Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Puzzle-ul si selful (II)

Un alt caz, un  alt puzzle: baiat, 13 ani. Nu am inteles la timpul acela motivul adevarat pentru care mama a cerut consilierea. Cred ca nici ea nu a stiut.
Baiatul nu a avut nevoie de un motiv. L-a construit singur.
A argumentat ca o sa vina, sedinta de sedinta, pentru ca are o pasiune pentru puzzle-uri. Crede ca mama stie asta. O sa vina pana termina de asamblat toate puzzle-urile din acest cabinet. Sincera sa fiu aveam patru puzzle-uri. M-am gandit ca o sa se termine repede . Timp de 1 an, atat am apucat sa lucram, nu am vorbit multe. A asamblat si dezasamblat, sedinta de sedinta, acelasi puzzle. Forma imaginea cu cei trei purcelusi. Niciodata nu a fost multumit de cum facea.  Gasea ca nu avea strategie buna. Ca incepea cu coltul nepotrivit. Nu era ceva care sa se potriveasca.
Dupa un an, mutandu-ma in alta localitate, cazul a fost preluat de o alta colega. Baiatul a vrut.  A lucrat  cu ea tot un an. Intalnindu-ne intamplator, colega mi-a spus ca baiatul o rugase sa-mi transmita, daca ma vede vreodata, ca a terminat puzzle-ul. A fost multumit de cum se potriveau piesele. Venise vremea sa-i placa. Acum era curios ce imagine se  forma pe celelalte puzzle-uri din cabinet.
Am aflat ulterior ca tatal sau era bolnav si murise.
M-am gandit mult timp daca nu cumva nu era pregatit sa-l termine. Ca nu dorea sa-l termine. Ca nu dorea sa se termine niciodata de construit. Ca timpul statea pe loc pana termina el puzzle-ul…
Poti sa construiesti numai pentru a exersa sau imaginea care se formeaza te motiveaza?
Ma gandesc la selful meu si la intrebarea timida si discreta, devenita insistenta.
Am visat, pe la mijlocul formarii mele in psihoterapie, un puzzle. Colegii din grupul meu de formare puneau si erau piese din acest puzzle. Fiecare se punea acolo, se potrivea, cu tot ce proiectasem eu in ei. Se asezau, unul langa altul, piesa cu piesa, “ formandu-ma” pe mine. Stand in picioare, puzzle -ul terminat a scos la iveala fotografia mea, imaginea mea, persoana mea.
Eram eu cu toate nevoile mele, dorintele mele, reusitele si nereusitele mele. Am inteles atunci de ce cu ei, de ce un puzzle. Motivul pentru care am reusit sa-l asamblez, motivul pentru care am putut sa ma uit la imaginea formata.
Poate ca intr-o anumita perioada de viata, oamenii se pun pe construit.
Unii fac asta acasa, altii in cabinet, altii in vis. Unii vorbind, altii jucandu-se cu cartile,  altii cu puzzle-urile.
Fiecare  asambleaza si dezasambleaza in ritmul sau, cu uneltele sale, cu piesele sale.
Curajul de a ne uita la persoana care devine, ne apartine.
Cum ar fi sa-i uram: “ Bine ai venit asa cum esti!“

No Comments »

Puzzle-ul si Selful (I)

Am in minte de ceva vreme o intrebare. A aparut destul de timida si discreta, insa a devenit extrem de insistenta.  Pare ca are nevoie de un raspuns, asa cum eu am nevoie de un raspuns la intrebarea: De unde vine aceasta intrebare?
Intrebarea suna cam asa: Exista vreo legatura intre cum isi construiesc copiii selful, cum ne-am construit noi adultii selful, si asamblarea unor piese dintr-un puzzle?
Fiind intr-o relatie terapeutica cu un copil, caz , fetita (3 ani) adusa de tata, imi trezeste brusc o emotie pe care nu am mai trait-o in cabinetul de lucru. Imi place. Imi place asa cum imi plac copiii din familia mea, copiii prietenilor mei. Un sentiment familiar si familial excesiv. Am fost  in contact cu aceasta emotie si am transformat-o intr-o intrebare-ipoteza de lucru. Ce nevoie din aceasta fetita isi arata fata?
Primele sedinte par sa-mi raspunda la aceasta intrebare.
“- Doamna Ana, semanati cu mama mea! Ea este mica (se refera la inaltime)  si are culoarea de par asa (arata cu degetul spre parul meu)”
Limbajul nu este  bine dezvoltat si nu reuseste sa pronunte toate cuvintele.
In timpul  unei sedinte (primele), stand pe scaun, cu fata la mine,  imi spune ca adora sa faca puzzle-uri. Isi indreapta privirea spre  masa si se uita fix cateva secunde. Se ridica de pe scaun si  merge la cutia de sub masa…acolo imi tineam puzzle-urile.
Surprinzator pentru mine a fost ca pana in momentul acela nu a cautat, numit sau intentionat sa se joace cu asa ceva. Nu a intrebat daca am puzzle. Nu stia daca am, nu stia unde tin cutia.
A gasit-o. Nevoia a fost asa de mare incat s-a dus direct la cutie.
Imaginati-va ca va trece un gand prin minte, corpul urmeaza gandul si face posibila experienta. Dar gandul cum prinde viata, de unde apare?
Prinde viata de la emotia prezenta in noi. Prinde forma emotiei care vrea sa iasa la suprafata.
In timp ce construia puzzle-ul, sedinta de sedinta, imi cerea sa-i arat ceasul. Ma intreba: “Cat a trecut? A trecut lumina cu Soarele? A venit intunericul cu Luna?
De cate ori? “
Am intrebat-o de fiecare data,  ce face sa intrebe asta.
La un moment dat mi-a raspuns . “ Fac un puzzle, pun piese, ele se potrivesc. Aproape ca am terminat. Pe asta ( ultima care facea sa fie complet puzzle-ul) nu stiu sa o potrivesc. Ma gandeam ca a trecut un an si vine mama. Daca vine, pune ea piesa, ma ajuta… Pune tu piesa!”
Si eu am pus piesa aceea.
Fetita aceasta avea o dorinta, sa-si reuneasca familia. Mama si tata.
Un alt eveniment a mai adaugat o ipoteza…In timp ce ne desparteam, o colega trecand prin fata cabinetului a observat ca semanam. Ca aveam aceleasi trasaturi. A ramas cu ideea ca suntem rude.
Reusise!?
Asa cum reusea sa-si duca la capat puzzle-urile, indiferent de gradul de dificultate, asa reusea sa-si  “asambleze “ familia. Toate doamnele cu care lucra, incepand cu bona, educatoarea, doamna doctor, profesoara de balet, eu-psihologul ei, ne potriveam cu piesa lipsa.
Simbolizarea golului si dorului a aparut intr-o sedinta cand, fiind la ultima piesa, nu a mai gasit-o. Un alt copil cu care lucram o luase acasa ( el le lua sa le plimbe si sa le arate camera sa…dar este o alta poveste). Nu a putut sa stea cu durerea. Cum sa stai cu golul ca nu ai imaginea finala, imaginea mult dorita.
Atunci a sosit si raspunsul: “ Uite dovada. Mama nu este. Nu este piesa. Tu nu esti mama. Pe mama o vreau. Nici nu semeni asa mult cu ea.

Ea este frumoasa!”

1 Comment »

Vine, vine Mos Nicolae!

“Imi pregatesc cu multa dragoste ghetutele, le dau cu crema, le aranjez sireturile, le pun frumos la usa.
Sterg cu grija crema de pe covor…
A fost un mic accident!
Am asa niste emotii! Nu cred ca Mos Nicolae se uita !
Pentru ca mai am timp, imi aranjez si camera: hainutele in dulap, cartile pe rafturi si jucariile in cutii. Este noaptea in care visele prind viata.
Se face ca vine Mos Nicolae. Mama ii deschide usa!? Asta nu inteleg…
Parca trebuia sa intre pe geam. Nu? Sunt complici!?
Mosul se uita prin camera si vede pata de pe covor. Isi scoate caietelul si incepe sa faca niste bulinute cu rosu. Se uita prin camera mea si deschide cutiile, verifica cartile si carnetul de note. Pune alte bulinute.
Astept cu inima la gura sa vada ghetutele. Nu se duce la ele. Ii cere mamei tabelul ABC ( tabelul cu recompense si pedepse din orientarea cognitiv-comportamentala). Discuta aprins si pana la urma se duce la usa.
Lasa in ghetute o nuielusa!
Bulinutele rosii au fost mai multe decat cele verzi!!!
Trist si cu siroaie de lacrimi pe obraz, strig cat ma tin fortele:
–       Mosule, recompensa materiala!?”
Ne apropiem de 6 decembrie. Vine, vine Mos Nicolae!
Ce mai sunt darurile?  Ce mai sunt parintii? Cine mai este Mos Nicolae?
Experientierea emotiilor la vederea cadourilor din ghetute a devenit un cosmar.
Copilasii, fie ei mici sau mari, nu mai asteapta cu nerabare si curiozitate cadourile. Acum le asteapta ca pe o treaba contabila, cognitiv-comportamentala.
Am devenit catelusii lui Pavlov. Fac – primesc, nu fac – nu primesc!
Cate fapte bune, atatea bomboane. Nu mai am caciula verde, o sa primesc una ?
Pai, dragii mei! Ce mai este sarbatoarea Mosului Nicolae?
Este ce vrem noi sa fie. Este acceptarea neconditionata a copilariei si adolescentei. Este curiozitatea si placerea cautarii, pana in varful ghetutei, dupa ultima bomboana buclucasa. Este pregatirea cu emotii pentru sfarsitul acestui an si inceputul celuilalt. Este experientierea fericirii si iubirii. Primind toate aceste cadouri de Mos Nicolae, pot sa ma apuc sa daruiesc si eu  de Mos Craciun. Am simtit  cum se simt cei care primesc.Vreau sa trezesc si eu in altii aceasta placere. Poate in unii care nu au ce am eu: familie, prieteni.
Acum am trait si simtit cum este sa primesti, cum este sa fii plin.
Sa-i spijinim pe copilasi si pe adolescenti sa experientieze placerea de a primi.
Sa fim primii si  sa nu-i conditionam la emotii. Sa fim receptivi la panica lor ca nu au fost “cuminti” si nu primesc. Sa-i surprindem cu iubirea noastra pentru persoana lor in devenire. Sa lasam adunarea faptelor bune cu cele rele pentru consiliul familiei (care fie vorba intre noi, nu are ce sa caute in decembrie).
Multi parinti traiesc frica ca copilul lor, puber sau adolescent,  nu da din ce are. Ca tine pentru el si nu imparte.
Va invit sa faceti un experiment.
Daruiti voi, daruiti-le lor. Dati ceva drag voua. Inainte de marea sarbatoare, scoateti-va hainutele dragi, cartile de suflet, cumparati daruri, gatiti ceva bun.
Lasati-i sa vada la voi, cu ochiul emotional,  cum este sa fii fericit sa dai din ce este al tau. Sa simta cum este sa oferi emotii.
Oferiti-i fiicei voastre rochia voastra de suflet, fiului vostru acel obiect cu care nu avea voie sa lucreze (adica va era foarte, foarte drag si va era frica ca o sa fie stricat) etc.
Intrebati-va copilul, puber sau adolescent care sunt emotiile pe care le-a trait anul acesta. Rugati-l sa indentifice niste obiecte care au trezit in el aceste emotii, daca au legatura intre ele.
Acum puneti intrebarea magica: cine ti-ai dori sa simta asta?
Fratele sau sora ta? Atunci ce putem sa-i oferim…
Bunica sau bunicul, prietenul tau, acel copilas care nu are parinti sau adapost etc.
Si acum marea intrebare: ce ti-ai dori sa experientiezi, ce emotii ai vrea sa traiesti anul viitor?
Poate fi raspunsul la dilema: ce sa-i cumpar copilului, sotului, prietenului de Mos Nicolae?
Gata! Am decretat!
Anul acesta, vine, vine Mos Nicolae…centrat pe persoana!

No Comments »

Doamna Greseala

– oportunitate de invatare prin experientiere
In ultima perioada am citit tot felul de articole cu sfaturi pentru parintii care intampina dificultati in “educarea” copilului.
Disciplinarea este un subiect cerut si apreciat de parinti.
Nu stiu exact motivul. As avea mai multe ipoteze de lucru…
Simt ca psihologul s-a transformat intr-un mecanic.
Parintele vine cu copilul sau adolescentul la cabinet si psihologul se apuca sa-I faca o lista cu ce are de schimbat in viitoarea perioada.
Disciplinare a devenit un fel de cuvant magic. Daca nu-l spui si nu oferi solutii de “depanare’’ nu esti un profesionist. Daca nu-l ceri, nu esti un parinte implicat.
Psihologul vine la intalnirile cu parintii, atunci cand avem lucrul cu grupuri, cu “raportul scris”. Acestia isi asteapta “reteta” cumintei, foarte des cu un caietel in fata, din respect pentru omul care a trudit pentru ei.
Parintii buni nu fac asa, parintii rai fac asa. Copiii buni nu fac asa, copiii rai fac asa.
Parintii buni nu-si pedepsesc copiii si copiii buni nu isi supara parintii.
Asa sa fie oare?
Eu nu sunt de parerea aceasta.
Asa cum parintii fac greseli, asa fac si copiii. Nu este ceva rau sau bun, este firesc.
Cred ca cel mai benefic eveniment care se poate intampla intr-o familie este greseala. Greseala este oportunitatea de invatare prin experientiere, aici si acum.
Orice eveniment – emotie: suparare, tristrete, cearta, bucurie, fericire este o fereastra prin care putem sa vedem interiorul copilului nostru.
O usa care ne invita in intimitatea familiei noastre, in trairea ei cea mai pura.
Cum este structurat copilul nostru la momentul evenimentului? Este asa cum simteam noi? Cum doream? Ne-a surprins? Am recunoscut ceva? Ne-a intristat? Noi, familia, unde eram?
Sa luam un exemplu : copilul nostru are relatii multiple la scoala. Se cearta des cu colegii lui, are antipatii pentru un anumit profesor, supara des un anumit coleg si incearca sa castige simpatia unui anumit profesor.
Din toate aceste evenimente de viata scolara, copilul nostru iese secat de energie? Din unele da, din altele ba.
Numim greseala un comportament care nu este acceptat de grupul de apartenenta, familie, prieteni sau scoala.
Numim greseala un comportament explicat copilului, asumat de copil, inteles de copil. Un comportament caruia i-au fost explicate implicatiile si responsabilitatile, viitoarele consecinte.
Dar in ce moment? Numai in momentul aici si acum. Atunci cand a aparut evenimentul putem sa-l insotim pe copil sa-l experientieze.
Acum si aici putem sa exploram greseala.
Aceasta greseala ne spune adevarul despre copilul nostru. Despre nevoile copilului nostru si ale noastre ca familie. Cum traieste el emotional evenimentele din viata lui? Unde are nevoie de noi si unde are nevoie sa fie singur?
Vesnica cearta intre colegi de clasa, intre frati, o binecuvantare !
Il putem insoti pe copil in trairea lui. Cum a simtit evenimentul, ce a facut sa-l loveasca pe acel coleg asa de tare? Cum se face ca a ramas incremenit in fata atacului si nu a cerut ajutor sau nu a lasat sa-i fie dat ajutor. Cum se simte dupa ce a trecut evenimentul?
Va invit sa experientiati si asa:
Dupa ce “doamna greseala” isi face simtita prezenta in familia noastra sa fim politicosi si sa o invitam la masa. A facut un drum lung si se simte obosita. Cred ca sunteti de acord ca putem sa-i oferim macar un pahar de apa. Intre timp ne adunam gandurile…
Cand ii simtim pe cei din jurul nostru agitati, ne panicam, ne simtim atacati.
Si ea se sperie. Vrem sa se simta bine la noi si sa ne spuna povestea reala. Daca se simte amenintata o sa ne spuna alta poveste si noi nu avem de castigat.
Cand o sa simta ca are toate conditiile, o sa inceapa sa ne povesteasca ce a facut-o sa ne viziteze. Putem sa o ajutam cu intrebari, cu imbratisari, cu sfaturi daca le cere…cu lacrimi si zambete. O sa ne explice de ce acum si nu cu alta ocazie, ce a facut-o sa se exprime asa…tot ce vrem sa stim despre interiorul emotional al copilului nostru.
Sunt lucruri pe care nu vrea sa le exprime verbal, nu este momentul. Ii respectam decizia. O sustinem. Cel mai important este ca al nostru copil sa-si simbolizeze emotia. Pentru el, nu pentru noi.
Cand a terminat, o conducem elegant pana la usa. Ii multumim pentru experienta si pentru faptul ca ne-a oferit sansa de cunoastere interioara.
Daca este la a doua vizita si negociasem ca o sa-I platim biletul daca mai vine, il platim – asa numita pedeapsa. Copilul a inteles de ce face si traieste asta.
Acum am ramas noi si copilul. O familie autentica si mai bogata emotional.

No Comments »

Indrazneste!

discutie“ Spune-mi, te-am lovit eu vreodata? Ti-am dat vreo palma ? Niciodata.
Atunci de ce nu-mi inveti, nu-mi aduci note frumoase? Ti-am luat tot ce ai vrut si tu tot ma faci de rusine!
De acum inaine, am sa stau cu ochii pe tine si, mai mult, am sa-ti interzic sa mai iesi afara si sa te mai vezi cu derbedeii aia. Am sa fiu umbra ta, o sa stiu tot ce faci.“
“ Da, este adevarat, parintii mei nu m-au lovit niciodata. Dar am vazut cum reactioneaza cand sunt suparati. Tata l-a batut pe vecinul nostru asa de rau incat nu s-a mai putut misca. Mama are un obicei cand este suparata si incepe sa-mi spuna tot felul de lucruri urate. Ma injura si imi spune ca nu sunt bun de nimic. A doua zi este linistita ca si cand toate acestea s-au petrecut la mine in cap, mi le-am imaginat. ”
“ Eu si sora mea stam lipiti de peretele care da spre dormitorul parintilor. Se aud vorbe urate, lucruri care scot zgomote ciudate. Tipa si urla…ne tinem de mana si ne punem mainile pe urechi…pentru ca eu sunt mai mare o tin in brate si ii spun ca atunci cand o sa ma fac mai mare o sa fugim in lume. Uneori punem perne in usa ca sa ne asiguram ca daca tata este foarte furios nu o sa poata intra sa ne puna martori atunci cand o loveste pe mama.
Nu, pe noi nu ne-a batut niciodata.”

Un copil nu este un adult mic, el este o persoana, un adult in devenire. Nu mai putem spune ca nu stim ce fac abuzul sau neglijarea. Este o problema de viitor, de perspectiva, de sansa pe care i-o dam copilului de a deveni adult sanatos fizic si emotional.
Nu mai avem aceasta scuza. Ignoranta nu mai poate tine cap de afis.
Suntem expusi la numeroase surse de informare, avem posibilitatea sa fim ajutati. De cele mai multe ori vin specialistii peste noi, nici macar nu mai facem efortul sa mergem la ei.
Gata! Hai sa iesim din cusca aceasta care ne tine prizonieri. Hai sa iesim din rolul de victima a ignorantei. Pentru noi si pentru copiii nostri. Nu suntem singuri. Sunt foarte multi oameni care ne pot ajuta. Responsabilitatea de a cere ajutor ne apartine.
Este foarte important sa stim care sunt formele de abuz, sa le recunoastem, dar cred ca cel mai important este sa ne punem problema existentei lor. Sa rostim ca ele sunt prezente, ca exista.
Faptul ca nu ne lovim copilul, puber sau adolescent, ca nu i-am “aplicat” pedepse fizice, dar l-am injurat, l-am etichetat –‘’prost, tampit, zero barat, handicapat, nimic”- ca il tinem sub urmarire permanenta, ii verifcam fiecare miscare, il blamam si depreciem nu face din noi adulti responsabili, parinti responsabili. Atacurile verbale sau emotionale constante il fac pe copil sa se simta ca nu valoraza nimic si ca nu este dorit pe aceasta lume.
O forma de abuz emotional este si faptul ca il amenintam, il tinem intr-o continua stare de incertitudine, de control. Copilul, puber sau adolescent, este in aceste cazuri intr-o relatie de inferioritate-superioritate cu adultul (neputinta fizica, emotionala, financiara).
O forma de abuz emotional este si aceea de amenintare ca il despartim de ceea ce lui ii face placere : jucariile, grupul de prieteni, gradinita, scoala sau liceu.
Unele dintre cele mai subtile si greu de recunoscut forme de abuz emotional sunt si acelea de santaj emotional din partea parintilor (“daca ma iubesti, daca sunt important pentru tine o sa faci asa”) si mentinerea in relatii distructive “de dragul copiilor’’ (“am ramas cu sotul/sotia pentru copilasi…ma batea si ma injura, dar de dragul lor, sa nu ramana fara mama/tata…sa fie familia completa”).
Da, nu este usor sa te rupi de relatii in care nu esti apreciat si valorizat. Poate ca nu esti respectat ca o fiinta umana demna, dar merita sa incerci pentru tine si pentru modelul de forta si victorie pe care poti sa il transmiti copiilor tai.
Ti-ar placea sa urmeze comportamentul tau? Cred ca nu. Foarte multi copii preiau ca si vinovatie ce se intampla in familia lor. Ajung astfel sa se gandeasca des ca lucrurile se intampla din cauza lor.
Treceti prin perioade grele de cuplu…nimic nu va impiedica sa apelati la ajutor. Sunt atat de multe metode de consiliere: spirituale, sociale, psihoterapie, grupuri de suport, familia extinsa. Multe sunt accesibile fara bani.
Tot mai multe cupluri tinere locuiesc impreuna cu parintii lor, socrii. Copiii-nepoti asista la dispute greu de inteles pentru ei. Parintii le explica ca nu au bani sa se mute cu chirie sau nu pot sa plece de acolo. Fac asta pentru ei, sa le fie bine. Oare le este bine? Sa fie asta singura solutie?
Cat de puternic sa fie copilul ca -asistand la batai, consum de alcool, dispute, injurii -sa treaca lin prin viata si sa faca alegeri sanatoase in viata de adult?
Copiii sunt puternici si au resurse, aleg altceva, ceva mai bun.
Dar, ca sa aleaga diferit, sa aleaga sanatos, depun un efort enorm. Foarte des prea mult pentru ei. Fara ajutor, dezvoltarea lor sanatoasa in aceste conditii e dificil de imaginat.
Poate ca si tu, ADULTULE- PARINTE, ai fost victima unui abuz emotional in copilarie, este de inteles de ce esti asa de inegal in tratamentul fata de copiii tai, nu esti preocupat si nu poti sa-ti manifesti iubirea. Blamezi si esti rece, respingi orice forma de apropiere. Gasesti ca nimic nu este bun sau atractiv la copiii tai.
Dar poate ca, recunoscand ca tie ti-a fost greu, iti aduci aminte de trairile din copilarie, poate o sa vrei sa nu repeti experienta. Poate o sa vrei sa te vindeci sufleteste alaturi de ei.
Nu esti singur. Putem sa facem echipa. Tu, eu si copilul tau.
Indrazneste sa fii un nou TU!

No Comments »

O altfel de poveste despre Invierea Domnului

“ Eram in camera mea si am asteptat sa se culce parintii mei. Pe furis m-am dus la frigider si am luat o ciocolata. Toata ziua ma gandisem la ea si la cum sa fac sa nu ma vada nimeni. Acum toata familia mea tine post …pentru sarbatoarea asta care o sa vina. Mama mi-a zis sa tin si eu post o saptamana ca sa merg sa iau Pastite sau sa ma Impartasesc. Am mancat cu pofta ciocolata si pe urma m-am culcat. Dimineata cand m-am trezit, mi-e foarte rusine sa spun, am vazut ca am facut pipi in pat. Pe urma m-am speriat si m-am gandit ca este de la pacatul facut. M-a pedepsit Dumnezeu ca am mancat ciocolata. Toata ziua m-am gandit la cum sa-i spun mamei fapta rea. A doua noapte am visat urat. Se facea ca niste demoni, cred ca erau draci, ma trageau de limba sa-mi scoata ciocolata. Pe urma m-au dus intr-un loc urat si m-au pus sa scriu pe un caiet de 100 de ori ca nu mai fac asa ceva niciodata…cerneala era din ciocolata si scriam foarte greu. Dimineata cand m-am trezit ma durea burta si aveam febra…facusem iar in pat. Nu am indraznit sa-i spun mamei fapta mea. Toata saptamana aceea, mama a ascultat la radio tot felul de emisiuni religioase. Cel mai rau ma simteam cand imi spunea ce fata minunata si cuminte are…ea credea ca eu tinusem post. Saptamana aceea tot ce mancam vomitam si imi era rau. A venit si ziua cu sarbatoarea, am mers cu mama sambata dimineata, sa ma Impartasesc. Cand m-am apropiat de Preot si m-a intrebat cum ma cheama mi-am dat seama ca nu mai tin minte si i-am spus numele mamei. Mama m-a corectat si eu am lesinat. Atat imi aduc aminte.“ Ioana 10 ani
Cum percepe copilul sarbatoarea religioasa si pacatul?
Postul si alte restrictii religioase, firesti pentru adult, in copil pot sa trezeasca numeroase emotii. Unele sunt atat de puternice incat nu le face fata. Ca sa le integreze, sa devina digerabile pentru el este de preferat sa fie construite cu grija, pe intelesul lui.
Ce le spunem copiilor si cum ii pregatim pentru sarbatoarea Invierii Domnului este o responsabilitate enorma. Bucuria (cred ca spre ea tind toate familiile), prin interdictii bizare, poate fi inlocuita de tristete si vinovatie.
Apropierea de Biserica se poate face treptat, natural, impreuna cu familia. Comportamentul “religios” este de preferat sa fie un stil de viata al familiei respective. Poruncile bisericesti sunt integrate in viata copilului prin expunere directa. Parintii fac si sunt ceea ce doresc sa-l invete pe copil, fara exagerari si pedepse.
La inceput pentru copil sarbatoarea inseamna ca merge cu bunica la “casa mare, unde sunt multe tablouri pe care bunica le numeste icoane”, Biserica.
Pe urma afla ca acolo “fac cu degetele asa, o cruce la icoane pentru ca ele sunt fotografii ale unor oameni care au facut bine”, Sfanta Cruce.
Cand isi serbeaza ziua numelui si afla ca numele lui a fost purtat de un Sfant ( om care are niste calitati – este curajos, modest etc.) .
Cand, domnul care poarta haine “ de fata si negre” ( asta pentru ca dupa varsta de trei anisori fetitele poarta fustite, rochite ), Preotul, ii da sa “ bea cu lingurita de bebe si ii da sa manance o bucatica de paine uscata cu gust de busuioc si vin”, Sfanta Impartasanie.
Modalitati de explicare a ritualurilor bisericesti pot fi numeroase. Povestile , poeziile , desenele, daca vin ludic si treptat nu-l agreseaza pe copil si nu il fac sa se simta constrans. Daca nu o sa respecte sau nu o sa se ridice la nivelul asteptarilor, parintilor, dascalilor, personajelor din povesti nu o sa mai fie iubit si acceptat, nu mai este “ un copil cuminte” .
Sarbatorile religioase sunt momente in care, pentru copil, toata familia este acasa. Mama face preparate gustoase, tata o ajuta, poate vine si bunica. Pot sa fie si momente in care copilul isi traieste momentele de tristete, doliu dupa parintii, rude care au murit. Este momentul in care, aici si acum, ia contact cu arborele genealogic. Ia contact cu stabunii lui prin povestile spuse de adultii din casa.
Prin modelul personal il ajutam pe copil ce inseamna sa dai din ce ai, vede si simte ca altii nu au si invata sa-I ajute, sa imparta cu ei hainute, jucarii, mancare.
Isi testeaza vointa si impulsurie tinand “post”. La inceput poate sa nu manance sau sa nu faca ceva ce lui ii place foarte mult. Alegerea este de preferat sa ii apartina. O zi poate sa nu bea sucul sau preferat , sau sa nu manace prajitura lui preferata. Daca nu reuseste, nu il fortam. Nu este pregatit. Toate aceste incercari, reusite si nereusite, il fac sa se simta intr-un fel. Vedem ce a fost pentru el. Il intrebam. Il intrebam ce a lipsit de nu a reusit. Il sustinem, daca ne cere si cum ne cere ( poate vrea sa tinem cu el postul, poate vrea sa nu cumparam in casa etc). Toate acestea sunt mesaje de la copilul nostru, cum este el si cum este viata pentru el.
Sa nu uitam ca dorind de la copilul nostru ceva in timp ce noi nu facem acel ceva ii transmitem mesaje contradictorii. Devine debusolat, rupt intre bine si rau, pacat si fapta buna. Sarbatoarea este pentru copilul nostru ceea ce simte el ca este. Face ce simte el ca trebuie sa faca ! Si-o traieste emotional asa cum o poate integra si isi ia din ea ce are el nevoie ca sa mearga mai departe.
Va invit saptamana aceasta sa experientiati sarbatoarea Invierii Domnului, sa o traiti alaturi de copilul si familia voastra. Daca se poate, din perspectiva centrata pe persoana 🙂

Sarbatori fericite si Hristos a Inviat!

No Comments »

De mana cu copilul prin Tara Minunilor

20120318-220529.jpgAm auzit foarte des parinti care sunt ingrijorati de modul de joaca al copiilor lor. Nu impart jucariile cu fratii mai mici sau mai mari, au saci de hainute si nu ar da nimic, se oftica cumplit daca nu castiga partida sau nu primesc “rolul” pe care si-l doresc in jocul in care este implicat?

Toate aceste forme de maifestare sunt tipuri de comunicare pe care copilul, pe diferite canale, simte sa le foloseasca ca sa creeze o relatie cu noi. Ne vorbeste despre ce este el, despre caracterul sau, tipul de temperament, despre ce poate sau ce stie el ca poate sa faca cu ceea ce simte.
Comunicarea copilului poate sa fie pe canalul limbajului verbal sau nonverbal, direct sau indirect. Spunand sau facand.
Intr-o relatie terapeutica, relatie de cabinet, pot sa comunic cu copilul prin numeroase moduri, lucru usor si placut in acelasi timp, pe care pot sa-l faca si parintii acasa.
Momente din viata copiilor de genul: inceperea gradinitei, schimbarea unui loc familiar, aparitia unui fratior, divortul parintilor sau casatoria unui parinte, curiozitati legate de sexualitate, decesul etc . pot bulversa emotional un copil.
Forma de comunicare cea mai folosita de copil este jocul.
Jocul individual, in grup, cu personaje imaginare sau insotit de alti copii.
Pentru a te putea conecta si a avea o imagine cat mai fidela pentru ce vrei sa cunosti despre copilul tau, este de preferat sa te joci chiar tu cu el.
Ce puteti sa faceti impreuna? In functie de timp si disponibilitate, creativitate si imaginatie, orice.
Mie imi place sa ma joc si sa-l las sa-mi comunice prin desen si jocurile de familie clasice ( cu plastilina, carti, jocuri de societate, cu mingea etc ) . Acestea pot sa-mi oglindeasca ce este in copil, aici si acum, sa ma duca in lumea emotiilor lui, a sentimentelor, valorilor caracteriale si sa-mi spuna cum este drumul spre maturizare – anevoios sau curge lin si firesc.
Poti sa oferi copilului tau, prin jocul impreuna cu el, o corectie din mers a unei eventuale erori in primele faze de dezvoltare si poti sa-I intelegi mecanismele care guverneaza cresterea armonioasa.
Un copil care a inceput sa fie capabil sa apuce obiecte cu mana (creion, creta, plastilina etc ) incepe sa-ti spuna cum se simte. Schiteaza, traseaza linii, scrijeleste peretii, modeleaza.
Abordarea foii de hartie, plansetei pentru plastilina, orice spatiu liber care poate sa fie ocupat, reprezinta modul sau de a se raporta la corpul, familia si lume. Locurile de pe acestea, sus sau jos, la dreapta sau la stanga, stersaturile sau adugirile sunt informatii pretioase aduse de copil, constient sau nu , sa ne faca partasi la ceea ce este el, la cum se simte in relatie cu toate ale lui.
Desenul poate sa ne ofere informatii despre cum este pentru el lumea si cum functioneaza in aceasta, este spontan si liber sa exploreze sau se simte limitat de norme si reguli pe care nu are curaj sa le infrunte. De exemplu, copilul care nu iese din conturul figurii pe care o are de facut, daca nu este sarcina precisa, ce il tine sa nu iasa din aceasta? Continuarea desenului in afara foii, pe masa sau perete, nu este intotdeauna semn de proasta crestere, ci poate sa fie libertatea interioara de a se raporta la lume, poate sa fie experientierea sentimentului de acceptare, invata cum functioneaza marele joc al vietii.
Un alt exempu, copilul sensibil are miscari vericale pe foaie, pe portiuni limitate lasand semne care abia se pot percepe; copilul etuziast ocupa spatiul fara retineri, exploreaza toata pagina . Putem sa ne facem ipoteze ca asta ar putea sa faca si cu propriul corp, natural invata sa se cunoasca pe sine si propriile impulsuri.
Un copil care nu si-a integrat foarte mult regulile, dezordonat sau lenes ii lasa pe parinti sa-I curete si ordoneze materialele de lucru. Pictura este o arta care presupune respectarea anumitor reguli ca sa te poti bucura de ea ( amenajarea spatiului, curatarea pensulelor, spatulelor, tuburilor de culoare etc.) asa cum pentru functionarea unor relatii de calitate ai nevoie de un anumit mod de comportare fata de ele, ai grija de prietenii tai, de corpul tau, te ingrijesti de camera ta, de hainele tale.
Responsabilizarea si autonomia pentru rolurile din viata pot sa inceapa cu rolul de “ mic artist” care “ nu isi lasa tuburile sa se usuce”. Aceasta metafora ii poate facilita copilului diferite alte comportamente de “ a nu se usca relatiile”, in special cu el insusi.
Trasaturi caracteriale ies la suprafata incepand cu modul in care copilul isi da voie sa scoata vopsea din tub, cum se raporteaza la resursele lui materiale si emotionale. Simte sa lase sa iasa mult, este generos sau zgarcit. Poate sa foloseasca cu placere ce are sau ii este tot timpul teama ca o sa ramana fara ele? Imparte cu altii? Poate sa imprumute sau sa ceara? Daca nu, ce il tine pe loc? Ce din ce i-am transmis noi il lasa in zona aceasta descoperit ca nu va mai avea acces la noi daca nu foloseste intrun anumit fel iubirea noastra?
Folosirea culorilor tempera prin procesul sau de diluare, dizolvare si inmuiere poate sa scoata la suprafata optimismul sau pesimismul cu care imbraca rolul de membru al familiei, spiritul libertatii de exprimare.
Acuarelele pot sa scoata la suprafata amintiri sub forma de emotie din pantecul mamei. Pentru unii apa inseamna dezamagiri si frica ( este foarte des intalnita experienta baitelor cu tipete, concediilor de cosmar din cauza fricii de apa marii) poate pentru ca au suferit traume cand erau in pantecul mamei . Din experienta multi copii au reusit sa treaca peste aceastea cu ajutorul desenului cu acuarele.
Relatia copilului cu boala reiese prin jocul cu creta, buretele acela plin de norisori de praf care poate sa sterga dintro miscare un membru al familiei de pe tabla sau sa-I irite nasucul si manutele. Ce face copilul ? Gaseste rezolvare la acestea…duce manuta la gura, pune o batistuta?
Puterile magice, mecanismele de adaptare, toate se arata parintelui, martor al procesului de joc.
Manuta copilului devine un instrument de sters. Rigiditatea sau obsesia pentru curatenie, autonomia in fata unei educatii impuse copilului fata de igena il aduce in pragul de a nu putea sa se joace liber sau sa-si dezvolte creativitatea prin metode utile si pentru structurarea personalitatii armonioase.
Creioanele si casutele lor penarele sunt cei mai buni prieteni pentru placerea descoperirii, misterului, stimularea miscarilor fine, experientierea sentimentului de putere si forta. Sa-l lasi pe copil sa deschida singur, sa despacheteze, sa ascuta, sa apese cat doreste cu creionul pe foaie pana gaseste modalitatea optima ca sa nu rupa varful sunt forme de incredere ca se descurca singur, ca a cresut si ca acum poate si singur. Foarte important, pe copil daca il ajuti sa faca lucruri pe care poate sa le faca singur ii induci sentimentul de neputinta. De exemplu, copilul poate sa creada ca il ajuti pentru ca nu ai incredere in el ca poate, ca nu ai rabdare cu ritmul lui, ca ritmul lui nu este suficient de bun pentru tine, ca el nu este suficient de bun pentru tine.
Procesul de cunoastere a sentimentelor si emotiilor copilului poate continua cu culorile. Prea intensa sau prea multa, deloc folosita sau prea des, spune ceva. De exemplu, rosul inseamna vitalitate, putere vitala, ambitie , curaj. Predilectia pentru rosu exprima intoleranta fata de obstacolele in propriile activitati, un caracter vesel, o puternica nevoie de a fi observat. Cum interpretam in desenul copilului? De exemplu, o posibila interpretare poate sa fie ca agresivitatea copilului nu este canalizata cum trebuie. In loc sa o foloseasca spre crestere personala o descarcata prin comportamente neadecvate facandu-l reactionar sau, dimpotriva, taciturn si retinut. Uneori, exuberanta copilului devine ostilitate sau violenta, copilul fiind usor de enervat si avand posibile descarcari de furie.
Ce facem? Observam in desenele copilului nostru acest lucru, stam cu copilul sa ne vorbeasca despre desenul lui. Ii spunem ipotezele noastre, vedem ce spune si el si lucram pe emotile care apar. “ Observ ca acest personaj din desen este rosu, si acestea si acestea.. ce sa fie cu ele…poate ca sunt furioase ?”
Mergand mai departe putem sa ne intalnim cu simbolurile din desenul copilului nostru: Soarele, Luna,Cerul, Apa, Pamant, Muntii, Curcubeul, Animalele, Monstrii, Stolurile de pasari.
De exempu, Muntii pot sa apara in desen in momentul in care acasa vine un fratior, copilul simbolizand sanii mamei. Sanii mamei care pentru el reprezentau relatia cu alaptatul sau hranirea, relatia cu afectiunea. El poate sa simta ca de acum nu mai are acces la iubirea mamei sau in desen sa apara langa Munti si fratiorul pe care astfel il invita sa se bucure de iubirea mamei. Exemplele pot sa fie numeroase cu toate simbolurile. Nu exista o explicatie standard dar se poate pleca de la o idee si observarea reactiei emotionale a copilului la ea.
Expertul pentru realitatea interna este copilul.
Jocurile de familie, de exemplu jocul cu cartile ne fac partasi la aici si acum la cum traieste copilul diferite experiente si ce roluri isi accepta. Cum traieste pierderea sau castigul. Poate sa se bucure cand a castigat fara sa se simta vinovat ca ceilalti sunt tristi? Cum traieste fericirea celuilalt? Triseaza, respecta regulile, face aliante? Respecta ” pedepsele”, poate sa-si critice copmortamentele sau se identifica cu jocul ca sa se victimizeze?
Putem identifica anumite roluri : Liderul, Timidul, Nesigurul, visatorul, Agresivul, Lenesul, Dinamicul, Egocentricul. De exemplu, Liderul este expansiv, ceea ce conteaza pentru el este sa-si manifeste curajul. Este generos si ii place sa-I implice pe toti in joc, ofera sugestii nu ii place sa sa nu fie nevoie de el sau sa se inceapa fara el.
Asa ca, dragi parinti, jocul este pentru copilul vostru un mijloc privilegiat de a se face cunoscut, de a da frau liber imaginatiei si de a contura propriile vise. In acelasi timp, noi adultii trebuie sa le oferim atentia cuvenita pentru ca aceste semne sunt semnale: copilul ne vorbeste despre bucuriile lui, despre dezamagirile sau despre suferinta care il apasa.
Comunicarea prin joc completeaza comunicarea prin limbaj. Multe stari de tensiune, conflicte constiente sau inconstiente si abordari personale se manifesta chiar prin intermediul acestor imagini prin care copilul isi spune nemultumirile si se elibereaza de tensiuni.
Este dovedit ca micutilor carora li se permite jocul necenzurat le creste capacitatea de exprimare, sociabilitate si agreabilitatea.
Va doresc pofta buna la joaca!
No Comments »

Cele doua capete ale firului

I. Modelul personal…

Am fost invitata sa tin un workshop despre  particularitatile varstei la una dintre clasele din scoala unde sunt psiholog scolar.
M-am pregatit asa cum fac de obicei…
Mi-am creionat  pasii workshop-ului- obiective, metode,  cum aranjez sala, materialele necesare si am lasat spatiul pentru creativitate si spontaneitate…pentru cursanti.
Cursantii mei sunt parintii . Parintii unor copilasi de 9-10 anisori.
Intrand in sala am descoperit ca eram atat de emotionata incat nu reuseam sa-mi adun gandurile si ideile.
Nu mai spun ca-mi uitasem si materialele ( creioane, plastilina etc. ) si  hartiile de flipchart  stateau aruncate pe o masa pentru ca uitasem sa-mi aduc suport.
Atunci am realizat, stand concentrata pe ceea ce simtem, ca oamenii din fata mea erau incordati, obositi, saturati pana peste cap de toti expertii care veneau  sa le explice cum se educa un copil, cum se educa copilul lor.
Erau nesiguri si violenti in reactii, iscau discutii cu tenta personala. Erau obositi ,dar energici in acelasi timp cand trebuia sa-si spuna parerea, sa se apere. Se atacau reciproc si apoi se victimizau si cereau mediere.
Vorbeau unii peste altii si apoi se facea o liniste apasatoare.
Toate plecate de la faptul ca grupul de copii este catalogat de scoala ca fiind  unul cu multe conflicte interne si cu multa violenta.
“Dar de ce oare? Pentru ca sunt unul-doi copii violenti. Dar cine sunt ei, al meu sigur nu este. Al meu sigur nu face. Dar ce sa faci daca esti provocat?”
Asa ca daca tot eram acolo si aveam si meseria asta pompoasa…uite cine o sa descopere. PSIHOLOGUL SCOLAR.
Eu eram inca un “om al scolii” care  pentru ei, venea sa le spuna ca nu si-au educat bine copiii, ca nu se pricep la ceea ce fac…ca am venit sa-i evaluez .
Era un fel de extemporal la lectia “ cum sa fii un bun parinte”.
Dupa ce am ascultat toate opiniile si am incercat, fara sa reusesc, sa fac in asa fel incat sa vorbim pe rand…am inceput sa-mi notez ideile pe tabla.
Imi veneau tot felul de lucruri  pe care, ipotetic facandu-le,  as fi putut sa aflu ce se intampla acolo.
Atitudini…
Empatie!
Congruenta!
Validarea emotionala !
Numirea  emotiei!
Acceptare !
Reflectare!
Autenticitate!
Asa ca, am captat atentia.
M-am purtat asa cum am simtit.
Am incercat sa fiu  “prezenta” , “ acum si aici”.
Le-am reflectat cele auzite: spaimele lor, incongruentele, temerile si problemele.
Putem schimba ce se intampla in jurul nostru   in momentul in care ne schimbam noi .
Asa ca am inceput cu mine.
Ce pot sa fac eu pentru ei.  Pentru fiecare in parte si pentru ei ca grup.
Le-am propus o intalnire unu la unu , parinte – copil,  sambata si duminica.
Sa incercam sa adunam date despre fiecare. Ce resurse avem si cum putem sa le folosim. Sa identificam adevaratele nevoi ale grupului si apoi  sa facem un program personalizat.
Este o problema arzatoare si daca este lasata asa se extinde.
Hai sa rezolvam asta.  Acum.
Am luat o foaie de hartie si am inceput sa fac programari.
Cand esti obisnuit cu un anumit tip de comportament iti este greu sa accepti si o alta cale, pentru ca cea veche ti-a adus beneficii.
“ A…pai trebuie sa venim si noi. Pai , dumneavoastra trebuie sa va ocupati de copii si sa lucrati cu ei. Ce traba am eu daca fiul meu se bate cu celalalt la scoala. Este problema voastra aici. Acasa este cuminte .   Il luati pe ala care l-a provocat si il pedepsiti ca daca nu, eu l-am invatat pe al meu… DACA DA IN TINE, DAI, CE ESTI MAI PROST?”
Apoi s-au auzit si alte voci :  “ Eu vin, si eu, si eu….”
Primul pas a fost facut.
Exemplul personal.
Parintele este cel de la care se “ molipseste” copilul ,  isi insuseste modele comportamentale, ablitati sociale viitoare.
Daca parintele este implicat, copilul prinde curaj sa se implice si el.
O sa vedem ce o sa aduca acest demers.
Un lucru este cert.
Un capat al firului a fost ridicat si este tinut bine pana celalalt prinde curaj si il ridica pe al lui.

1 Comment »

Nevoia de socializare si internetul

“Uff…iar nu ma lasi sa stau pe calculator!’’
“Puteti sa vorbiti cu parintii mei sa gaseasca alte metode de pedeapsa…am atat de multa nevoie sa vorbesc cu prietenii mei de pe internet.”
Cu siguranta, ai auzit foarte des aceste cuvinte rostite de copii.
Eu le aud foarte des la cabinet . Am auzit insa si o poveste putin mai trista … Clienta mea, sa-i spunem Gabriela, 13 ani, clasa a VII-a , a venit la cabinet pentru ca trece printr-un atac de panica.
Ea si prietena ei cea mai buna, au facut intrecere …cine are mai multi prieteni pe Facebook.
Mi-a povestit ca a acceptat toate invitatiile, dar a si facut invitatii. A invitat toate persoanele care aveau poze frumoase si hobby-uri interesante.
Care este problema? Asa cum banuiti…persoanele cu poze frumoase, nu erau “frumoase’’.
De atunci trece prin episoade de panica, anxietatea ii este cea mai buna prietena…tremura, transpira excesiv, ii bate inima puternic, nu poate sa respire normal. Starea de vinovatie fata de ea si fata de parintii ei…teama ca ea a provocat toate aceste persoane.
Starea de rusine ii este extrem de cunoscuta. Gandurile, senzatia permanenta ca este urmarita , gandurile si emotiile ca atunci cand calculatrul este oprit, persoana “frumoasa” o poate vedea…ca o poate controla.
Din fata vesela si sociabila, naiva si jucausa, a ajuns VICTIMA.
La atelierele mele cu parintii, pun mare accent pe realitatea aceasta.
Cu siguranta, parinte fiind, ai vazut sau ai auzit ca se pot intampla lucrurile acestea si ai luat masuri.
Vorbesc din punct de vedere al specialistului.
Nevoia de socializare este fireasca, mai ales la o varsta ca aceast sub toate formele ei.
Varsta de 12-13 ani este una dintre cele mai dificile. Asta pentru ca al nostru copil nu mai este nici puber, dar nici adolescent cu drepturi depline. Este perioada de debusolare, de patinare intre doua stadii, de abandon emotional.
Specialistii in educatie cunosc, atunci cand vorbesti de elevii de clasa a VII-a, vorbesti despre cei care “au mancat baterii”. Au cele mai accentuate tulburari comportamentale.
Starea de activism intelectual, curiozitate, suscitate de fenomene si fapte ale oamenilor, imaginatie bogata, noi forme de refugiu: de la o lume a fantasticului la aventura si mister.
Nu este o regula ca toti copiii sa treaca prin aceste stari extreme, dar toti au cele mai mari atacuri emotionale acum.
Eu nu recomand sa nu-l lasam pe copil la calculator sau cu alte mijloace de comunicare…este imposibil, il scoatem din grupul lor, il ostracizam.
Exista si nesansa sa ajunga in spectrul marginalizarii si inadaptarii acum cand ceilalti, grupul, preiau pentru un timp rolul cel mai important, in detrimentul familiei.
Putem, in schimb, sa le fim parteneri, sa le vorbim si sa-i insotim in demersul lor de cunoastere. Putem sa ne facem timp sa intram impreuna pe internet, sa le vorbim deschis despre pericole.
Sa le dam posibilitatea sa vina la noi daca simt ca cineva ii agreseaza, daca nu pot integra ceea ce simt, fara sa se simta prost ca au accesat anumite persoane sau site-uri.
Greseala este o oportunitate de invatare…aici, poti sa-l stergi de pe lista ta de prieteni.. 🙂 Sa le fim ghizi despre “bunele maniere” pe internet. Despre spre cum sa-si prezinte imaginea si cum sa vorbeasca despre cine sunt ei.
Sa citeasca printre randurile site-urilor si sa vada si din alt unghi poza… Despre faptul ca nu le poti interzice persoanelor de pe internet sa se poarte cumva, dar poti sa fii atent la cum te prezinti pe tine.
Lumea aceasta este una periculoasa, dar si plina de informatii utile…depinde unde cauti .
Asa cum am mai spus, se poate intampla ca familiei sa-i revina rolul negativ la aceasta varsta. Copilul se poate simti neanteles, neacceptat, judecat.
Dar ce alternative avem?
Sa le cere noi ajutorul!
Cum sa ne facem o pagina de Facebook… cum sa setam diverse lucruri de la calculator? Ce este periculos din punctul lor de vedere, ce este placut…
Nevoi in ale IT-ului, noi adultii, putem sa gasim si daca nu, putem inventa… Poate, dar experienta imi spune ca de multe ori, copilul se simte important –  ce stie el are valoare.
Preia el rolul “profesorului” si incepe sa aiba grija de noi.
Balanta de sprijin – control este la el.
Mijloacele de comunicare cu copilul sunt numeroase.
Jocul ramane un canal de comunicare care da rezultate.
Te invit saptamana aceasta sa te joci .
Sa te joci cu creativitatea in spectrul comunicarii si prevenirii pericolelor de pe internet.

No Comments »