Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Indrazneste!

discutie“ Spune-mi, te-am lovit eu vreodata? Ti-am dat vreo palma ? Niciodata.
Atunci de ce nu-mi inveti, nu-mi aduci note frumoase? Ti-am luat tot ce ai vrut si tu tot ma faci de rusine!
De acum inaine, am sa stau cu ochii pe tine si, mai mult, am sa-ti interzic sa mai iesi afara si sa te mai vezi cu derbedeii aia. Am sa fiu umbra ta, o sa stiu tot ce faci.“
“ Da, este adevarat, parintii mei nu m-au lovit niciodata. Dar am vazut cum reactioneaza cand sunt suparati. Tata l-a batut pe vecinul nostru asa de rau incat nu s-a mai putut misca. Mama are un obicei cand este suparata si incepe sa-mi spuna tot felul de lucruri urate. Ma injura si imi spune ca nu sunt bun de nimic. A doua zi este linistita ca si cand toate acestea s-au petrecut la mine in cap, mi le-am imaginat. ”
“ Eu si sora mea stam lipiti de peretele care da spre dormitorul parintilor. Se aud vorbe urate, lucruri care scot zgomote ciudate. Tipa si urla…ne tinem de mana si ne punem mainile pe urechi…pentru ca eu sunt mai mare o tin in brate si ii spun ca atunci cand o sa ma fac mai mare o sa fugim in lume. Uneori punem perne in usa ca sa ne asiguram ca daca tata este foarte furios nu o sa poata intra sa ne puna martori atunci cand o loveste pe mama.
Nu, pe noi nu ne-a batut niciodata.”

Un copil nu este un adult mic, el este o persoana, un adult in devenire. Nu mai putem spune ca nu stim ce fac abuzul sau neglijarea. Este o problema de viitor, de perspectiva, de sansa pe care i-o dam copilului de a deveni adult sanatos fizic si emotional.
Nu mai avem aceasta scuza. Ignoranta nu mai poate tine cap de afis.
Suntem expusi la numeroase surse de informare, avem posibilitatea sa fim ajutati. De cele mai multe ori vin specialistii peste noi, nici macar nu mai facem efortul sa mergem la ei.
Gata! Hai sa iesim din cusca aceasta care ne tine prizonieri. Hai sa iesim din rolul de victima a ignorantei. Pentru noi si pentru copiii nostri. Nu suntem singuri. Sunt foarte multi oameni care ne pot ajuta. Responsabilitatea de a cere ajutor ne apartine.
Este foarte important sa stim care sunt formele de abuz, sa le recunoastem, dar cred ca cel mai important este sa ne punem problema existentei lor. Sa rostim ca ele sunt prezente, ca exista.
Faptul ca nu ne lovim copilul, puber sau adolescent, ca nu i-am “aplicat” pedepse fizice, dar l-am injurat, l-am etichetat –‘’prost, tampit, zero barat, handicapat, nimic”- ca il tinem sub urmarire permanenta, ii verifcam fiecare miscare, il blamam si depreciem nu face din noi adulti responsabili, parinti responsabili. Atacurile verbale sau emotionale constante il fac pe copil sa se simta ca nu valoraza nimic si ca nu este dorit pe aceasta lume.
O forma de abuz emotional este si faptul ca il amenintam, il tinem intr-o continua stare de incertitudine, de control. Copilul, puber sau adolescent, este in aceste cazuri intr-o relatie de inferioritate-superioritate cu adultul (neputinta fizica, emotionala, financiara).
O forma de abuz emotional este si aceea de amenintare ca il despartim de ceea ce lui ii face placere : jucariile, grupul de prieteni, gradinita, scoala sau liceu.
Unele dintre cele mai subtile si greu de recunoscut forme de abuz emotional sunt si acelea de santaj emotional din partea parintilor (“daca ma iubesti, daca sunt important pentru tine o sa faci asa”) si mentinerea in relatii distructive “de dragul copiilor’’ (“am ramas cu sotul/sotia pentru copilasi…ma batea si ma injura, dar de dragul lor, sa nu ramana fara mama/tata…sa fie familia completa”).
Da, nu este usor sa te rupi de relatii in care nu esti apreciat si valorizat. Poate ca nu esti respectat ca o fiinta umana demna, dar merita sa incerci pentru tine si pentru modelul de forta si victorie pe care poti sa il transmiti copiilor tai.
Ti-ar placea sa urmeze comportamentul tau? Cred ca nu. Foarte multi copii preiau ca si vinovatie ce se intampla in familia lor. Ajung astfel sa se gandeasca des ca lucrurile se intampla din cauza lor.
Treceti prin perioade grele de cuplu…nimic nu va impiedica sa apelati la ajutor. Sunt atat de multe metode de consiliere: spirituale, sociale, psihoterapie, grupuri de suport, familia extinsa. Multe sunt accesibile fara bani.
Tot mai multe cupluri tinere locuiesc impreuna cu parintii lor, socrii. Copiii-nepoti asista la dispute greu de inteles pentru ei. Parintii le explica ca nu au bani sa se mute cu chirie sau nu pot sa plece de acolo. Fac asta pentru ei, sa le fie bine. Oare le este bine? Sa fie asta singura solutie?
Cat de puternic sa fie copilul ca -asistand la batai, consum de alcool, dispute, injurii -sa treaca lin prin viata si sa faca alegeri sanatoase in viata de adult?
Copiii sunt puternici si au resurse, aleg altceva, ceva mai bun.
Dar, ca sa aleaga diferit, sa aleaga sanatos, depun un efort enorm. Foarte des prea mult pentru ei. Fara ajutor, dezvoltarea lor sanatoasa in aceste conditii e dificil de imaginat.
Poate ca si tu, ADULTULE- PARINTE, ai fost victima unui abuz emotional in copilarie, este de inteles de ce esti asa de inegal in tratamentul fata de copiii tai, nu esti preocupat si nu poti sa-ti manifesti iubirea. Blamezi si esti rece, respingi orice forma de apropiere. Gasesti ca nimic nu este bun sau atractiv la copiii tai.
Dar poate ca, recunoscand ca tie ti-a fost greu, iti aduci aminte de trairile din copilarie, poate o sa vrei sa nu repeti experienta. Poate o sa vrei sa te vindeci sufleteste alaturi de ei.
Nu esti singur. Putem sa facem echipa. Tu, eu si copilul tau.
Indrazneste sa fii un nou TU!

No Comments »

Cele doua capete ale firului

I. Modelul personal…

Am fost invitata sa tin un workshop despre  particularitatile varstei la una dintre clasele din scoala unde sunt psiholog scolar.
M-am pregatit asa cum fac de obicei…
Mi-am creionat  pasii workshop-ului- obiective, metode,  cum aranjez sala, materialele necesare si am lasat spatiul pentru creativitate si spontaneitate…pentru cursanti.
Cursantii mei sunt parintii . Parintii unor copilasi de 9-10 anisori.
Intrand in sala am descoperit ca eram atat de emotionata incat nu reuseam sa-mi adun gandurile si ideile.
Nu mai spun ca-mi uitasem si materialele ( creioane, plastilina etc. ) si  hartiile de flipchart  stateau aruncate pe o masa pentru ca uitasem sa-mi aduc suport.
Atunci am realizat, stand concentrata pe ceea ce simtem, ca oamenii din fata mea erau incordati, obositi, saturati pana peste cap de toti expertii care veneau  sa le explice cum se educa un copil, cum se educa copilul lor.
Erau nesiguri si violenti in reactii, iscau discutii cu tenta personala. Erau obositi ,dar energici in acelasi timp cand trebuia sa-si spuna parerea, sa se apere. Se atacau reciproc si apoi se victimizau si cereau mediere.
Vorbeau unii peste altii si apoi se facea o liniste apasatoare.
Toate plecate de la faptul ca grupul de copii este catalogat de scoala ca fiind  unul cu multe conflicte interne si cu multa violenta.
“Dar de ce oare? Pentru ca sunt unul-doi copii violenti. Dar cine sunt ei, al meu sigur nu este. Al meu sigur nu face. Dar ce sa faci daca esti provocat?”
Asa ca daca tot eram acolo si aveam si meseria asta pompoasa…uite cine o sa descopere. PSIHOLOGUL SCOLAR.
Eu eram inca un “om al scolii” care  pentru ei, venea sa le spuna ca nu si-au educat bine copiii, ca nu se pricep la ceea ce fac…ca am venit sa-i evaluez .
Era un fel de extemporal la lectia “ cum sa fii un bun parinte”.
Dupa ce am ascultat toate opiniile si am incercat, fara sa reusesc, sa fac in asa fel incat sa vorbim pe rand…am inceput sa-mi notez ideile pe tabla.
Imi veneau tot felul de lucruri  pe care, ipotetic facandu-le,  as fi putut sa aflu ce se intampla acolo.
Atitudini…
Empatie!
Congruenta!
Validarea emotionala !
Numirea  emotiei!
Acceptare !
Reflectare!
Autenticitate!
Asa ca, am captat atentia.
M-am purtat asa cum am simtit.
Am incercat sa fiu  “prezenta” , “ acum si aici”.
Le-am reflectat cele auzite: spaimele lor, incongruentele, temerile si problemele.
Putem schimba ce se intampla in jurul nostru   in momentul in care ne schimbam noi .
Asa ca am inceput cu mine.
Ce pot sa fac eu pentru ei.  Pentru fiecare in parte si pentru ei ca grup.
Le-am propus o intalnire unu la unu , parinte – copil,  sambata si duminica.
Sa incercam sa adunam date despre fiecare. Ce resurse avem si cum putem sa le folosim. Sa identificam adevaratele nevoi ale grupului si apoi  sa facem un program personalizat.
Este o problema arzatoare si daca este lasata asa se extinde.
Hai sa rezolvam asta.  Acum.
Am luat o foaie de hartie si am inceput sa fac programari.
Cand esti obisnuit cu un anumit tip de comportament iti este greu sa accepti si o alta cale, pentru ca cea veche ti-a adus beneficii.
“ A…pai trebuie sa venim si noi. Pai , dumneavoastra trebuie sa va ocupati de copii si sa lucrati cu ei. Ce traba am eu daca fiul meu se bate cu celalalt la scoala. Este problema voastra aici. Acasa este cuminte .   Il luati pe ala care l-a provocat si il pedepsiti ca daca nu, eu l-am invatat pe al meu… DACA DA IN TINE, DAI, CE ESTI MAI PROST?”
Apoi s-au auzit si alte voci :  “ Eu vin, si eu, si eu….”
Primul pas a fost facut.
Exemplul personal.
Parintele este cel de la care se “ molipseste” copilul ,  isi insuseste modele comportamentale, ablitati sociale viitoare.
Daca parintele este implicat, copilul prinde curaj sa se implice si el.
O sa vedem ce o sa aduca acest demers.
Un lucru este cert.
Un capat al firului a fost ridicat si este tinut bine pana celalalt prinde curaj si il ridica pe al lui.

1 Comment »