Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Bumerangul: joc de-a seful si subalternul

bumerangBumerangul este un instrument, de obicei confecționat din lemn, care poate fi lansat prin aruncare și îndreptat spre a lovi o țintă. Își are originea în armele primitive utilizate de australienii aborigeni la vânătoare și în război.

Ma asez, linistita, asa cum imi este obiceiul, la masuta de scris. Povestea are un subiect experientiat chiar de mine. Asa cum sunt toate. Experienta m-a vizitat si nu sunt sigura ca i-am inteles sensul si scopul vizitei. Ma invita sa vad care este motivul real, motivul de sub “covor” si morala.
Ma retrag in mine, cu toate ale mele, respir adanc si intru in contact cu realitatea mea interioara. Ce mai este pe acolo?
Simt bucurie, partea ei de seninatate-multe sunt asa cum imi doresc sa fie, simt si partea de extaz: o parte din mine sare intr-un picior de nerabdare pentru ce am descoperit ca pot sa fac… Increderea parca mi-a inundat sufletul: valuri-valuri de admiratie si acceptare…oameni pe care ma pot baza, parti din mine, persoane dragi care ma apara din diferite parti de lume, cu sau fara viata.

Surprinsa de ceea ce a venit, primesc uimita cum jocul meu a prins viata si cu interes urmaresc sa nu ma las distrasa nicio secunda, sa nu pierd niciun moment. Meditatia este si ea pe aici… vigilenta…ochiul neadormit, paznicul. Pe alocuri un pic de iritare, aprehensiune.
Ma invit sa pun de-o parte toate celelalte, invitandu-le sa paraseasca un pic spatiul, si invit numai trairile care au legatura cu experienta-eveniment pe care vreau sa o descojesc.
O cuprind in mana, asa ca pe o leguma cu multe foite, ma angajez sa raman prezenta pana la miez. Nu stiu ce o sa urmeze, o sa raman ancorata, cu curiozitate si bunavointa o sa dau fiecare foita jos…sa ramana emotia pura si autentica.
Ce face ca esti aici? Ce te aduce? Ce o sa aflu despre mine?
Foita dupa foita…
Asta sunt eu: cu vise si dorinte, scop clar si obiective care sa muleaza din mers la el. Tehnica…
In timpul jocului, inceput spun eu corect, eram in aceeasi echipa cu evenimentul. Parea deschis, l-am simtit deschis, era sincer. A fost prietenos, m-am simt acceptata si primita in familie. Pentru mult timp am simtit placerea victimizarii si a neputintei. Era atat de bine sa fim mai multi. Stiam ca nu putem sa facem mai nimic, ca suntem mici si neputinciosi. Ca trebuie sa mergem pe liniile trasate, ca jocul are victime si agresori…si nu facem niciodata schimb de teren si de rol.
Am jucat asa un timp, ne era greu si ne plangeam unii la altii. Nu era o alta cale. Victimele eram noi si agresorii ei.
Pana intr-o zi cand evenimentul a primit o veste: exista posibilitatea sa fie facut capitan de echipa! Pentru asta trebuie sa adopte o atitudine, una pe care o stia foarte bine. Sa fie o victima si mai supusa, pe veci supusa atitudinii de sluga. Primind tricoul de capitan, primea sansa sa ramana acolo pana linge si ultimul dos. Dos plin de neadevar, minciuna si neputinta. Primea si sansa sa vada cum se distruge echipa lui. Putea sa asiste, cu atitudinea noua, cum membrii echipei erau atacati cu niste neadevaruri si cum el, anesteziat de puterea pe care o putea pierde, nu stia sa faca nimic. Pentru ca nu stia. Asta era motivul pentru care il alesesera: nu stia nimic, puteau sa-i introduca niste idei gata digerate. Era jucatorul perfect. Era alesul lor, nu era ales de noi si nici nu avea vreo dovada ca are competente…
Nu ma deranja, asta este o parte cu care am de lucru acum, nu m-am impacat cu ea, nu ma interesa pentru ca nu eram eu vizata la fault. Incercam sa-mi fac jocul cat mai bine si sa dau pase.
Intr-o zi m-am gasit faultata rau, nici nu eram prezenta, nici nu ma anuntase nimeni ca are loc vreun meci. Se batuse si lovitura de pedeapsa. Am aflat ca: eu eram considerata din acel moment iesita din joc, dadusem un gol in poarta echipei adverse, cu piciorul colegului atacant.
Eu ii ofeream pase…el le verifica. Daca nu era buna ma anunta, daca era inainta la atac. Asta a facut, dar nu acum. Acum nu jucasem.
Ma anunta ca este pregatit de gol, ca are mingea, ca pune piciorul si pe urma o sa bage mingea in poarta…in imaginatia lui.
Facand toate lucrurile acestea, el pe ale lui, eu pe ale mele, m-a acuzat de furt…i-am luat piciorul si am dat gol cu el…in poarta adversa!
Care este tragedia: agresorii erau condusi, capitanul isi putea pierde tricoul si sansa sa linga osul. Nu si-a tinut jucatorii in teren. Acestia au jucat si aproape ca au si castigat.
Aproape…am fost descalificata! Mi-am permis sa tin cu echipa mea si sa dau un gol pentru ei!
Rusine! Exista sansa sa nu mai fim victime…asta nu se face! Trist.
Colegul jucator si-a asumat vina: nu este el vinovat de gol. L-am mintit…eu joc de-adevaratelea si ca pasa era pasa… nu stia ce sa faca in postul acela!? Nu prea isi stia meseria. El nu era acolo sa verifice, era ca sa fie verificat.
 Asta a inteles bietul meu capitan de echipa. Saracutul, asa il mintisera. Atat putuse el sa priceapa din marele scenariu care ii fusese descris. Isi luase langa el cativa jucatori, pe linia din fata- ca sa apere poarta…adversarului!
Ne-a chemat la el si ne-a certat…rau. Ca ne-am permis sa-i deranjam pe agresori, ca nu se face. Ca trebuie sa plecam capul si fiecare are datoria la cate un autogol…sa le crestem stima de sine adversarilor.
Nimeni nu a vrut…si totusi au facut-o. Agresorii si-au castigat stima de sine…cu ajutorul nostru. Pentru ca nimeni nu a verificat ce s-a intamplat. Ca nimeni nu a cercetat ca nu am gresit ca le-am dat gol. Ca regulile jocului erau pentru ambele echipe: si noi avem dreptul sa castigam.
Nimeni nu a verificat ca meciul nu a existat niciodata si ca ei au inventat partida ca sa ne vare si mai adanc in rolul de victime…si au reusit.
Am jucat un joc imaginar, l-am castigat si acum ne simtim vinovati. Numai ca vinovatia este reala.
Am fost descalificata si pentru ca mi-am permis sa ma trezesc din imaginar si pentru ca am incercat sa-i trezesc si pe ei…
bumerang2Colegii jucatori si-au platit datoria: fiecare cate un autogol, doua, ca data viitoare sa nu mai indrazneasca sa se ridice in picioare. Altfel o sa piarda sansa sa mai joace…chiar si pe post de victime.
Si totusi jocul este viata lor. Nu stiu ce sa faca daca nu mai joaca. Asa ca decat deloc, mai bine pe post de victime.
Nu sunt in masura sa judec. Nu evaluez si nu critic. Credeam si eu acelasi lucru…simteam.
Pana in acea zi cand mi-am permis sa spun ca nu este despre mine…si am castigat jocul, cu probe…din pacate credeam eu si pentru echipa mea. Capitanul de echipa mi-a explicat clar ca nu are ce sa caute un jucator curat si curajos in echipa lui…
Multumesc.
A fost ziua cand am iesit din rolul de victima!
Va urma…

No Comments »

Cutulica si Javra

OLYMPUS DIGITAL CAMERAA fost odata ca niciodata, asa cum stim doar noi ca arata acest niciodata, un inceput. A fost pentru ca daca nu era, nu aveam nevoie sa vorbim despre el. A fost si mai este, pentru ca nimic nu s-a schimbat in noi. Este pentru ca inca nu avem un altul, mai sigur, de care sa ne folosim.
Este pentru ca vrem sa-l avem sau poate nu mai stim sa scapam de el?
Tata-Univers, intr-o dimineta, se trezi cu fata la cearceaf, asa ca incepu sa tune si sa fulgere. Nimeni nu-i putu schimba starea. Incercara cativa: cu vorba buna, cu dans, cu muzica, cu poezie, cu intelepciune si supunere…Nimic!

Pe la amiaza, obosit de atata plictiseala, se culca la loc.
Atunci incepu sa viseze.
Imaginile se derulau cu repeziciune, cu nerabdarea prieteneasca a unei maini dibace chemata pentru ca este nevoie de ea, dezvaluindu-i celui adormit o poveste captivanta – una care ar putea sa faca pe oricine sa tresara de placere si spaima, in acelasi timp.
Se facea ca Tata-Univers a fost chemat de mama lui. Aceasta ii aduse la cunostinta ca, din lipsa de spatiu de sine, vrea sa faca curat prin casa. Hotarase ca sunt mult prea multe obiecte care se aseamana si ca acestea, pentru ea, sunt  dubluri…asa ca la colectii. Obiectele colectionate nu-i mai satisfaceau obiectivul, obiectiv pe care nu-l stiuse niciodata.
Zis si facut!
Chema la ea toate obiectele din casa si le aduse la cunostinta ca trebuie sa decida care sa ramana in casa si care sa mearga la cosul de gunoi. Daca nu fac singure alegerea, ea o sa le arunce …fara un criteriu anume. Din prea-plinul ei, bunatate sufleteasca rece si fara viata, le lasa deocamdata sa decida singure.
Tata-Univers incremenit in scaunul sau, asezat adanc in inconstient, si inca in visare, asista bulversat la acest joc al mamei sale.
Curios, din fire, dorea sa cunoasca cum se poate face o astfel de alegere. Incerca pentru un timp sa inventeze, apoi sa inoveze, lasand ca ultima solutie: sa-si poata imagina cum ar aplica ce au facut altii.
Obiectele plecara, fiecare de unde venisera, cu povara ca dupa trei ceasuri sa se intoarca cu decizia luata.
Tata-Univers crescuse cu toate acestea pe langa el, nu se simtise inghesuit…nu intelegea motivul pentru care mama sa sa doreasca o asemenea curatenie.
Se aseza, fara sa-l simta cineva, intr-un colt.
Coltul era locuit de o familie din caine.
Familia avea doi feciori. Acestia locuiau cu bunica…parinti nu aveau, plecasera demult in calatoria-datorie, calatorie pe care toti o facem spre sfarsitul vietii.
Bunica era cam cu toate pregatita de calatorie, asa ca daca pleaca cu trei ceasuri mai devreme, o sa ajunga inainte…
Ei sa asculte si sa faca ce simt… este convinsa ca vor intelege ce le spune : MAMA  are in gand sa faca curat, o sa lase in casa ceva care este unic…daca un altul foloseste la aceeasi simtire, o sa-l arunce, daca nu, o sa-l pastreze.
Tata-Univers era fascinat si vrajit de cele auzite si vazute, insa cel mai mult de ceea ce simtise la auzul cuvintelor rostite de bunica, asa ca isi propuse sa-i insoteasca pe cei doi frati-caine.
Cainii plecara, unul la dreapta-celalalt in stanga…Tata-Univers dupa ei.
Cabd Timpul si-a terminat ziua de lucru, si-a strans orele si minutele si a parasit casa…Era vremea trairilor.
Toate obiectele se adunara si se incepu marea curatenie: unele luara decizia usor, altele cu greu. Au fost si care au decis sa mearga cu tot neamul la gunoi…lipsind-o pe MAMA de abilitatea respectiva. Au fost si din cele care s-au prezentat ca fiind ultimele din neamul lor…sa duca mai departe…pline pe maini de pata rusinii.
Incet, incet casa devenea mai goala…mai lipsea un obiect insa…unde sunt obiectele din caine?
Primul se prezenta Cutulica. Aducea un pic a caine, insa nu era. Soseste si Javra…
MAMA, suparata, le ceru sa termine cu minciuna ca sunt doua obiecte diferite si sa decida care merge la gunoi…
Cutulica argumenta de ce nu este o Javra si ceru sa faca un experiment; la fel si Javra.
Cutulica chema celelalte obiecte si le ruga sa spuna cum se simt langa el: primea tot felul de trairi ca rezonanta…sunt fericite, bucuroase, simt ca nu mai sunt singure, ca nu sunt neajutorate, ca au o familie, ca pot sa-si asume responsabilitatea pentru el…asa ca un membru al familiei acceptat si iubit, valorizat.
Veni randul celuilalt sa gaseasca argument si trairi – rezonanta la el…primea ura, salbaticie, violenta, frica. Unele se identificau cu el…abandonate si considerate hidoase, fara sa  aduca ceva de folos neamului, singure impotriva tuturor, la mila iubirii si valorizarii.
Ce revolutie! Acum obiectele din neam nu mai semanau intre ele, aduceau trairi diferite. Foloseau la altceva in casa MAMEI.
Aceasta nu mai avea ce sa faca…nu mai avea dubluri.
Daca renunta la Cutulica, renunta la acea parte din casa. Daca renunta la Javra, renunta la cealalta.
Accepta…cei doi nu sunt asemanatori: fiecare este unic…Cutulica nu-i Javra, Javra nu- i Cutulica.
Cu ochii injectati de durerea frustrarii, cu foamea de aruncat obiecte la cos nepotolita, stransa de propriul sine prea stramt, vazu in final doua obiecte asemanatoare:
“Aha, dar voi? Am ce sa arunc…Unul la gunoi!”
Pasamite, Tata-Univers se splitase ca sa poata sa-i insoteasca pe cei doi frati caine…nereusind sa se mai puna la loc…mana MAMEI apuca orbeste pe unul din ei…la gunoi.

Plin de sudoare, Tata-Univers se trezi din vis din cauza unor urlete infioratoare. Casa lui era intoarsa pe dos…MAMA se pregatea de curatenie generala.
Il cheama sa-l anunte ca in casa nu mai este loc,  trebuie sa ramana numai unul… Acesta ramase calm. Stie ca este in siguranta, o sa aplice planul-caine.

Anii au trecut si au ramas  numai cainii.
Asta datorita secretului: ca sa pastreze neamul caine isi asumasera sa imprumute, pentru joaca, rolurile opuse felului lor de a fi, fara sa se lepede de cine erau cu adevarat.Cutulica era Javra si Javra era Cutulica.

Impreuna erau caine…numai asa.

No Comments »

M-am întâlnit cu Niciodata

the-chanceMi-am dat întâlnire cu Niciodată.

Sunt pregătită sa-i ascult povestea. Am stat mult timp intrebandu-mă cum este si de unde vine. Ce a facut sa-l ocolesc atat de mult timp?
Sunt intrebari la care as vrea sa-mi raspund dupa intalnirea cu el. Pare ca acum este timpul potrivit sa le înțeleg sensul.
Niciodată vine la întâlnire fără sa întârzie, vine exact când am hotărât  ca este musai sa fac asta. Sa fie pentru ca acum sunt pregătita sa-l primesc? Sa fie pentru ca numai intalnindu-l o sa mă simt Eu?
A fost odată ca niciodată o lume a emotiilor. O lume personala.
Este.
Ca de nu era, nu ne întâlneam si nu ne povesteam.
A fost odată ca niciodată o lume plină de personaje imaginare mari.
Ele vor trai într-o lume numita Viitor. Pe acolo se vor întâmpla multe experiente. Personajele acestei lumi se vor pune astfel in mișcare.
Or sa trăiască. Devin treze.
Când vor dori sa vorbească, se vor folosi  de experientiere – limba lor. Fiecare cu accentul sau, cu felul personal de a fi, in ritmul sau, se va exprima. Cuvintele lor vor avea forma si culoare, gust si miros, diferite texturi.
Niciodată, personajul despre care este aceasta poveste, este puțin diferit. Nu se mai regăsea acolo. Într-o zi lua decizia sa coboare printre Gânduri. Sa se strecoare fără sa-l vadă cineva si fără sa-l simtă cineva. Fara sa-l intrebe cineva ceva. Era bun la asta.
Se plictisise in lumea lui si astfel a hotărât sa cunoască Gandurile.
Dorea sa se imprieteneasca si sa învețe jocuri noi.
Gandurile traiesc într-o alta lume, ce numește Prezent. Unele Gânduri sunt localnici, sunt născute aici. Altele sunt venite, cu voie sau fără, din alta lume – Trecut.
Dacă nu ești prezent aici si acum, nu prea reusesti  sa-ți dai seama, sa le identifici. Asta este si problema Prezentului: ce Gânduri mai locuiesc aici?
S-au amestecat.
Niciodată începu sa caute relație. Sa caute unde sa locuiasca. Sa identifice un grup de Gânduri dornice sa-l cunoască. O parte din Prezent care vrea sa-l accepte.
Trecura ore, zile, saptamâni, Niciodată părea ca nu se descurca in lumea asta.
Totul era diferit, Gandurile erau diferite de el.
Cu cât se apropia, cu atât le speria mai tare. Încet, încet, spre mirarea lui, Gandurile deveneau inspaimantate.
Cu cât apropierea era mai jucausa, creativa, dornica sa le ducă acolo unde nu au mai fost, cu atât ele fugeau si mai tare.
Niciodată, locuitor din Prezent, Gândul  periculos!
Niciodată observa ca Gandurile aveau alte preocupări, erau mature, nu aveau timp sa învețe lucruri noi, ele STIAU. Nu aveau pricepere, nu aveau răbdare. Insa rezolvau repede totul. Nu se abateau de la drumul lor, nu încălcau reguli.
Niciodată, jucaus din fire, observator fin, surprinse cea mai mare dorința a lor…sa fie pregătite pentru Viitor!
Niciodată a înțeles. Nu merge cu furisatul! Dacă vrea relație cu Gandurile, trebuie sa facă altceva.
In fiecare zi aborda câte un Gând, unul singur, ii povestea despre ce dorea el sa audă…cum sa ajungă in Viitor.
Azi un Gând, mâine un altul, zi dupa zi, Gandurile nu mai reușeau sa se adune. Erau fiecare in povestea lor.
Niciodată era acolo, când era unul singur, povestind cum este in lumea aceea, Viitorul.
Gandurile stiau: Viitorul este ca si cum este Niciodată!
Niciodată le învață jocuri, le spunea povesti, le punea sa-si imagineze cum se vor descurca acolo, dar Gandurile erau speriate. Ele nu vor putea…Niciodată insa simtea ca ele ar putea.
Zilele treceau si Niciodată era din ce in ce mai trist.
Nu reusise decât sa sperie Gandurile. Nu avea niciun prieten. Nu statea niciun Gand cu el de dragul curiozitatii.
Unele se imprietenisera numai pentru lumea lui, altele din frica.
Altele, cele mai multe, au hotărât ca nu are rost sa mai călatoreasca  in Viitor si trebuie sa se întoarcă in Trecut. Așa pot scapă de Niciodată.
Mai multe Gânduri au hotărât, ca apărare, sa învețe si mai multe reguli. Au învățat sa se închidă si sa uite de planul lor.
Niciodată era din ce in ce mai mare pentru lumea de acolo. Crescuse.
Fiind singur, fără prieteni, crescuse urat.
Un monstru bantuia Gandurile si le consuma resursele.
Avea nevoie sa fie cu ai lui, cu personajele imaginare mari.
Avea nevoie sa devină ce era.

Întors acasă, își pierdu din pricepere si lăsa ușa deschisă.
Pe aici intrara niște Gânduri. Incepura sa identifice la ele o nevoie de cunoaștere. Vorbeau o alta limba. Se comportau altfel. Simteau.
Devenisera Emoții.niciodata

M-am întâlnit cu Niciodată, monstrul din Prezent.
Acesta a coborât din Viitor ca sa mă invite sa mă joc cu el. Mi-a fost frica, crezand ca mă va răni.
Nu mi-am dat seama ca vorbeam aceeași limba.
Nu m-am întrebat ce simt in legătura cu el.
A devenit trist, iar tristetea asta îl făcea din ce in ce mai mare.
Trebuia sa se întoarcă acasă.
Acolo locuiesc Emotiile, Personajele Mari.
M-am întâlnit cu el si nu mai am scăpare. Sunt curioasa si vreau mai mult. Vreau in lumea lui.
Merg sa mă joc.
M-am întâlnit cu Niciodată .
Era despre jocurile pe care nu le știam, acum le știu si le voi juca.

No Comments »

Slabiciunea

Am ajuns sa credem ca toate “imperfectiunile” copiilor sunt cauze directe ale slabiciunii parintilor. Atat de mult ne rusinam cu slabiciunea si incercam sa o ascundem incat slabim relatia de afectiune si apropiere.
Slabiciunea, aceasta emotie care lasata la suprafata ne-ar ajuta sa experientiem  autenticitatea relatiei.
Daca adultii  in rolul de parinte si-ar putea cuprinde  slabiciunea, ar putea sa cuprinda si sa empatizeze cu slabiciunea copiilor lor.
Ma gandesc ce ar putea sa-i spuna subconstientul unui parinte, constientului? Daca s-ar lepada de toate apararile si angoasele, ce si-ar spune?
Ar putea oare parintele, dupa aceasta intalnire,  sa-si invite copilul la o discutie si sa-i spuna toate descoperirile?
Tare curioasa sunt…

“Dragul meu copil, cum as putea sa incep?

Cum as putea sa-ti spun ca sunt slab?
Ca am fost…
Ca tot ce ai facut gresit m-a tulburat, ca nu am putut sa accept ca esti asa. Mi-am dorit sa fii altceva, sa faci altceva,  sa fii mai bun.
Toate razvratirile tale m-au ingrozit si m-au indreptatit sa te pedepsesc. M-au facut sa cred ca ai o problema si ca trebuie sa o rezolv.
O problema mare: esti un copil neascultator si obraznic!
Neascultator si obrazic!?
Nu, nu esti!
Dar cum as putea sa recunosc in fata ta ca eu ,parintele, nu stiu ce este  puterea de a spune NU unui adult.
Ca eu, traind aceasta experienta cu tine,  mi-am  adus aminte de mine. Copil fiind traiam in tacere limitarea.  Asa am inteles ca trebuie sa fiu daca vreau sa fiu numit un copil cuminte si ascultator, ca  asa sunt demn de iubire.
Cum as putea sa-ti spun ca nu pot accepta ceea ce esti tu,  pentru ca nu pot accepta ceea ce am fost eu.
Ca nu pot recunoaste ca fiind putere aceasta manifestare, pentru ca eu as recunoaste despre mine ca sunt slab.
Cum as putea sa fac asta? Atata timp ti-am spus ca sunt puternic si ca reusesc. Atata timp am trait placerea sa ma vezi puternic, prin tine am fost mai puternic!
Imi este greu.
As vrea sa am curajul sa-ti spun ca sunt mandru de tine, de razvratirea ta.
Ca sunt mandru ca reusesti sa te cunosti si sa-ti traiesti emotiile. Ca ai puterea sa traiesti ceea e simti,  chiar daca prin ceea ce faci incalci anumite reguli.
Chiar daca prin ceea ce faci, imi demonstrezi ca nu te cunosc si ca  nu stiu cat de departe poti sa mergi.
Mergi departe nu pentru a-mi intoarce spatele, pentru a-mi spune ca ceea ce ti-am oferit nu-ti trebuia sau ca nu iti este de folos.
Mergi inainte pentru ca acesta este drumul tau. Pentru ca tu esti tu  si traiesti experienta ta, nu pe a mea.
Oricum, nu asa cum pot eu sa o inteleg si sa o cuprind. Sunt limitat.
Pentru mine sa vrei mai mult si altfel decat iti dau adultii a insemnat sa fiu obraznic. Prin tine  inteleg ca poate sa insemne  si sa faci un pas inainte in a trai cine esti cu adevarat.
Cum as putea sa recunosc in fata ta toate slabiciunile mele!?
Temerile mele din momentul in care ai inceput sa fii independent si sa reusesti sa te descurci fara mine.
Nu am stiut sa le interpretez, credeam ca sunt un parinte responsabil. Ca trebuie sa-ti dau directia. Ca eu stiu drumul pentru tine. Ca trebuie sa merg inaintea ta si sa te feresc de rau.
Raul asa cum il vad eu. Cum sa traiesc aceasta provocare? Ca unde vad rau, tu vezi oportunitate !
Cu ce arme?
Imi demonstrezi ca tu ai altele, nu sunt mai bune sau mai rele, sunt ale tale
Mi-ar placea acum sa te insotesc, umar la umar . Sa fac pasul inapoi cand nu stiu pe unde sa o luam. O sa stii tu . Este drumul tau.
Acum simt ca am fost un parinte speriat de ceea ce puteai sa intrebi si sa nu stiu sa-ti raspund. Trebuia sa stiu toate raspunsurile din lume…asa ca am limitat cunoasterea ta, potentialele tale intrebari.
Ce mult m-au ajutat intrebarile tale! Problemele tale! Am descoperit atat de multe despre mine, prin tine .
Of,  si toate persoanele acestea din viata ta!
Am vrut sa te scap de ele pentru ca nu erau demne de tine. Puteau sa-ti faca rau!
Unele erau periculoase pentru tine… unele periculoase pentru mine!
Acum simt ca pot sa-ti marturisesc ca erau periculoase, trezeau in tine admiratie si putere! Nu am fost sigur niciodata ca as putea sa trezesc asta in tine.
Simt ca astazi o sa reusesc !
O sa reusesc pentru ca o sa-ti fiu model de putere. O sa fiu autentic!

Dragul meu,
Pot sa-ti inteleg slabiciunea. Si eu sunt slab.
Un om care isi asculta slabiciunea este un om puternic! “

No Comments »

Doamna Greseala

– oportunitate de invatare prin experientiere
In ultima perioada am citit tot felul de articole cu sfaturi pentru parintii care intampina dificultati in “educarea” copilului.
Disciplinarea este un subiect cerut si apreciat de parinti.
Nu stiu exact motivul. As avea mai multe ipoteze de lucru…
Simt ca psihologul s-a transformat intr-un mecanic.
Parintele vine cu copilul sau adolescentul la cabinet si psihologul se apuca sa-I faca o lista cu ce are de schimbat in viitoarea perioada.
Disciplinare a devenit un fel de cuvant magic. Daca nu-l spui si nu oferi solutii de “depanare’’ nu esti un profesionist. Daca nu-l ceri, nu esti un parinte implicat.
Psihologul vine la intalnirile cu parintii, atunci cand avem lucrul cu grupuri, cu “raportul scris”. Acestia isi asteapta “reteta” cumintei, foarte des cu un caietel in fata, din respect pentru omul care a trudit pentru ei.
Parintii buni nu fac asa, parintii rai fac asa. Copiii buni nu fac asa, copiii rai fac asa.
Parintii buni nu-si pedepsesc copiii si copiii buni nu isi supara parintii.
Asa sa fie oare?
Eu nu sunt de parerea aceasta.
Asa cum parintii fac greseli, asa fac si copiii. Nu este ceva rau sau bun, este firesc.
Cred ca cel mai benefic eveniment care se poate intampla intr-o familie este greseala. Greseala este oportunitatea de invatare prin experientiere, aici si acum.
Orice eveniment – emotie: suparare, tristrete, cearta, bucurie, fericire este o fereastra prin care putem sa vedem interiorul copilului nostru.
O usa care ne invita in intimitatea familiei noastre, in trairea ei cea mai pura.
Cum este structurat copilul nostru la momentul evenimentului? Este asa cum simteam noi? Cum doream? Ne-a surprins? Am recunoscut ceva? Ne-a intristat? Noi, familia, unde eram?
Sa luam un exemplu : copilul nostru are relatii multiple la scoala. Se cearta des cu colegii lui, are antipatii pentru un anumit profesor, supara des un anumit coleg si incearca sa castige simpatia unui anumit profesor.
Din toate aceste evenimente de viata scolara, copilul nostru iese secat de energie? Din unele da, din altele ba.
Numim greseala un comportament care nu este acceptat de grupul de apartenenta, familie, prieteni sau scoala.
Numim greseala un comportament explicat copilului, asumat de copil, inteles de copil. Un comportament caruia i-au fost explicate implicatiile si responsabilitatile, viitoarele consecinte.
Dar in ce moment? Numai in momentul aici si acum. Atunci cand a aparut evenimentul putem sa-l insotim pe copil sa-l experientieze.
Acum si aici putem sa exploram greseala.
Aceasta greseala ne spune adevarul despre copilul nostru. Despre nevoile copilului nostru si ale noastre ca familie. Cum traieste el emotional evenimentele din viata lui? Unde are nevoie de noi si unde are nevoie sa fie singur?
Vesnica cearta intre colegi de clasa, intre frati, o binecuvantare !
Il putem insoti pe copil in trairea lui. Cum a simtit evenimentul, ce a facut sa-l loveasca pe acel coleg asa de tare? Cum se face ca a ramas incremenit in fata atacului si nu a cerut ajutor sau nu a lasat sa-i fie dat ajutor. Cum se simte dupa ce a trecut evenimentul?
Va invit sa experientiati si asa:
Dupa ce “doamna greseala” isi face simtita prezenta in familia noastra sa fim politicosi si sa o invitam la masa. A facut un drum lung si se simte obosita. Cred ca sunteti de acord ca putem sa-i oferim macar un pahar de apa. Intre timp ne adunam gandurile…
Cand ii simtim pe cei din jurul nostru agitati, ne panicam, ne simtim atacati.
Si ea se sperie. Vrem sa se simta bine la noi si sa ne spuna povestea reala. Daca se simte amenintata o sa ne spuna alta poveste si noi nu avem de castigat.
Cand o sa simta ca are toate conditiile, o sa inceapa sa ne povesteasca ce a facut-o sa ne viziteze. Putem sa o ajutam cu intrebari, cu imbratisari, cu sfaturi daca le cere…cu lacrimi si zambete. O sa ne explice de ce acum si nu cu alta ocazie, ce a facut-o sa se exprime asa…tot ce vrem sa stim despre interiorul emotional al copilului nostru.
Sunt lucruri pe care nu vrea sa le exprime verbal, nu este momentul. Ii respectam decizia. O sustinem. Cel mai important este ca al nostru copil sa-si simbolizeze emotia. Pentru el, nu pentru noi.
Cand a terminat, o conducem elegant pana la usa. Ii multumim pentru experienta si pentru faptul ca ne-a oferit sansa de cunoastere interioara.
Daca este la a doua vizita si negociasem ca o sa-I platim biletul daca mai vine, il platim – asa numita pedeapsa. Copilul a inteles de ce face si traieste asta.
Acum am ramas noi si copilul. O familie autentica si mai bogata emotional.

No Comments »