornesc. Pe strada  totul vorbeste. Atatea idei, atata pasiune si dragoste pentru ceea ce fac.  Timpul se opreste in loc. Lumea se schimba. In lumea plina de ratiune si ganduri care nu s-ar putea materializa niciodata, cele doua viseaza. Viseaza acelasi Vis. Sunt treze. Sunt int-un carusel de emotii colorate, pupicei lipiciosi si chiote de bucurie.
Emotii ale copilariei, ale veseliei, ale iubirii de daruit si impartasit.
Cele doua prietene sunt gata sa schimbe cele doua lumi: Lumea Emotiilor si Lumea Limbii -Engleze.
Picaturi de cuvinte,  lumini de emotii, cuvinte in limba engleza, jocuri, copii, oameni mari, parinti si bunici, profesori si elevi. Nu ramane nimeni neatins. Picaturi contagioase de munca amestecata cu pasiune.
La un moment dat, se aude ceva. Ceva din ele prinde glas. Prinde viata.
–       Anca, eu aud ceva …dar cred ca nu este pentru mine!
–       Ana, eu aud ceva si simt ca inteleg, parca ma striga, ma cheama …Percep ceva, nu stiu ce insa…
–       Anca, lasa-te purtata de acest gand, lasa-l sa iti arate drumul catre el!

Anca grabeste pasul.
Ana vine si ea – nici in fata, nici in spate: alaturi de ea.
Tine umbrela strans. Orice o sa vina, o sa tina de umbrela. Anca este protejata sa auda vocea, de oriunde se ascunde ea.
Ana aude si ea…vocea aceasta vorbeste insa o limba pe care numai Anca o intelege.
Curios pentru ele ca stiu drumul. Au fost de zeci de ori acolo. Este magazinul lor secret. Este un loc al lor, numai al lor. Nu stie nimeni de  el. Si daca il stie cineva, il stie pentru ca acea persoana este gasita  de incredere de cele doua prietene.
Nici nu se mai stie cine l-a gasit, motivul pentru care au trecut la inceput pe acolo. Rar merg una fara cealalta . Atunci cand se intampla…gasesc lucruri pentru cealalta. Anca pentru Ana, Ana pentru Anca.
Ajung acolo. Incep sa scotoceasca, sa intoarca magazinul pe dos…asa ca pe o fata de perna, cand vrei sa-I vezi stomacelul.
Cumparaturile sunt gata, cum le este obiceiul: Anca i-a gasit lucruri Anei si invers. Sunt multumite si fericite.
Ana se aseaza langa o cutie. Brusc aude ceva !
O voce mica,  fara putere, asa ca si cum nu a mancat  sau ca dupa o calatorie grozav de lunga. O voce care parca a obosit de atata vorba. Pare ca striga de ceva vreme!
–       Anca, tu auzi ceva?
–       Da. Vine de aici, de jos, din cutie.
–       Din cutie?
–       Da. Baga mana !
–       Anca, tu intelegi ce spune?
–       Da. Este in …seamna cu engleza. Ne roaga sa o aducem la suprafata.
–       Bine. Eu caut, insa trebuie sa ma ghidezi. Nu inteleg limba . Pare ca tu o intelegi.
–       Inca nu, vreau s-o inteleg si o s-o vorbesc. Cat de curand!

Ana baga mana, senzatia de cald si moale, asa ca si cum ai amesteca intr-o crema de ciocolata…Mana Anei se lupta sa scoata din cutie acel ceva. Ceva il tine acolo si parca nu vrea sa-i dea drumul.  Totusi  este foarte puternic. Se prinde cu manutele de Ana si se lupta sa iasa. Se catara parca pe o acadea, da o migdala la o parte, impinge o aluna, alunecand pe o caramea… hop si iese.
Ce le-a fost dat sa vada!
Arata ca o papusa, vorbeste elfeza, vine din Lumea Imaginatiei si are planuri mari. Vrea sa fie asistentul Ancai. Nici nu vrea sa auda ca o sa fie gazduit fara sa munceasca si el ceva. De cand se stie preda copiilor elfeza!

Ce este elfeza? Engleza amestecata cu emotie!

–       Anca, uite ideea de care aveai nevoie. A prins viata!
–       Ana, noul meu asistent! Da! Sunt asa fericita!

Cei trei au plecat spre casa. Anca a dus-o pe ideea-emotie, Elfie, caci acesta este numele , acasa la ea. A prezentat-o  tuturor.
–       Acesta este Elfie, lifestyle-ul meu profesional! Noul meu asistent!

Cine este Elfie? Este cine vrei tu sa fie, este cine vrea ea sa fie. Atata timp cat ii intelegi limba si ai rabdare sa o  asculti.
Elfie vine dintr-o lume magica, insa poate sa fie si una reala. Este generoasa. Te lasa sa-I  modelezi povestea asa cum simti tu.
Are planuri mari, asa ca orice idee- emotie abandonata de cineva si regasita, regasita tot de aceiasi persoana sau adoptata de alta.

Povestea numelui ei/lui,  petrecerea de  ziua de nastere, ideile pentru predarea limbii engleze, petrecerile de Paste si Craciun, serbarile, concediile, mancarea ei/lui preferata, prietenii ei/lui, parintii si bunicii, relatia cu Anca, carticica pe care o scrie, pagina personala de facebook, taberele pe care o sa le faca cu Ana si Anca…toate le vom auzi de la ideea-emotie.
Anca si copiii se vor apuca sa le povesteasca. Sa le imagineze si sa le experientieze. Toate la ora de limba engeza. Scuze…elfeza  🙂

Am fost acolo cand a prins viata, i-am urmarit travaliul si am ajutat-o sa iasa din cutie.
Elfie, ideea-emotie din cutie, ideea nastrusnica din fiecare din noi.
Ce o sa faca Elfie?
Stie Anca.
Stie pentru ca este parte din ea. Din dragostea ei pentru ceea ce face. Un om minunat, un om pentru care am scris aceasta poveste.
Din momentul in care Elfie a aparut in viata ei, a schimbat deja oameni. Oameni mari care zambesc la auzul visului ei, oameni care doresc sa se implice, oameni care au retrait emotii din copilarie…Oameni care-si simt pielea de gaina atunci cand aduc la suprafata pofta de joc.
Elfie nu ar exista fara Anca. Nimeni nu ar putea sa-I dea viata…
Elfie este Anca si Anca este Elfie!
Ce stiu eu despre Elfie este ca:  a fost deja in concediu, ca-i place sportul, ii place sa manace sanatos si…tot ce proiectez eu asupra ei.

Mie mi-a schimbat viata. Sunt nasa unei ideei-emotie. Nasa lui Elfie !
Prietena Ancai. Pare ca m-au ales sa fac parte din poveste.

A ales-o pe Anca ca viitoare gazda. Pentru ca numai ea poate sa-i spuna povestea reala. Pentru ca ea, vazandu-o,  a stiut la ce foloseste. Anca se pregatea sa o primeasca.  Ea, ideea-emotie,  a venit cand a simtit-o  pregatita sa-I inteleaga utilitatea. Sa o simta.
Pentru ea, este Elfie. Noul ei asistent. Impreuna vor preda limba engleza. Asa cum nu a mai facut-o nimeni niciodata.
Ce o sa se intample? Nu stim. Trebuie sa ramanem conectati si curiosi.

Pentru mine Elfie  este inceputul unui vis.
Visul de a tine o umbrela.
O tin strans.
Cel care este sub ea,  poate sa viseze cu ochii deschisi!

“Acum, vezi in fata ta un peisaj natural…orice peisaj doresti…de pe malul marii, dintr-o padure, sau poate fi chiar de pe alta planeta…observa culorile, parfumul, temperatura…acum, remarca daca auzi vreun sunet…acum, plimba-te putin, familiarizeaza-te cu locul…acum, cand te simti complet relaxat in peisajul tau, observi o cladire micuta pe o colina din apropiere. Porneste spre ea. Este cladirea Ta. Inauntru vei gasi un birou. La el vei incepe sa-ti scrii povestea…povestea ideii-emotie”

PS: Atentie! Aceasta poveste este un produs al Psiho-lifestyle Rogersiana si este contagios 😉

No Comments »

Obiective si previziuni 2013 versus psiho-lifestyle-ul Rogersiana (II)

Imi imaginez cum deschid aceasta selfograma, asezata confortabil unde mi-e drag, fiind in contact cu acel loc plin de acceptare.
Asta inseamna ca este de preferat sa-l descopar pana ajunge selfograma…
Deschid .
D-na Compasiune soseste! Dar cine este d-na Compasiune si cu ce se ocupa? Este de preferat sa aflu unde ii este casuta si care sunt parolele de acces.
Orice selfograma care se respecta este adusa de d-na Compasiune…
Mi-ar placea sa stiu mai multe despre ea!
Oare poti sa faci cursuri de “bune maniere”, cum sa te porti cu emotiile, cu tine?
Da.  Asa am sa fac.  Am sa merg la aceste cursuri de “bune maniere”.
Aici am sa invat cum sa le vorbesc, am sa invat limba lor. Cred ca este limba universala -jocul si joaca !
Ce surpriza ma asteapta…auzi ce spune aceasta selfograma: “nimeni nu poate face o planta sa creasca. Insa daca cineva furnizeaza conditiile necesare-sol, ingrasaminte, lumina, apa- se va transforma in cea mai frumoasa planta. Nimeni nu poate schimba materialul genetic…”
Pai si cu ce este diferit? Stiam si eu din alte  modele de (…)ograme? Sau ele stiau de la mine!? Sau din alte parti, asa cum am aflat si eu acum.
Cine a inceput primul? Cine a zis…
Este diferit. Este a mea. Facuta de mine, din mine.
Deci, eu m-am nascut cu aceasta tendinta la actualizare, acest dat, dat de a ma transforma atat cat am nevoie, unde am nevoie, cat am nevoie.
D-na Actualizare…aflu ca se naste cu mine, ma insoteste pana la sfarsit.  Nu este vecina mea…locuieste la mine acasa! Se ocupa cu armonia . Un fel de mediator intre ce vine, experienta, si ce gaseste, structura personala. Poate are nevoie de un climat anume? Am sa invat si despre ea…
Dar ce multe doamne si domni sunt in selfograma asta a mea!
D-ul Simbolism vine insotit de d-na Re-experientiere si d-soara Re-simbolizare…pune si el niste conditii, sase la numar J
Apare numai daca este nevoie de el, cand nu este clar.
O lasa prima pe d-na Experientiere.
Ce cavaler!
Parca am imaginea unei sali de bal. Toata lumea buna a acceptat invitatia mea. Poate ca nu si-au vorbit pana acum. Nu stiau unii de altii.
Mi-a venit o idee! Teambuilding! Ha, ha…
“Va rog sa va prezentati si sa spuneti cu ce va ocupati. Va rog sa va asezati langa un personaj pe care nu-l cunoasteti …”
–                    “ Sunt Congruenta si am facut cunostinta cu Experientierea Organismica.”
–                    “Sunt Ascultarea si am facut cunostinta cu Empatia, o stiam din vedere”…
–                    “Da. Eu sunt Acceptarea Neconditionata…cu mine incepe totul.”
Toate aceste doamne si acesti domni, construiesc minunata mea selfograma. Unele ajuta ca sunt, altii se lasa folositi ca niste unelte, altele sunt pentru a pune intrebari. Pot sa ma uit la ele cum sunt asezate initial si pe urma sa le schimb locul. Am de citit despre ele. Povestea lor.
Toata aceasta joaca poate sa fie inceputul noului meu psiho-lifestyle.
Obiectivul meu pe 2013! Psiho-lifestyle-ul Rogersiana :
Am previziunile, stiu ce fac daca le dau voce si le ascult. Am contactul cu ele prin responsabilitatea fata de mine – compasiune si acceptare de sine- decid sa ma folosesc de ele si de limba lor ca sa pot sa vorbesc cu emotiile de zi cu zi.
Cum arata acest zi de zi, psiho-lifestyle-ul Rogersiana?
Asa, ca si cum este  o calatorie, „de la- pana la”, aici si acum:
De la rigiditate-la fluiditate.
De la extern-la intern.
De la a da vina pe ceilalti-la acceptarea propriei responsabilitati.
De la lumea este in felul acesta-la asa percep eu lumea.
De la adevarul absolut-a acceptarea opiniilor celorlalti.
De la temerea de sentimente-la acestea sunt sentimentele.
De la au fost-la experientierea sentimentelor din trecut cu impact, aici si acum.
De la neincrederea ca ma pot schimba-la intampinarea ei cu bunavointa.
De la teama de neprevazut-la intampinarea schimbarii.
De la solutii pe termen scurt-la a sta cu timpul de a rezolva pe termen lung
De la a prefera regulile-la a prefera flexibilitatea.
De la previzibil si constrans-la spontan si creativ.
De la a judeca succesul si esecul-la a crede in puterea cresterii prin experientiere.
De la a ma ascunde-la a fi transparent.
De la a-I judeca pe altii-la a respecta felul in care au ales sa traiasca.

Sunt asa ca niste drumuri pe care le vad pe harta mea. Nu stiu pe care o sa apuc anul acesta. Mi-ar placea insa sa calatoresc, sa le parcurg. Selfograma spune ca Actualizarea este prezenta…hi, hi
Parca ar spune: “ Hei, Tu! Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!”
Te invit si pe tine sa-ti construiesti sefograma! Sau cum alegi sa o numesti.
Te invit sa experientiezi de la a trai potrivit judecatilor altora (locus extern de evaluare), la a trai potrivit propriilor valori si a experientei directe (locus intern de evaluare)
Te invit sa-ti accesezi noul psiho-lifestyle.

2 Comments »

Obiective si previziuni 2013 versus psiho-lifestyle-ul Rogersiana

Ma inscriu si eu in marea masa a populatiei care citeste la inceput de an previziuni, previziuni de toate felurile: astro, economice, sociale, meteo etc

Chiar sunt posesoarea unei previziuni astro personalizate (primita cadou 🙂 ) din care reiese ca o sa am un an excelent, plin de satisfactii si belsug, o sa mut muntii din loc si sunt toate sansele sa-mi indeplinesc toate obiectivele!

Astrele imi sunt favorabile, planetele s-au aliniat si am acolo pe harta natala toate aspectele unui om de succes, nascut pentru a schimba destine (exagerez putin…pentru impact, tensiune si emotie…ati simtit?  :))

Toate aceste evenimente extraordinare vor avea loc in momentul in care eu o sa le permit si o sa am incredere in mine, vazandu-ma persoana minunata care sunt si care fac!?

Ha!

Pai, cum putea sa fie altfel?

A mers cineva sa-si caute sensul si sa inteleaga cine este, cum face si de ce, cum sa se comporte altfel si de ce se comporta asa acum, cum sa manance altfel ca sa slabeasca, cum sa treaca peste vreo suparare, cum sa faca bani sau altele si s-a intors cu ele facute de altcineva?

Chiar m-ar ajuta sa stiu pe cineva care a trait experienta asta…

Ai fost la vreun nutritionist si acesta a reusit sa te slabeasca prin metoda minune: mananc eu, te saturi tu !?

Ai mers la sala de sport si vreun antrenor de fitness  a facut exercitiile pentru tine?

Putem continua la infinit.

Raspunsul este NU!

Aud o voce interioara care spune ca se poate ruga cineva pentru tine si poti…asta dupa moarte, te poti ruga pentru celalalt in speranta ca o sa-i ajuti Trecerea (cred ca este utila si frumoasa practica…mai mult pentru cel de aici). Acolo nu am fost, sa simt cum este. Aici pe Pamant esti responsabil pentru sufletul tau si pentru actiunile tale, numai TU poti sa te caiesti pentru faptele tale (discutia este lunga si nu cred ca mi-as gasi argumente in fata unui practicant inflacarat, asa ca ma opresc la cat am putut sa inteleg sau vrut sa inteleg )!

Atunci care sa fie motivul pentru care are atat de mult succes acest demers? Oamenii merg la tot felul de specialisti, se supun la tot felul de metode, la tot felul de practici, cautand sa afle despre ei si despre ce este in ei.

Afland raspunsuri “pozitive”, pe care tu nu le cunosteai despre tine:

esti capabil, esti minunat, in tine este forta sa schimbi, ai ascendent pe casa reusitei profesionale si personale etc . Te intorci bine, optimist. Te apuci de treaba, de facut planuri.

Dupa un timp, constatand cu durere, ca nu poti sa razi la comanda, nu poti sa-ti dresezi pofta, nu poti sa auzi ce-ti spun kilogramele, nu poti controla ce gandesc ceilalti cu privire la tinuta ta, hainele tale, te intrebi la cine sa mai mergi? Previziunea asta a expirat sau nu era a ta?

Te poti intoarce la specialist stiind ca nu ai respectat “reteta”!?

Ti-a spus ca Luna sta numai trei zile in casa ta…ce vina are el ca tu ai fost zilele acelea depresiv si nu te-ai ridicat din pat sa mergi la sef cu cererea de marire de salariu?

Ti-a spus ca esti BETA si sa nu incerci comportamente de GAMMA la job? Ti-a aratat chiar si pe protocolul modelului cuboid. Ti-a arata chiar si in excel ca te situezi in partea din …ce vina are el ca te-ai incapatanat?

Ce vina are cel de la meteo ca ai organizat o petrecere in aer liber , chiar daca a anuntat timp frumos, si a fost un fiasco de la furtuna…tine de probabilitate. Trist.

Poate sau cu siguranta, la un moment dat al vietii mele am experientiat frustrarea ca trebuie sa le fac eu pentru mine. Ca nu merge previziunea singura. Ca stiam si eu ce avea sa-mi spuna.

Asa am numit emotia existenta: frustrarea responsabilitatii. Ba si a faptului ca nu m-am invat minte sa nu-mi mai cumpar atat de multe prostii, ca tot aia o sa-mi spuna.

Acum o numesc …tot frustrare, numai ca am o relatie diferita cu ea.

Pentru 2013 m-am gandit sa-mi fac singura previziunile.

O sa-mi fac … o selfograma ! Nu stiu ce este, vedem ce iese!

Inovam. No, nu inventez apa calda. Pun putina culoare in ea si o sa iasa apa calda colorata!

Da.

2013 este anul selfogramelor! In 2013 se poarta selfograma!

-“ Buna, Ana!Vreau sa-mi imbunatatesc relatia mea, cu mine .

-Poti sa ma ajuti?

-Sigur. Iaca… o selfograma!”

M-am gandit la urmatorii pasi:

Nu am pasi. Le las cum vin, cum se aseza, le ascult si le spun povesti.

Povestea psiho-lifestyle-ul Rogersiana ! 🙂

Va continua…

No Comments »

Puzzle-ul si selful (II)

Un alt caz, un  alt puzzle: baiat, 13 ani. Nu am inteles la timpul acela motivul adevarat pentru care mama a cerut consilierea. Cred ca nici ea nu a stiut.
Baiatul nu a avut nevoie de un motiv. L-a construit singur.
A argumentat ca o sa vina, sedinta de sedinta, pentru ca are o pasiune pentru puzzle-uri. Crede ca mama stie asta. O sa vina pana termina de asamblat toate puzzle-urile din acest cabinet. Sincera sa fiu aveam patru puzzle-uri. M-am gandit ca o sa se termine repede . Timp de 1 an, atat am apucat sa lucram, nu am vorbit multe. A asamblat si dezasamblat, sedinta de sedinta, acelasi puzzle. Forma imaginea cu cei trei purcelusi. Niciodata nu a fost multumit de cum facea.  Gasea ca nu avea strategie buna. Ca incepea cu coltul nepotrivit. Nu era ceva care sa se potriveasca.
Dupa un an, mutandu-ma in alta localitate, cazul a fost preluat de o alta colega. Baiatul a vrut.  A lucrat  cu ea tot un an. Intalnindu-ne intamplator, colega mi-a spus ca baiatul o rugase sa-mi transmita, daca ma vede vreodata, ca a terminat puzzle-ul. A fost multumit de cum se potriveau piesele. Venise vremea sa-i placa. Acum era curios ce imagine se  forma pe celelalte puzzle-uri din cabinet.
Am aflat ulterior ca tatal sau era bolnav si murise.
M-am gandit mult timp daca nu cumva nu era pregatit sa-l termine. Ca nu dorea sa-l termine. Ca nu dorea sa se termine niciodata de construit. Ca timpul statea pe loc pana termina el puzzle-ul…
Poti sa construiesti numai pentru a exersa sau imaginea care se formeaza te motiveaza?
Ma gandesc la selful meu si la intrebarea timida si discreta, devenita insistenta.
Am visat, pe la mijlocul formarii mele in psihoterapie, un puzzle. Colegii din grupul meu de formare puneau si erau piese din acest puzzle. Fiecare se punea acolo, se potrivea, cu tot ce proiectasem eu in ei. Se asezau, unul langa altul, piesa cu piesa, “ formandu-ma” pe mine. Stand in picioare, puzzle -ul terminat a scos la iveala fotografia mea, imaginea mea, persoana mea.
Eram eu cu toate nevoile mele, dorintele mele, reusitele si nereusitele mele. Am inteles atunci de ce cu ei, de ce un puzzle. Motivul pentru care am reusit sa-l asamblez, motivul pentru care am putut sa ma uit la imaginea formata.
Poate ca intr-o anumita perioada de viata, oamenii se pun pe construit.
Unii fac asta acasa, altii in cabinet, altii in vis. Unii vorbind, altii jucandu-se cu cartile,  altii cu puzzle-urile.
Fiecare  asambleaza si dezasambleaza in ritmul sau, cu uneltele sale, cu piesele sale.
Curajul de a ne uita la persoana care devine, ne apartine.
Cum ar fi sa-i uram: “ Bine ai venit asa cum esti!“

No Comments »

Puzzle-ul si Selful (I)

Am in minte de ceva vreme o intrebare. A aparut destul de timida si discreta, insa a devenit extrem de insistenta.  Pare ca are nevoie de un raspuns, asa cum eu am nevoie de un raspuns la intrebarea: De unde vine aceasta intrebare?
Intrebarea suna cam asa: Exista vreo legatura intre cum isi construiesc copiii selful, cum ne-am construit noi adultii selful, si asamblarea unor piese dintr-un puzzle?
Fiind intr-o relatie terapeutica cu un copil, caz , fetita (3 ani) adusa de tata, imi trezeste brusc o emotie pe care nu am mai trait-o in cabinetul de lucru. Imi place. Imi place asa cum imi plac copiii din familia mea, copiii prietenilor mei. Un sentiment familiar si familial excesiv. Am fost  in contact cu aceasta emotie si am transformat-o intr-o intrebare-ipoteza de lucru. Ce nevoie din aceasta fetita isi arata fata?
Primele sedinte par sa-mi raspunda la aceasta intrebare.
“- Doamna Ana, semanati cu mama mea! Ea este mica (se refera la inaltime)  si are culoarea de par asa (arata cu degetul spre parul meu)”
Limbajul nu este  bine dezvoltat si nu reuseste sa pronunte toate cuvintele.
In timpul  unei sedinte (primele), stand pe scaun, cu fata la mine,  imi spune ca adora sa faca puzzle-uri. Isi indreapta privirea spre  masa si se uita fix cateva secunde. Se ridica de pe scaun si  merge la cutia de sub masa…acolo imi tineam puzzle-urile.
Surprinzator pentru mine a fost ca pana in momentul acela nu a cautat, numit sau intentionat sa se joace cu asa ceva. Nu a intrebat daca am puzzle. Nu stia daca am, nu stia unde tin cutia.
A gasit-o. Nevoia a fost asa de mare incat s-a dus direct la cutie.
Imaginati-va ca va trece un gand prin minte, corpul urmeaza gandul si face posibila experienta. Dar gandul cum prinde viata, de unde apare?
Prinde viata de la emotia prezenta in noi. Prinde forma emotiei care vrea sa iasa la suprafata.
In timp ce construia puzzle-ul, sedinta de sedinta, imi cerea sa-i arat ceasul. Ma intreba: “Cat a trecut? A trecut lumina cu Soarele? A venit intunericul cu Luna?
De cate ori? “
Am intrebat-o de fiecare data,  ce face sa intrebe asta.
La un moment dat mi-a raspuns . “ Fac un puzzle, pun piese, ele se potrivesc. Aproape ca am terminat. Pe asta ( ultima care facea sa fie complet puzzle-ul) nu stiu sa o potrivesc. Ma gandeam ca a trecut un an si vine mama. Daca vine, pune ea piesa, ma ajuta… Pune tu piesa!”
Si eu am pus piesa aceea.
Fetita aceasta avea o dorinta, sa-si reuneasca familia. Mama si tata.
Un alt eveniment a mai adaugat o ipoteza…In timp ce ne desparteam, o colega trecand prin fata cabinetului a observat ca semanam. Ca aveam aceleasi trasaturi. A ramas cu ideea ca suntem rude.
Reusise!?
Asa cum reusea sa-si duca la capat puzzle-urile, indiferent de gradul de dificultate, asa reusea sa-si  “asambleze “ familia. Toate doamnele cu care lucra, incepand cu bona, educatoarea, doamna doctor, profesoara de balet, eu-psihologul ei, ne potriveam cu piesa lipsa.
Simbolizarea golului si dorului a aparut intr-o sedinta cand, fiind la ultima piesa, nu a mai gasit-o. Un alt copil cu care lucram o luase acasa ( el le lua sa le plimbe si sa le arate camera sa…dar este o alta poveste). Nu a putut sa stea cu durerea. Cum sa stai cu golul ca nu ai imaginea finala, imaginea mult dorita.
Atunci a sosit si raspunsul: “ Uite dovada. Mama nu este. Nu este piesa. Tu nu esti mama. Pe mama o vreau. Nici nu semeni asa mult cu ea.

Ea este frumoasa!”

1 Comment »

Vine, vine Mos Nicolae!

“Imi pregatesc cu multa dragoste ghetutele, le dau cu crema, le aranjez sireturile, le pun frumos la usa.
Sterg cu grija crema de pe covor…
A fost un mic accident!
Am asa niste emotii! Nu cred ca Mos Nicolae se uita !
Pentru ca mai am timp, imi aranjez si camera: hainutele in dulap, cartile pe rafturi si jucariile in cutii. Este noaptea in care visele prind viata.
Se face ca vine Mos Nicolae. Mama ii deschide usa!? Asta nu inteleg…
Parca trebuia sa intre pe geam. Nu? Sunt complici!?
Mosul se uita prin camera si vede pata de pe covor. Isi scoate caietelul si incepe sa faca niste bulinute cu rosu. Se uita prin camera mea si deschide cutiile, verifica cartile si carnetul de note. Pune alte bulinute.
Astept cu inima la gura sa vada ghetutele. Nu se duce la ele. Ii cere mamei tabelul ABC ( tabelul cu recompense si pedepse din orientarea cognitiv-comportamentala). Discuta aprins si pana la urma se duce la usa.
Lasa in ghetute o nuielusa!
Bulinutele rosii au fost mai multe decat cele verzi!!!
Trist si cu siroaie de lacrimi pe obraz, strig cat ma tin fortele:
–       Mosule, recompensa materiala!?”
Ne apropiem de 6 decembrie. Vine, vine Mos Nicolae!
Ce mai sunt darurile?  Ce mai sunt parintii? Cine mai este Mos Nicolae?
Experientierea emotiilor la vederea cadourilor din ghetute a devenit un cosmar.
Copilasii, fie ei mici sau mari, nu mai asteapta cu nerabare si curiozitate cadourile. Acum le asteapta ca pe o treaba contabila, cognitiv-comportamentala.
Am devenit catelusii lui Pavlov. Fac – primesc, nu fac – nu primesc!
Cate fapte bune, atatea bomboane. Nu mai am caciula verde, o sa primesc una ?
Pai, dragii mei! Ce mai este sarbatoarea Mosului Nicolae?
Este ce vrem noi sa fie. Este acceptarea neconditionata a copilariei si adolescentei. Este curiozitatea si placerea cautarii, pana in varful ghetutei, dupa ultima bomboana buclucasa. Este pregatirea cu emotii pentru sfarsitul acestui an si inceputul celuilalt. Este experientierea fericirii si iubirii. Primind toate aceste cadouri de Mos Nicolae, pot sa ma apuc sa daruiesc si eu  de Mos Craciun. Am simtit  cum se simt cei care primesc.Vreau sa trezesc si eu in altii aceasta placere. Poate in unii care nu au ce am eu: familie, prieteni.
Acum am trait si simtit cum este sa primesti, cum este sa fii plin.
Sa-i spijinim pe copilasi si pe adolescenti sa experientieze placerea de a primi.
Sa fim primii si  sa nu-i conditionam la emotii. Sa fim receptivi la panica lor ca nu au fost “cuminti” si nu primesc. Sa-i surprindem cu iubirea noastra pentru persoana lor in devenire. Sa lasam adunarea faptelor bune cu cele rele pentru consiliul familiei (care fie vorba intre noi, nu are ce sa caute in decembrie).
Multi parinti traiesc frica ca copilul lor, puber sau adolescent,  nu da din ce are. Ca tine pentru el si nu imparte.
Va invit sa faceti un experiment.
Daruiti voi, daruiti-le lor. Dati ceva drag voua. Inainte de marea sarbatoare, scoateti-va hainutele dragi, cartile de suflet, cumparati daruri, gatiti ceva bun.
Lasati-i sa vada la voi, cu ochiul emotional,  cum este sa fii fericit sa dai din ce este al tau. Sa simta cum este sa oferi emotii.
Oferiti-i fiicei voastre rochia voastra de suflet, fiului vostru acel obiect cu care nu avea voie sa lucreze (adica va era foarte, foarte drag si va era frica ca o sa fie stricat) etc.
Intrebati-va copilul, puber sau adolescent care sunt emotiile pe care le-a trait anul acesta. Rugati-l sa indentifice niste obiecte care au trezit in el aceste emotii, daca au legatura intre ele.
Acum puneti intrebarea magica: cine ti-ai dori sa simta asta?
Fratele sau sora ta? Atunci ce putem sa-i oferim…
Bunica sau bunicul, prietenul tau, acel copilas care nu are parinti sau adapost etc.
Si acum marea intrebare: ce ti-ai dori sa experientiezi, ce emotii ai vrea sa traiesti anul viitor?
Poate fi raspunsul la dilema: ce sa-i cumpar copilului, sotului, prietenului de Mos Nicolae?
Gata! Am decretat!
Anul acesta, vine, vine Mos Nicolae…centrat pe persoana!

No Comments »

O altfel de poveste despre Invierea Domnului

“ Eram in camera mea si am asteptat sa se culce parintii mei. Pe furis m-am dus la frigider si am luat o ciocolata. Toata ziua ma gandisem la ea si la cum sa fac sa nu ma vada nimeni. Acum toata familia mea tine post …pentru sarbatoarea asta care o sa vina. Mama mi-a zis sa tin si eu post o saptamana ca sa merg sa iau Pastite sau sa ma Impartasesc. Am mancat cu pofta ciocolata si pe urma m-am culcat. Dimineata cand m-am trezit, mi-e foarte rusine sa spun, am vazut ca am facut pipi in pat. Pe urma m-am speriat si m-am gandit ca este de la pacatul facut. M-a pedepsit Dumnezeu ca am mancat ciocolata. Toata ziua m-am gandit la cum sa-i spun mamei fapta rea. A doua noapte am visat urat. Se facea ca niste demoni, cred ca erau draci, ma trageau de limba sa-mi scoata ciocolata. Pe urma m-au dus intr-un loc urat si m-au pus sa scriu pe un caiet de 100 de ori ca nu mai fac asa ceva niciodata…cerneala era din ciocolata si scriam foarte greu. Dimineata cand m-am trezit ma durea burta si aveam febra…facusem iar in pat. Nu am indraznit sa-i spun mamei fapta mea. Toata saptamana aceea, mama a ascultat la radio tot felul de emisiuni religioase. Cel mai rau ma simteam cand imi spunea ce fata minunata si cuminte are…ea credea ca eu tinusem post. Saptamana aceea tot ce mancam vomitam si imi era rau. A venit si ziua cu sarbatoarea, am mers cu mama sambata dimineata, sa ma Impartasesc. Cand m-am apropiat de Preot si m-a intrebat cum ma cheama mi-am dat seama ca nu mai tin minte si i-am spus numele mamei. Mama m-a corectat si eu am lesinat. Atat imi aduc aminte.“ Ioana 10 ani
Cum percepe copilul sarbatoarea religioasa si pacatul?
Postul si alte restrictii religioase, firesti pentru adult, in copil pot sa trezeasca numeroase emotii. Unele sunt atat de puternice incat nu le face fata. Ca sa le integreze, sa devina digerabile pentru el este de preferat sa fie construite cu grija, pe intelesul lui.
Ce le spunem copiilor si cum ii pregatim pentru sarbatoarea Invierii Domnului este o responsabilitate enorma. Bucuria (cred ca spre ea tind toate familiile), prin interdictii bizare, poate fi inlocuita de tristete si vinovatie.
Apropierea de Biserica se poate face treptat, natural, impreuna cu familia. Comportamentul “religios” este de preferat sa fie un stil de viata al familiei respective. Poruncile bisericesti sunt integrate in viata copilului prin expunere directa. Parintii fac si sunt ceea ce doresc sa-l invete pe copil, fara exagerari si pedepse.
La inceput pentru copil sarbatoarea inseamna ca merge cu bunica la “casa mare, unde sunt multe tablouri pe care bunica le numeste icoane”, Biserica.
Pe urma afla ca acolo “fac cu degetele asa, o cruce la icoane pentru ca ele sunt fotografii ale unor oameni care au facut bine”, Sfanta Cruce.
Cand isi serbeaza ziua numelui si afla ca numele lui a fost purtat de un Sfant ( om care are niste calitati – este curajos, modest etc.) .
Cand, domnul care poarta haine “ de fata si negre” ( asta pentru ca dupa varsta de trei anisori fetitele poarta fustite, rochite ), Preotul, ii da sa “ bea cu lingurita de bebe si ii da sa manance o bucatica de paine uscata cu gust de busuioc si vin”, Sfanta Impartasanie.
Modalitati de explicare a ritualurilor bisericesti pot fi numeroase. Povestile , poeziile , desenele, daca vin ludic si treptat nu-l agreseaza pe copil si nu il fac sa se simta constrans. Daca nu o sa respecte sau nu o sa se ridice la nivelul asteptarilor, parintilor, dascalilor, personajelor din povesti nu o sa mai fie iubit si acceptat, nu mai este “ un copil cuminte” .
Sarbatorile religioase sunt momente in care, pentru copil, toata familia este acasa. Mama face preparate gustoase, tata o ajuta, poate vine si bunica. Pot sa fie si momente in care copilul isi traieste momentele de tristete, doliu dupa parintii, rude care au murit. Este momentul in care, aici si acum, ia contact cu arborele genealogic. Ia contact cu stabunii lui prin povestile spuse de adultii din casa.
Prin modelul personal il ajutam pe copil ce inseamna sa dai din ce ai, vede si simte ca altii nu au si invata sa-I ajute, sa imparta cu ei hainute, jucarii, mancare.
Isi testeaza vointa si impulsurie tinand “post”. La inceput poate sa nu manance sau sa nu faca ceva ce lui ii place foarte mult. Alegerea este de preferat sa ii apartina. O zi poate sa nu bea sucul sau preferat , sau sa nu manace prajitura lui preferata. Daca nu reuseste, nu il fortam. Nu este pregatit. Toate aceste incercari, reusite si nereusite, il fac sa se simta intr-un fel. Vedem ce a fost pentru el. Il intrebam. Il intrebam ce a lipsit de nu a reusit. Il sustinem, daca ne cere si cum ne cere ( poate vrea sa tinem cu el postul, poate vrea sa nu cumparam in casa etc). Toate acestea sunt mesaje de la copilul nostru, cum este el si cum este viata pentru el.
Sa nu uitam ca dorind de la copilul nostru ceva in timp ce noi nu facem acel ceva ii transmitem mesaje contradictorii. Devine debusolat, rupt intre bine si rau, pacat si fapta buna. Sarbatoarea este pentru copilul nostru ceea ce simte el ca este. Face ce simte el ca trebuie sa faca ! Si-o traieste emotional asa cum o poate integra si isi ia din ea ce are el nevoie ca sa mearga mai departe.
Va invit saptamana aceasta sa experientiati sarbatoarea Invierii Domnului, sa o traiti alaturi de copilul si familia voastra. Daca se poate, din perspectiva centrata pe persoana 🙂

Sarbatori fericite si Hristos a Inviat!

No Comments »

Emotii si joc…

V-ati jucat cand erati mici ?

Ati trait placerea aceea de a fi ceva si de a face din obiectul pe care il aveati tot felul de unelte pe care sa le folositi la nevoie ?

Imaginatia noastra ne ducea in tot felul de scenarii si noi deveneam , brusc, cei mai puternici luptatori, cele mai frumoase printese, obiectele noastre cu care ne jucam deveneau baghete magice cu care ne indeplineam dorinte .

Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica , timpul imi parea atat de scurt si ca nu aveam aproape niciodata timp sa-mi duc la capat jocul…ba se facea seara si trebuia sa intru in casa, ba venea mama de la munca si trebuia sa-mi strang jucarile aruncate prin toata casa , ba venea tata si trebuia sa doarma pentru ca intra schimbul trei si nu mai puteam sa- mi “pun voci” la personaje .

Aveam atatea posiblitati pentru jocul respectiv…prietenii mei erau asa creativi si ma puneau in tot felul de ipostaze…

Tin minte ca spuneam ’’stai asa, aici mai apare un personaj, dar zic tot eu pentru el”…era minunat.

Cea mai frumoasa amintire pe care o am din copilarie este cand, in timpul unui joc, cu printese si printi, am adormit in sifonier.

Eu eram printesa si ma plimbam cu trenul (in realitate tatal meu era mecanic de locomotiva si noi locuiam chiar vis-à-vis de gara Chitila) si in timpul calatoriei imaginare…am adormit. M-a gasit mama care, ingrijorata, cautandu-ma in toata casa ceva timp, m-a luat usurel in pat, iar eu, suparata , realizand ca nu s-a terminat jocul, mi-am zis ca am sa-l termin maine de unde l-am lasat…

Cu siguranta si voi aveti amintiri despre jocurile din copilarie.

Le-ati impartasit copiilor vostri?

Daca nu ati facut asta pana acum, poate gasiti momentul.

Copiii cu care lucrez la Cabinet imi spun povesti. Ma lasa sa-i insotesc in lumea lor plina de “personaje rele”. Jocul ii ajuta sa-mi spuna ce se petrece cu ei.

Sub forma aceasta , se simt in siguranta sa-mi spuna care sunt situatiile dificile cu care se confrunta.

De exemplu , un baietel cu care lucrez in prezent, sa-l numim Andrei, 10 ani, a reusit sa-si intalneasca ”demonul” abia in momentul in care, sub masca si protectia jocului , fiind catelul marioneta ham-ham , mi-a zis ‘’ cred ca va uitati cu ochii asa mari pentru ca sunteti furioasa pe mine, si asta inseamna ca eu iar am facut ceva gresit…stiu, iar nu am fost atent la ore”.

A fost momentul cand, rostind emotia, a reusit sa se intalneasca cu ea si in realitate- fara protectia jocului.

Avem nevoie sa ne jucam pentru a putea sa capatam deprinderi pentru realitate.

Baietelul Andrei are o relatie speciala cu furia, dar in ritmul sau, o sa reuseasca sa o integreze in sistemul de valori firesti si naturale al emotiilor cu care plecam la drum. Drumul catre viata de adulti armoniosi.

Va invit sapamana aceasta sa va jucati…cu siguranta o sa va intalniti cu multe emotii.

No Comments »