Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Bumerangul: joc de-a seful si subalternul

bumerangBumerangul este un instrument, de obicei confecționat din lemn, care poate fi lansat prin aruncare și îndreptat spre a lovi o țintă. Își are originea în armele primitive utilizate de australienii aborigeni la vânătoare și în război.

Ma asez, linistita, asa cum imi este obiceiul, la masuta de scris. Povestea are un subiect experientiat chiar de mine. Asa cum sunt toate. Experienta m-a vizitat si nu sunt sigura ca i-am inteles sensul si scopul vizitei. Ma invita sa vad care este motivul real, motivul de sub “covor” si morala.
Ma retrag in mine, cu toate ale mele, respir adanc si intru in contact cu realitatea mea interioara. Ce mai este pe acolo?
Simt bucurie, partea ei de seninatate-multe sunt asa cum imi doresc sa fie, simt si partea de extaz: o parte din mine sare intr-un picior de nerabdare pentru ce am descoperit ca pot sa fac… Increderea parca mi-a inundat sufletul: valuri-valuri de admiratie si acceptare…oameni pe care ma pot baza, parti din mine, persoane dragi care ma apara din diferite parti de lume, cu sau fara viata.

Surprinsa de ceea ce a venit, primesc uimita cum jocul meu a prins viata si cu interes urmaresc sa nu ma las distrasa nicio secunda, sa nu pierd niciun moment. Meditatia este si ea pe aici… vigilenta…ochiul neadormit, paznicul. Pe alocuri un pic de iritare, aprehensiune.
Ma invit sa pun de-o parte toate celelalte, invitandu-le sa paraseasca un pic spatiul, si invit numai trairile care au legatura cu experienta-eveniment pe care vreau sa o descojesc.
O cuprind in mana, asa ca pe o leguma cu multe foite, ma angajez sa raman prezenta pana la miez. Nu stiu ce o sa urmeze, o sa raman ancorata, cu curiozitate si bunavointa o sa dau fiecare foita jos…sa ramana emotia pura si autentica.
Ce face ca esti aici? Ce te aduce? Ce o sa aflu despre mine?
Foita dupa foita…
Asta sunt eu: cu vise si dorinte, scop clar si obiective care sa muleaza din mers la el. Tehnica…
In timpul jocului, inceput spun eu corect, eram in aceeasi echipa cu evenimentul. Parea deschis, l-am simtit deschis, era sincer. A fost prietenos, m-am simt acceptata si primita in familie. Pentru mult timp am simtit placerea victimizarii si a neputintei. Era atat de bine sa fim mai multi. Stiam ca nu putem sa facem mai nimic, ca suntem mici si neputinciosi. Ca trebuie sa mergem pe liniile trasate, ca jocul are victime si agresori…si nu facem niciodata schimb de teren si de rol.
Am jucat asa un timp, ne era greu si ne plangeam unii la altii. Nu era o alta cale. Victimele eram noi si agresorii ei.
Pana intr-o zi cand evenimentul a primit o veste: exista posibilitatea sa fie facut capitan de echipa! Pentru asta trebuie sa adopte o atitudine, una pe care o stia foarte bine. Sa fie o victima si mai supusa, pe veci supusa atitudinii de sluga. Primind tricoul de capitan, primea sansa sa ramana acolo pana linge si ultimul dos. Dos plin de neadevar, minciuna si neputinta. Primea si sansa sa vada cum se distruge echipa lui. Putea sa asiste, cu atitudinea noua, cum membrii echipei erau atacati cu niste neadevaruri si cum el, anesteziat de puterea pe care o putea pierde, nu stia sa faca nimic. Pentru ca nu stia. Asta era motivul pentru care il alesesera: nu stia nimic, puteau sa-i introduca niste idei gata digerate. Era jucatorul perfect. Era alesul lor, nu era ales de noi si nici nu avea vreo dovada ca are competente…
Nu ma deranja, asta este o parte cu care am de lucru acum, nu m-am impacat cu ea, nu ma interesa pentru ca nu eram eu vizata la fault. Incercam sa-mi fac jocul cat mai bine si sa dau pase.
Intr-o zi m-am gasit faultata rau, nici nu eram prezenta, nici nu ma anuntase nimeni ca are loc vreun meci. Se batuse si lovitura de pedeapsa. Am aflat ca: eu eram considerata din acel moment iesita din joc, dadusem un gol in poarta echipei adverse, cu piciorul colegului atacant.
Eu ii ofeream pase…el le verifica. Daca nu era buna ma anunta, daca era inainta la atac. Asta a facut, dar nu acum. Acum nu jucasem.
Ma anunta ca este pregatit de gol, ca are mingea, ca pune piciorul si pe urma o sa bage mingea in poarta…in imaginatia lui.
Facand toate lucrurile acestea, el pe ale lui, eu pe ale mele, m-a acuzat de furt…i-am luat piciorul si am dat gol cu el…in poarta adversa!
Care este tragedia: agresorii erau condusi, capitanul isi putea pierde tricoul si sansa sa linga osul. Nu si-a tinut jucatorii in teren. Acestia au jucat si aproape ca au si castigat.
Aproape…am fost descalificata! Mi-am permis sa tin cu echipa mea si sa dau un gol pentru ei!
Rusine! Exista sansa sa nu mai fim victime…asta nu se face! Trist.
Colegul jucator si-a asumat vina: nu este el vinovat de gol. L-am mintit…eu joc de-adevaratelea si ca pasa era pasa… nu stia ce sa faca in postul acela!? Nu prea isi stia meseria. El nu era acolo sa verifice, era ca sa fie verificat.
 Asta a inteles bietul meu capitan de echipa. Saracutul, asa il mintisera. Atat putuse el sa priceapa din marele scenariu care ii fusese descris. Isi luase langa el cativa jucatori, pe linia din fata- ca sa apere poarta…adversarului!
Ne-a chemat la el si ne-a certat…rau. Ca ne-am permis sa-i deranjam pe agresori, ca nu se face. Ca trebuie sa plecam capul si fiecare are datoria la cate un autogol…sa le crestem stima de sine adversarilor.
Nimeni nu a vrut…si totusi au facut-o. Agresorii si-au castigat stima de sine…cu ajutorul nostru. Pentru ca nimeni nu a verificat ce s-a intamplat. Ca nimeni nu a cercetat ca nu am gresit ca le-am dat gol. Ca regulile jocului erau pentru ambele echipe: si noi avem dreptul sa castigam.
Nimeni nu a verificat ca meciul nu a existat niciodata si ca ei au inventat partida ca sa ne vare si mai adanc in rolul de victime…si au reusit.
Am jucat un joc imaginar, l-am castigat si acum ne simtim vinovati. Numai ca vinovatia este reala.
Am fost descalificata si pentru ca mi-am permis sa ma trezesc din imaginar si pentru ca am incercat sa-i trezesc si pe ei…
bumerang2Colegii jucatori si-au platit datoria: fiecare cate un autogol, doua, ca data viitoare sa nu mai indrazneasca sa se ridice in picioare. Altfel o sa piarda sansa sa mai joace…chiar si pe post de victime.
Si totusi jocul este viata lor. Nu stiu ce sa faca daca nu mai joaca. Asa ca decat deloc, mai bine pe post de victime.
Nu sunt in masura sa judec. Nu evaluez si nu critic. Credeam si eu acelasi lucru…simteam.
Pana in acea zi cand mi-am permis sa spun ca nu este despre mine…si am castigat jocul, cu probe…din pacate credeam eu si pentru echipa mea. Capitanul de echipa mi-a explicat clar ca nu are ce sa caute un jucator curat si curajos in echipa lui…
Multumesc.
A fost ziua cand am iesit din rolul de victima!
Va urma…

No Comments »

Moneasa, fotografie din albumul meu

Nu are mare importanta cum numim conceptul: vacanta, concediu, la tara, la mare, la munte, la bunici, in tabara. Important este cum il evaluam.
Cand gandirea se odihneste, emotia se trezeste la viata.
Eu sunt in tabara. Nu cred ca este intamplatoare alegerea mea. Copil fiind nu prea am mers. Asa ca, an de an, imi fac o bucurie si traiesc senzatia de tabara.
Ratiunea a ramas in Bucuresti. Am luat cu mine, aici la Moneasa, deschiderea la experientiere. Poate si pentru ca este o tabara cu tematica…tabara de hipnoza si dezvoltare personala.
Intr-un exercitiu de focusing, relaxare si intoarcere catre sine, imi vad viata. Apare ca un film. Ruleaza pe un ecran dintr-o sala de cinematograf. Ma asez curioasa pe scaun si traiesc senzatiile…
Personajul principal sunt eu. Apar tinand in mana un album de fotografii.
Ca orice personaj am aparut din dragostea pentru povesti si personaje a unui povestitor. La mine povestitorul…sunt doi. Parintii mei: mama si tata 🙂
Acestia si-au pus la comun creativitatea, imaginatia, dragostea si iubirea pentru aparitia mea. Si-au pus nevoile si asteptarile.
Personajul a crescut si scenariul a ramas mic. Nu mai putea sa cuprinda personajul cu ceea ce era el. Am ramas un timp in el pentru ca am simtit ca nu este loc de altceva…sau nu stiam ca mai exista si alte moduri de a srie povesti.
Personajul a devenit EU!
Am inceput sa-mi scriu propriul scenariu. Sa-mi fac un album.
Fotografie dupa fotografie.Albumul a inceput sa prinda volum, contur.
Uneori l-am rasfoit si am scos fotografiile din el sa ma uit la ele. Am vazut ca au aparut persoane noi langa care sunt, ipostaze noi, senzatii noi.
Acum il rasfoiesc si nu mai simt nevoia sa le scot. Nu ma mai uit la fotografii cu gandul sa le potrivesc.Il rasfoiesc si simt fiecare fotografie in parte, asa cum este ea. Cu tot ce a surprins ea in momentul acela a vietii mele.
Senzatia pe care o am imi spune povestea ei. Inchid ochii si simt liniste.
Apare uneori nevoia sa le asez cum cred ca este bine.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci? Sa schimb ordinea…
Ii zambesc. Este a mea. Este fireasca.
Alteori apare nevoia sa stiu ce fotografie urmeaza.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci nou despre mine?
O primesc, este a mea, este fireasca.
Albumul creste. Eu cresc. Senzatii si emotii noi ma hranesc.
Am incredere in aparatul meu de fotografiat…simte ce sa surprinda si unde sa-si indrepte obiectivul.
Dar, uite, a aparut o fotografie care nu se potriveste!?
Oare?
Se potriveste…
Acum si aici. O noua fotografie. Este placuta senzatia.
Este cald, miroase a brad si totul este verde.
Oameni frumosi cu povesti frumoase de viata…
Te invit sa-ti traiesti un altfel de concediu.
Aseaza-te unde te simti bine… Lasa-ti mintea pe sezlong, langa cort…unde esti tu:)
Intra in contact cu senzatiile tale corporale, cu povestea ta.
Fii personaj si povestitor!
Concediu creativ!

1 Comment »