Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Cutulica si Javra

OLYMPUS DIGITAL CAMERAA fost odata ca niciodata, asa cum stim doar noi ca arata acest niciodata, un inceput. A fost pentru ca daca nu era, nu aveam nevoie sa vorbim despre el. A fost si mai este, pentru ca nimic nu s-a schimbat in noi. Este pentru ca inca nu avem un altul, mai sigur, de care sa ne folosim.
Este pentru ca vrem sa-l avem sau poate nu mai stim sa scapam de el?
Tata-Univers, intr-o dimineta, se trezi cu fata la cearceaf, asa ca incepu sa tune si sa fulgere. Nimeni nu-i putu schimba starea. Incercara cativa: cu vorba buna, cu dans, cu muzica, cu poezie, cu intelepciune si supunere…Nimic!

Pe la amiaza, obosit de atata plictiseala, se culca la loc.
Atunci incepu sa viseze.
Imaginile se derulau cu repeziciune, cu nerabdarea prieteneasca a unei maini dibace chemata pentru ca este nevoie de ea, dezvaluindu-i celui adormit o poveste captivanta – una care ar putea sa faca pe oricine sa tresara de placere si spaima, in acelasi timp.
Se facea ca Tata-Univers a fost chemat de mama lui. Aceasta ii aduse la cunostinta ca, din lipsa de spatiu de sine, vrea sa faca curat prin casa. Hotarase ca sunt mult prea multe obiecte care se aseamana si ca acestea, pentru ea, sunt  dubluri…asa ca la colectii. Obiectele colectionate nu-i mai satisfaceau obiectivul, obiectiv pe care nu-l stiuse niciodata.
Zis si facut!
Chema la ea toate obiectele din casa si le aduse la cunostinta ca trebuie sa decida care sa ramana in casa si care sa mearga la cosul de gunoi. Daca nu fac singure alegerea, ea o sa le arunce …fara un criteriu anume. Din prea-plinul ei, bunatate sufleteasca rece si fara viata, le lasa deocamdata sa decida singure.
Tata-Univers incremenit in scaunul sau, asezat adanc in inconstient, si inca in visare, asista bulversat la acest joc al mamei sale.
Curios, din fire, dorea sa cunoasca cum se poate face o astfel de alegere. Incerca pentru un timp sa inventeze, apoi sa inoveze, lasand ca ultima solutie: sa-si poata imagina cum ar aplica ce au facut altii.
Obiectele plecara, fiecare de unde venisera, cu povara ca dupa trei ceasuri sa se intoarca cu decizia luata.
Tata-Univers crescuse cu toate acestea pe langa el, nu se simtise inghesuit…nu intelegea motivul pentru care mama sa sa doreasca o asemenea curatenie.
Se aseza, fara sa-l simta cineva, intr-un colt.
Coltul era locuit de o familie din caine.
Familia avea doi feciori. Acestia locuiau cu bunica…parinti nu aveau, plecasera demult in calatoria-datorie, calatorie pe care toti o facem spre sfarsitul vietii.
Bunica era cam cu toate pregatita de calatorie, asa ca daca pleaca cu trei ceasuri mai devreme, o sa ajunga inainte…
Ei sa asculte si sa faca ce simt… este convinsa ca vor intelege ce le spune : MAMA  are in gand sa faca curat, o sa lase in casa ceva care este unic…daca un altul foloseste la aceeasi simtire, o sa-l arunce, daca nu, o sa-l pastreze.
Tata-Univers era fascinat si vrajit de cele auzite si vazute, insa cel mai mult de ceea ce simtise la auzul cuvintelor rostite de bunica, asa ca isi propuse sa-i insoteasca pe cei doi frati-caine.
Cainii plecara, unul la dreapta-celalalt in stanga…Tata-Univers dupa ei.
Cabd Timpul si-a terminat ziua de lucru, si-a strans orele si minutele si a parasit casa…Era vremea trairilor.
Toate obiectele se adunara si se incepu marea curatenie: unele luara decizia usor, altele cu greu. Au fost si care au decis sa mearga cu tot neamul la gunoi…lipsind-o pe MAMA de abilitatea respectiva. Au fost si din cele care s-au prezentat ca fiind ultimele din neamul lor…sa duca mai departe…pline pe maini de pata rusinii.
Incet, incet casa devenea mai goala…mai lipsea un obiect insa…unde sunt obiectele din caine?
Primul se prezenta Cutulica. Aducea un pic a caine, insa nu era. Soseste si Javra…
MAMA, suparata, le ceru sa termine cu minciuna ca sunt doua obiecte diferite si sa decida care merge la gunoi…
Cutulica argumenta de ce nu este o Javra si ceru sa faca un experiment; la fel si Javra.
Cutulica chema celelalte obiecte si le ruga sa spuna cum se simt langa el: primea tot felul de trairi ca rezonanta…sunt fericite, bucuroase, simt ca nu mai sunt singure, ca nu sunt neajutorate, ca au o familie, ca pot sa-si asume responsabilitatea pentru el…asa ca un membru al familiei acceptat si iubit, valorizat.
Veni randul celuilalt sa gaseasca argument si trairi – rezonanta la el…primea ura, salbaticie, violenta, frica. Unele se identificau cu el…abandonate si considerate hidoase, fara sa  aduca ceva de folos neamului, singure impotriva tuturor, la mila iubirii si valorizarii.
Ce revolutie! Acum obiectele din neam nu mai semanau intre ele, aduceau trairi diferite. Foloseau la altceva in casa MAMEI.
Aceasta nu mai avea ce sa faca…nu mai avea dubluri.
Daca renunta la Cutulica, renunta la acea parte din casa. Daca renunta la Javra, renunta la cealalta.
Accepta…cei doi nu sunt asemanatori: fiecare este unic…Cutulica nu-i Javra, Javra nu- i Cutulica.
Cu ochii injectati de durerea frustrarii, cu foamea de aruncat obiecte la cos nepotolita, stransa de propriul sine prea stramt, vazu in final doua obiecte asemanatoare:
“Aha, dar voi? Am ce sa arunc…Unul la gunoi!”
Pasamite, Tata-Univers se splitase ca sa poata sa-i insoteasca pe cei doi frati caine…nereusind sa se mai puna la loc…mana MAMEI apuca orbeste pe unul din ei…la gunoi.

Plin de sudoare, Tata-Univers se trezi din vis din cauza unor urlete infioratoare. Casa lui era intoarsa pe dos…MAMA se pregatea de curatenie generala.
Il cheama sa-l anunte ca in casa nu mai este loc,  trebuie sa ramana numai unul… Acesta ramase calm. Stie ca este in siguranta, o sa aplice planul-caine.

Anii au trecut si au ramas  numai cainii.
Asta datorita secretului: ca sa pastreze neamul caine isi asumasera sa imprumute, pentru joaca, rolurile opuse felului lor de a fi, fara sa se lepede de cine erau cu adevarat.Cutulica era Javra si Javra era Cutulica.

Impreuna erau caine…numai asa.

No Comments »

M-am întâlnit cu Niciodata

the-chanceMi-am dat întâlnire cu Niciodată.

Sunt pregătită sa-i ascult povestea. Am stat mult timp intrebandu-mă cum este si de unde vine. Ce a facut sa-l ocolesc atat de mult timp?
Sunt intrebari la care as vrea sa-mi raspund dupa intalnirea cu el. Pare ca acum este timpul potrivit sa le înțeleg sensul.
Niciodată vine la întâlnire fără sa întârzie, vine exact când am hotărât  ca este musai sa fac asta. Sa fie pentru ca acum sunt pregătita sa-l primesc? Sa fie pentru ca numai intalnindu-l o sa mă simt Eu?
A fost odată ca niciodată o lume a emotiilor. O lume personala.
Este.
Ca de nu era, nu ne întâlneam si nu ne povesteam.
A fost odată ca niciodată o lume plină de personaje imaginare mari.
Ele vor trai într-o lume numita Viitor. Pe acolo se vor întâmpla multe experiente. Personajele acestei lumi se vor pune astfel in mișcare.
Or sa trăiască. Devin treze.
Când vor dori sa vorbească, se vor folosi  de experientiere – limba lor. Fiecare cu accentul sau, cu felul personal de a fi, in ritmul sau, se va exprima. Cuvintele lor vor avea forma si culoare, gust si miros, diferite texturi.
Niciodată, personajul despre care este aceasta poveste, este puțin diferit. Nu se mai regăsea acolo. Într-o zi lua decizia sa coboare printre Gânduri. Sa se strecoare fără sa-l vadă cineva si fără sa-l simtă cineva. Fara sa-l intrebe cineva ceva. Era bun la asta.
Se plictisise in lumea lui si astfel a hotărât sa cunoască Gandurile.
Dorea sa se imprieteneasca si sa învețe jocuri noi.
Gandurile traiesc într-o alta lume, ce numește Prezent. Unele Gânduri sunt localnici, sunt născute aici. Altele sunt venite, cu voie sau fără, din alta lume – Trecut.
Dacă nu ești prezent aici si acum, nu prea reusesti  sa-ți dai seama, sa le identifici. Asta este si problema Prezentului: ce Gânduri mai locuiesc aici?
S-au amestecat.
Niciodată începu sa caute relație. Sa caute unde sa locuiasca. Sa identifice un grup de Gânduri dornice sa-l cunoască. O parte din Prezent care vrea sa-l accepte.
Trecura ore, zile, saptamâni, Niciodată părea ca nu se descurca in lumea asta.
Totul era diferit, Gandurile erau diferite de el.
Cu cât se apropia, cu atât le speria mai tare. Încet, încet, spre mirarea lui, Gandurile deveneau inspaimantate.
Cu cât apropierea era mai jucausa, creativa, dornica sa le ducă acolo unde nu au mai fost, cu atât ele fugeau si mai tare.
Niciodată, locuitor din Prezent, Gândul  periculos!
Niciodată observa ca Gandurile aveau alte preocupări, erau mature, nu aveau timp sa învețe lucruri noi, ele STIAU. Nu aveau pricepere, nu aveau răbdare. Insa rezolvau repede totul. Nu se abateau de la drumul lor, nu încălcau reguli.
Niciodată, jucaus din fire, observator fin, surprinse cea mai mare dorința a lor…sa fie pregătite pentru Viitor!
Niciodată a înțeles. Nu merge cu furisatul! Dacă vrea relație cu Gandurile, trebuie sa facă altceva.
In fiecare zi aborda câte un Gând, unul singur, ii povestea despre ce dorea el sa audă…cum sa ajungă in Viitor.
Azi un Gând, mâine un altul, zi dupa zi, Gandurile nu mai reușeau sa se adune. Erau fiecare in povestea lor.
Niciodată era acolo, când era unul singur, povestind cum este in lumea aceea, Viitorul.
Gandurile stiau: Viitorul este ca si cum este Niciodată!
Niciodată le învață jocuri, le spunea povesti, le punea sa-si imagineze cum se vor descurca acolo, dar Gandurile erau speriate. Ele nu vor putea…Niciodată insa simtea ca ele ar putea.
Zilele treceau si Niciodată era din ce in ce mai trist.
Nu reusise decât sa sperie Gandurile. Nu avea niciun prieten. Nu statea niciun Gand cu el de dragul curiozitatii.
Unele se imprietenisera numai pentru lumea lui, altele din frica.
Altele, cele mai multe, au hotărât ca nu are rost sa mai călatoreasca  in Viitor si trebuie sa se întoarcă in Trecut. Așa pot scapă de Niciodată.
Mai multe Gânduri au hotărât, ca apărare, sa învețe si mai multe reguli. Au învățat sa se închidă si sa uite de planul lor.
Niciodată era din ce in ce mai mare pentru lumea de acolo. Crescuse.
Fiind singur, fără prieteni, crescuse urat.
Un monstru bantuia Gandurile si le consuma resursele.
Avea nevoie sa fie cu ai lui, cu personajele imaginare mari.
Avea nevoie sa devină ce era.

Întors acasă, își pierdu din pricepere si lăsa ușa deschisă.
Pe aici intrara niște Gânduri. Incepura sa identifice la ele o nevoie de cunoaștere. Vorbeau o alta limba. Se comportau altfel. Simteau.
Devenisera Emoții.niciodata

M-am întâlnit cu Niciodată, monstrul din Prezent.
Acesta a coborât din Viitor ca sa mă invite sa mă joc cu el. Mi-a fost frica, crezand ca mă va răni.
Nu mi-am dat seama ca vorbeam aceeași limba.
Nu m-am întrebat ce simt in legătura cu el.
A devenit trist, iar tristetea asta îl făcea din ce in ce mai mare.
Trebuia sa se întoarcă acasă.
Acolo locuiesc Emotiile, Personajele Mari.
M-am întâlnit cu el si nu mai am scăpare. Sunt curioasa si vreau mai mult. Vreau in lumea lui.
Merg sa mă joc.
M-am întâlnit cu Niciodată .
Era despre jocurile pe care nu le știam, acum le știu si le voi juca.

No Comments »

Obiective si previziuni 2013 versus psiho-lifestyle-ul Rogersiana (II)

Imi imaginez cum deschid aceasta selfograma, asezata confortabil unde mi-e drag, fiind in contact cu acel loc plin de acceptare.
Asta inseamna ca este de preferat sa-l descopar pana ajunge selfograma…
Deschid .
D-na Compasiune soseste! Dar cine este d-na Compasiune si cu ce se ocupa? Este de preferat sa aflu unde ii este casuta si care sunt parolele de acces.
Orice selfograma care se respecta este adusa de d-na Compasiune…
Mi-ar placea sa stiu mai multe despre ea!
Oare poti sa faci cursuri de “bune maniere”, cum sa te porti cu emotiile, cu tine?
Da.  Asa am sa fac.  Am sa merg la aceste cursuri de “bune maniere”.
Aici am sa invat cum sa le vorbesc, am sa invat limba lor. Cred ca este limba universala -jocul si joaca !
Ce surpriza ma asteapta…auzi ce spune aceasta selfograma: “nimeni nu poate face o planta sa creasca. Insa daca cineva furnizeaza conditiile necesare-sol, ingrasaminte, lumina, apa- se va transforma in cea mai frumoasa planta. Nimeni nu poate schimba materialul genetic…”
Pai si cu ce este diferit? Stiam si eu din alte  modele de (…)ograme? Sau ele stiau de la mine!? Sau din alte parti, asa cum am aflat si eu acum.
Cine a inceput primul? Cine a zis…
Este diferit. Este a mea. Facuta de mine, din mine.
Deci, eu m-am nascut cu aceasta tendinta la actualizare, acest dat, dat de a ma transforma atat cat am nevoie, unde am nevoie, cat am nevoie.
D-na Actualizare…aflu ca se naste cu mine, ma insoteste pana la sfarsit.  Nu este vecina mea…locuieste la mine acasa! Se ocupa cu armonia . Un fel de mediator intre ce vine, experienta, si ce gaseste, structura personala. Poate are nevoie de un climat anume? Am sa invat si despre ea…
Dar ce multe doamne si domni sunt in selfograma asta a mea!
D-ul Simbolism vine insotit de d-na Re-experientiere si d-soara Re-simbolizare…pune si el niste conditii, sase la numar J
Apare numai daca este nevoie de el, cand nu este clar.
O lasa prima pe d-na Experientiere.
Ce cavaler!
Parca am imaginea unei sali de bal. Toata lumea buna a acceptat invitatia mea. Poate ca nu si-au vorbit pana acum. Nu stiau unii de altii.
Mi-a venit o idee! Teambuilding! Ha, ha…
“Va rog sa va prezentati si sa spuneti cu ce va ocupati. Va rog sa va asezati langa un personaj pe care nu-l cunoasteti …”
–                    “ Sunt Congruenta si am facut cunostinta cu Experientierea Organismica.”
–                    “Sunt Ascultarea si am facut cunostinta cu Empatia, o stiam din vedere”…
–                    “Da. Eu sunt Acceptarea Neconditionata…cu mine incepe totul.”
Toate aceste doamne si acesti domni, construiesc minunata mea selfograma. Unele ajuta ca sunt, altii se lasa folositi ca niste unelte, altele sunt pentru a pune intrebari. Pot sa ma uit la ele cum sunt asezate initial si pe urma sa le schimb locul. Am de citit despre ele. Povestea lor.
Toata aceasta joaca poate sa fie inceputul noului meu psiho-lifestyle.
Obiectivul meu pe 2013! Psiho-lifestyle-ul Rogersiana :
Am previziunile, stiu ce fac daca le dau voce si le ascult. Am contactul cu ele prin responsabilitatea fata de mine – compasiune si acceptare de sine- decid sa ma folosesc de ele si de limba lor ca sa pot sa vorbesc cu emotiile de zi cu zi.
Cum arata acest zi de zi, psiho-lifestyle-ul Rogersiana?
Asa, ca si cum este  o calatorie, „de la- pana la”, aici si acum:
De la rigiditate-la fluiditate.
De la extern-la intern.
De la a da vina pe ceilalti-la acceptarea propriei responsabilitati.
De la lumea este in felul acesta-la asa percep eu lumea.
De la adevarul absolut-a acceptarea opiniilor celorlalti.
De la temerea de sentimente-la acestea sunt sentimentele.
De la au fost-la experientierea sentimentelor din trecut cu impact, aici si acum.
De la neincrederea ca ma pot schimba-la intampinarea ei cu bunavointa.
De la teama de neprevazut-la intampinarea schimbarii.
De la solutii pe termen scurt-la a sta cu timpul de a rezolva pe termen lung
De la a prefera regulile-la a prefera flexibilitatea.
De la previzibil si constrans-la spontan si creativ.
De la a judeca succesul si esecul-la a crede in puterea cresterii prin experientiere.
De la a ma ascunde-la a fi transparent.
De la a-I judeca pe altii-la a respecta felul in care au ales sa traiasca.

Sunt asa ca niste drumuri pe care le vad pe harta mea. Nu stiu pe care o sa apuc anul acesta. Mi-ar placea insa sa calatoresc, sa le parcurg. Selfograma spune ca Actualizarea este prezenta…hi, hi
Parca ar spune: “ Hei, Tu! Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!”
Te invit si pe tine sa-ti construiesti sefograma! Sau cum alegi sa o numesti.
Te invit sa experientiezi de la a trai potrivit judecatilor altora (locus extern de evaluare), la a trai potrivit propriilor valori si a experientei directe (locus intern de evaluare)
Te invit sa-ti accesezi noul psiho-lifestyle.

2 Comments »

Puzzle-ul si selful (II)

Un alt caz, un  alt puzzle: baiat, 13 ani. Nu am inteles la timpul acela motivul adevarat pentru care mama a cerut consilierea. Cred ca nici ea nu a stiut.
Baiatul nu a avut nevoie de un motiv. L-a construit singur.
A argumentat ca o sa vina, sedinta de sedinta, pentru ca are o pasiune pentru puzzle-uri. Crede ca mama stie asta. O sa vina pana termina de asamblat toate puzzle-urile din acest cabinet. Sincera sa fiu aveam patru puzzle-uri. M-am gandit ca o sa se termine repede . Timp de 1 an, atat am apucat sa lucram, nu am vorbit multe. A asamblat si dezasamblat, sedinta de sedinta, acelasi puzzle. Forma imaginea cu cei trei purcelusi. Niciodata nu a fost multumit de cum facea.  Gasea ca nu avea strategie buna. Ca incepea cu coltul nepotrivit. Nu era ceva care sa se potriveasca.
Dupa un an, mutandu-ma in alta localitate, cazul a fost preluat de o alta colega. Baiatul a vrut.  A lucrat  cu ea tot un an. Intalnindu-ne intamplator, colega mi-a spus ca baiatul o rugase sa-mi transmita, daca ma vede vreodata, ca a terminat puzzle-ul. A fost multumit de cum se potriveau piesele. Venise vremea sa-i placa. Acum era curios ce imagine se  forma pe celelalte puzzle-uri din cabinet.
Am aflat ulterior ca tatal sau era bolnav si murise.
M-am gandit mult timp daca nu cumva nu era pregatit sa-l termine. Ca nu dorea sa-l termine. Ca nu dorea sa se termine niciodata de construit. Ca timpul statea pe loc pana termina el puzzle-ul…
Poti sa construiesti numai pentru a exersa sau imaginea care se formeaza te motiveaza?
Ma gandesc la selful meu si la intrebarea timida si discreta, devenita insistenta.
Am visat, pe la mijlocul formarii mele in psihoterapie, un puzzle. Colegii din grupul meu de formare puneau si erau piese din acest puzzle. Fiecare se punea acolo, se potrivea, cu tot ce proiectasem eu in ei. Se asezau, unul langa altul, piesa cu piesa, “ formandu-ma” pe mine. Stand in picioare, puzzle -ul terminat a scos la iveala fotografia mea, imaginea mea, persoana mea.
Eram eu cu toate nevoile mele, dorintele mele, reusitele si nereusitele mele. Am inteles atunci de ce cu ei, de ce un puzzle. Motivul pentru care am reusit sa-l asamblez, motivul pentru care am putut sa ma uit la imaginea formata.
Poate ca intr-o anumita perioada de viata, oamenii se pun pe construit.
Unii fac asta acasa, altii in cabinet, altii in vis. Unii vorbind, altii jucandu-se cu cartile,  altii cu puzzle-urile.
Fiecare  asambleaza si dezasambleaza in ritmul sau, cu uneltele sale, cu piesele sale.
Curajul de a ne uita la persoana care devine, ne apartine.
Cum ar fi sa-i uram: “ Bine ai venit asa cum esti!“

No Comments »

Puzzle-ul si Selful (I)

Am in minte de ceva vreme o intrebare. A aparut destul de timida si discreta, insa a devenit extrem de insistenta.  Pare ca are nevoie de un raspuns, asa cum eu am nevoie de un raspuns la intrebarea: De unde vine aceasta intrebare?
Intrebarea suna cam asa: Exista vreo legatura intre cum isi construiesc copiii selful, cum ne-am construit noi adultii selful, si asamblarea unor piese dintr-un puzzle?
Fiind intr-o relatie terapeutica cu un copil, caz , fetita (3 ani) adusa de tata, imi trezeste brusc o emotie pe care nu am mai trait-o in cabinetul de lucru. Imi place. Imi place asa cum imi plac copiii din familia mea, copiii prietenilor mei. Un sentiment familiar si familial excesiv. Am fost  in contact cu aceasta emotie si am transformat-o intr-o intrebare-ipoteza de lucru. Ce nevoie din aceasta fetita isi arata fata?
Primele sedinte par sa-mi raspunda la aceasta intrebare.
“- Doamna Ana, semanati cu mama mea! Ea este mica (se refera la inaltime)  si are culoarea de par asa (arata cu degetul spre parul meu)”
Limbajul nu este  bine dezvoltat si nu reuseste sa pronunte toate cuvintele.
In timpul  unei sedinte (primele), stand pe scaun, cu fata la mine,  imi spune ca adora sa faca puzzle-uri. Isi indreapta privirea spre  masa si se uita fix cateva secunde. Se ridica de pe scaun si  merge la cutia de sub masa…acolo imi tineam puzzle-urile.
Surprinzator pentru mine a fost ca pana in momentul acela nu a cautat, numit sau intentionat sa se joace cu asa ceva. Nu a intrebat daca am puzzle. Nu stia daca am, nu stia unde tin cutia.
A gasit-o. Nevoia a fost asa de mare incat s-a dus direct la cutie.
Imaginati-va ca va trece un gand prin minte, corpul urmeaza gandul si face posibila experienta. Dar gandul cum prinde viata, de unde apare?
Prinde viata de la emotia prezenta in noi. Prinde forma emotiei care vrea sa iasa la suprafata.
In timp ce construia puzzle-ul, sedinta de sedinta, imi cerea sa-i arat ceasul. Ma intreba: “Cat a trecut? A trecut lumina cu Soarele? A venit intunericul cu Luna?
De cate ori? “
Am intrebat-o de fiecare data,  ce face sa intrebe asta.
La un moment dat mi-a raspuns . “ Fac un puzzle, pun piese, ele se potrivesc. Aproape ca am terminat. Pe asta ( ultima care facea sa fie complet puzzle-ul) nu stiu sa o potrivesc. Ma gandeam ca a trecut un an si vine mama. Daca vine, pune ea piesa, ma ajuta… Pune tu piesa!”
Si eu am pus piesa aceea.
Fetita aceasta avea o dorinta, sa-si reuneasca familia. Mama si tata.
Un alt eveniment a mai adaugat o ipoteza…In timp ce ne desparteam, o colega trecand prin fata cabinetului a observat ca semanam. Ca aveam aceleasi trasaturi. A ramas cu ideea ca suntem rude.
Reusise!?
Asa cum reusea sa-si duca la capat puzzle-urile, indiferent de gradul de dificultate, asa reusea sa-si  “asambleze “ familia. Toate doamnele cu care lucra, incepand cu bona, educatoarea, doamna doctor, profesoara de balet, eu-psihologul ei, ne potriveam cu piesa lipsa.
Simbolizarea golului si dorului a aparut intr-o sedinta cand, fiind la ultima piesa, nu a mai gasit-o. Un alt copil cu care lucram o luase acasa ( el le lua sa le plimbe si sa le arate camera sa…dar este o alta poveste). Nu a putut sa stea cu durerea. Cum sa stai cu golul ca nu ai imaginea finala, imaginea mult dorita.
Atunci a sosit si raspunsul: “ Uite dovada. Mama nu este. Nu este piesa. Tu nu esti mama. Pe mama o vreau. Nici nu semeni asa mult cu ea.

Ea este frumoasa!”

1 Comment »

Moneasa, fotografie din albumul meu

Nu are mare importanta cum numim conceptul: vacanta, concediu, la tara, la mare, la munte, la bunici, in tabara. Important este cum il evaluam.
Cand gandirea se odihneste, emotia se trezeste la viata.
Eu sunt in tabara. Nu cred ca este intamplatoare alegerea mea. Copil fiind nu prea am mers. Asa ca, an de an, imi fac o bucurie si traiesc senzatia de tabara.
Ratiunea a ramas in Bucuresti. Am luat cu mine, aici la Moneasa, deschiderea la experientiere. Poate si pentru ca este o tabara cu tematica…tabara de hipnoza si dezvoltare personala.
Intr-un exercitiu de focusing, relaxare si intoarcere catre sine, imi vad viata. Apare ca un film. Ruleaza pe un ecran dintr-o sala de cinematograf. Ma asez curioasa pe scaun si traiesc senzatiile…
Personajul principal sunt eu. Apar tinand in mana un album de fotografii.
Ca orice personaj am aparut din dragostea pentru povesti si personaje a unui povestitor. La mine povestitorul…sunt doi. Parintii mei: mama si tata 🙂
Acestia si-au pus la comun creativitatea, imaginatia, dragostea si iubirea pentru aparitia mea. Si-au pus nevoile si asteptarile.
Personajul a crescut si scenariul a ramas mic. Nu mai putea sa cuprinda personajul cu ceea ce era el. Am ramas un timp in el pentru ca am simtit ca nu este loc de altceva…sau nu stiam ca mai exista si alte moduri de a srie povesti.
Personajul a devenit EU!
Am inceput sa-mi scriu propriul scenariu. Sa-mi fac un album.
Fotografie dupa fotografie.Albumul a inceput sa prinda volum, contur.
Uneori l-am rasfoit si am scos fotografiile din el sa ma uit la ele. Am vazut ca au aparut persoane noi langa care sunt, ipostaze noi, senzatii noi.
Acum il rasfoiesc si nu mai simt nevoia sa le scot. Nu ma mai uit la fotografii cu gandul sa le potrivesc.Il rasfoiesc si simt fiecare fotografie in parte, asa cum este ea. Cu tot ce a surprins ea in momentul acela a vietii mele.
Senzatia pe care o am imi spune povestea ei. Inchid ochii si simt liniste.
Apare uneori nevoia sa le asez cum cred ca este bine.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci? Sa schimb ordinea…
Ii zambesc. Este a mea. Este fireasca.
Alteori apare nevoia sa stiu ce fotografie urmeaza.
O intampin.
Bine ai venit!
Ce-mi aduci nou despre mine?
O primesc, este a mea, este fireasca.
Albumul creste. Eu cresc. Senzatii si emotii noi ma hranesc.
Am incredere in aparatul meu de fotografiat…simte ce sa surprinda si unde sa-si indrepte obiectivul.
Dar, uite, a aparut o fotografie care nu se potriveste!?
Oare?
Se potriveste…
Acum si aici. O noua fotografie. Este placuta senzatia.
Este cald, miroase a brad si totul este verde.
Oameni frumosi cu povesti frumoase de viata…
Te invit sa-ti traiesti un altfel de concediu.
Aseaza-te unde te simti bine… Lasa-ti mintea pe sezlong, langa cort…unde esti tu:)
Intra in contact cu senzatiile tale corporale, cu povestea ta.
Fii personaj si povestitor!
Concediu creativ!

1 Comment »

Slabiciunea

Am ajuns sa credem ca toate “imperfectiunile” copiilor sunt cauze directe ale slabiciunii parintilor. Atat de mult ne rusinam cu slabiciunea si incercam sa o ascundem incat slabim relatia de afectiune si apropiere.
Slabiciunea, aceasta emotie care lasata la suprafata ne-ar ajuta sa experientiem  autenticitatea relatiei.
Daca adultii  in rolul de parinte si-ar putea cuprinde  slabiciunea, ar putea sa cuprinda si sa empatizeze cu slabiciunea copiilor lor.
Ma gandesc ce ar putea sa-i spuna subconstientul unui parinte, constientului? Daca s-ar lepada de toate apararile si angoasele, ce si-ar spune?
Ar putea oare parintele, dupa aceasta intalnire,  sa-si invite copilul la o discutie si sa-i spuna toate descoperirile?
Tare curioasa sunt…

“Dragul meu copil, cum as putea sa incep?

Cum as putea sa-ti spun ca sunt slab?
Ca am fost…
Ca tot ce ai facut gresit m-a tulburat, ca nu am putut sa accept ca esti asa. Mi-am dorit sa fii altceva, sa faci altceva,  sa fii mai bun.
Toate razvratirile tale m-au ingrozit si m-au indreptatit sa te pedepsesc. M-au facut sa cred ca ai o problema si ca trebuie sa o rezolv.
O problema mare: esti un copil neascultator si obraznic!
Neascultator si obrazic!?
Nu, nu esti!
Dar cum as putea sa recunosc in fata ta ca eu ,parintele, nu stiu ce este  puterea de a spune NU unui adult.
Ca eu, traind aceasta experienta cu tine,  mi-am  adus aminte de mine. Copil fiind traiam in tacere limitarea.  Asa am inteles ca trebuie sa fiu daca vreau sa fiu numit un copil cuminte si ascultator, ca  asa sunt demn de iubire.
Cum as putea sa-ti spun ca nu pot accepta ceea ce esti tu,  pentru ca nu pot accepta ceea ce am fost eu.
Ca nu pot recunoaste ca fiind putere aceasta manifestare, pentru ca eu as recunoaste despre mine ca sunt slab.
Cum as putea sa fac asta? Atata timp ti-am spus ca sunt puternic si ca reusesc. Atata timp am trait placerea sa ma vezi puternic, prin tine am fost mai puternic!
Imi este greu.
As vrea sa am curajul sa-ti spun ca sunt mandru de tine, de razvratirea ta.
Ca sunt mandru ca reusesti sa te cunosti si sa-ti traiesti emotiile. Ca ai puterea sa traiesti ceea e simti,  chiar daca prin ceea ce faci incalci anumite reguli.
Chiar daca prin ceea ce faci, imi demonstrezi ca nu te cunosc si ca  nu stiu cat de departe poti sa mergi.
Mergi departe nu pentru a-mi intoarce spatele, pentru a-mi spune ca ceea ce ti-am oferit nu-ti trebuia sau ca nu iti este de folos.
Mergi inainte pentru ca acesta este drumul tau. Pentru ca tu esti tu  si traiesti experienta ta, nu pe a mea.
Oricum, nu asa cum pot eu sa o inteleg si sa o cuprind. Sunt limitat.
Pentru mine sa vrei mai mult si altfel decat iti dau adultii a insemnat sa fiu obraznic. Prin tine  inteleg ca poate sa insemne  si sa faci un pas inainte in a trai cine esti cu adevarat.
Cum as putea sa recunosc in fata ta toate slabiciunile mele!?
Temerile mele din momentul in care ai inceput sa fii independent si sa reusesti sa te descurci fara mine.
Nu am stiut sa le interpretez, credeam ca sunt un parinte responsabil. Ca trebuie sa-ti dau directia. Ca eu stiu drumul pentru tine. Ca trebuie sa merg inaintea ta si sa te feresc de rau.
Raul asa cum il vad eu. Cum sa traiesc aceasta provocare? Ca unde vad rau, tu vezi oportunitate !
Cu ce arme?
Imi demonstrezi ca tu ai altele, nu sunt mai bune sau mai rele, sunt ale tale
Mi-ar placea acum sa te insotesc, umar la umar . Sa fac pasul inapoi cand nu stiu pe unde sa o luam. O sa stii tu . Este drumul tau.
Acum simt ca am fost un parinte speriat de ceea ce puteai sa intrebi si sa nu stiu sa-ti raspund. Trebuia sa stiu toate raspunsurile din lume…asa ca am limitat cunoasterea ta, potentialele tale intrebari.
Ce mult m-au ajutat intrebarile tale! Problemele tale! Am descoperit atat de multe despre mine, prin tine .
Of,  si toate persoanele acestea din viata ta!
Am vrut sa te scap de ele pentru ca nu erau demne de tine. Puteau sa-ti faca rau!
Unele erau periculoase pentru tine… unele periculoase pentru mine!
Acum simt ca pot sa-ti marturisesc ca erau periculoase, trezeau in tine admiratie si putere! Nu am fost sigur niciodata ca as putea sa trezesc asta in tine.
Simt ca astazi o sa reusesc !
O sa reusesc pentru ca o sa-ti fiu model de putere. O sa fiu autentic!

Dragul meu,
Pot sa-ti inteleg slabiciunea. Si eu sunt slab.
Un om care isi asculta slabiciunea este un om puternic! “

No Comments »

Doamna Greseala

– oportunitate de invatare prin experientiere
In ultima perioada am citit tot felul de articole cu sfaturi pentru parintii care intampina dificultati in “educarea” copilului.
Disciplinarea este un subiect cerut si apreciat de parinti.
Nu stiu exact motivul. As avea mai multe ipoteze de lucru…
Simt ca psihologul s-a transformat intr-un mecanic.
Parintele vine cu copilul sau adolescentul la cabinet si psihologul se apuca sa-I faca o lista cu ce are de schimbat in viitoarea perioada.
Disciplinare a devenit un fel de cuvant magic. Daca nu-l spui si nu oferi solutii de “depanare’’ nu esti un profesionist. Daca nu-l ceri, nu esti un parinte implicat.
Psihologul vine la intalnirile cu parintii, atunci cand avem lucrul cu grupuri, cu “raportul scris”. Acestia isi asteapta “reteta” cumintei, foarte des cu un caietel in fata, din respect pentru omul care a trudit pentru ei.
Parintii buni nu fac asa, parintii rai fac asa. Copiii buni nu fac asa, copiii rai fac asa.
Parintii buni nu-si pedepsesc copiii si copiii buni nu isi supara parintii.
Asa sa fie oare?
Eu nu sunt de parerea aceasta.
Asa cum parintii fac greseli, asa fac si copiii. Nu este ceva rau sau bun, este firesc.
Cred ca cel mai benefic eveniment care se poate intampla intr-o familie este greseala. Greseala este oportunitatea de invatare prin experientiere, aici si acum.
Orice eveniment – emotie: suparare, tristrete, cearta, bucurie, fericire este o fereastra prin care putem sa vedem interiorul copilului nostru.
O usa care ne invita in intimitatea familiei noastre, in trairea ei cea mai pura.
Cum este structurat copilul nostru la momentul evenimentului? Este asa cum simteam noi? Cum doream? Ne-a surprins? Am recunoscut ceva? Ne-a intristat? Noi, familia, unde eram?
Sa luam un exemplu : copilul nostru are relatii multiple la scoala. Se cearta des cu colegii lui, are antipatii pentru un anumit profesor, supara des un anumit coleg si incearca sa castige simpatia unui anumit profesor.
Din toate aceste evenimente de viata scolara, copilul nostru iese secat de energie? Din unele da, din altele ba.
Numim greseala un comportament care nu este acceptat de grupul de apartenenta, familie, prieteni sau scoala.
Numim greseala un comportament explicat copilului, asumat de copil, inteles de copil. Un comportament caruia i-au fost explicate implicatiile si responsabilitatile, viitoarele consecinte.
Dar in ce moment? Numai in momentul aici si acum. Atunci cand a aparut evenimentul putem sa-l insotim pe copil sa-l experientieze.
Acum si aici putem sa exploram greseala.
Aceasta greseala ne spune adevarul despre copilul nostru. Despre nevoile copilului nostru si ale noastre ca familie. Cum traieste el emotional evenimentele din viata lui? Unde are nevoie de noi si unde are nevoie sa fie singur?
Vesnica cearta intre colegi de clasa, intre frati, o binecuvantare !
Il putem insoti pe copil in trairea lui. Cum a simtit evenimentul, ce a facut sa-l loveasca pe acel coleg asa de tare? Cum se face ca a ramas incremenit in fata atacului si nu a cerut ajutor sau nu a lasat sa-i fie dat ajutor. Cum se simte dupa ce a trecut evenimentul?
Va invit sa experientiati si asa:
Dupa ce “doamna greseala” isi face simtita prezenta in familia noastra sa fim politicosi si sa o invitam la masa. A facut un drum lung si se simte obosita. Cred ca sunteti de acord ca putem sa-i oferim macar un pahar de apa. Intre timp ne adunam gandurile…
Cand ii simtim pe cei din jurul nostru agitati, ne panicam, ne simtim atacati.
Si ea se sperie. Vrem sa se simta bine la noi si sa ne spuna povestea reala. Daca se simte amenintata o sa ne spuna alta poveste si noi nu avem de castigat.
Cand o sa simta ca are toate conditiile, o sa inceapa sa ne povesteasca ce a facut-o sa ne viziteze. Putem sa o ajutam cu intrebari, cu imbratisari, cu sfaturi daca le cere…cu lacrimi si zambete. O sa ne explice de ce acum si nu cu alta ocazie, ce a facut-o sa se exprime asa…tot ce vrem sa stim despre interiorul emotional al copilului nostru.
Sunt lucruri pe care nu vrea sa le exprime verbal, nu este momentul. Ii respectam decizia. O sustinem. Cel mai important este ca al nostru copil sa-si simbolizeze emotia. Pentru el, nu pentru noi.
Cand a terminat, o conducem elegant pana la usa. Ii multumim pentru experienta si pentru faptul ca ne-a oferit sansa de cunoastere interioara.
Daca este la a doua vizita si negociasem ca o sa-I platim biletul daca mai vine, il platim – asa numita pedeapsa. Copilul a inteles de ce face si traieste asta.
Acum am ramas noi si copilul. O familie autentica si mai bogata emotional.

No Comments »

Indrazneste!

discutie“ Spune-mi, te-am lovit eu vreodata? Ti-am dat vreo palma ? Niciodata.
Atunci de ce nu-mi inveti, nu-mi aduci note frumoase? Ti-am luat tot ce ai vrut si tu tot ma faci de rusine!
De acum inaine, am sa stau cu ochii pe tine si, mai mult, am sa-ti interzic sa mai iesi afara si sa te mai vezi cu derbedeii aia. Am sa fiu umbra ta, o sa stiu tot ce faci.“
“ Da, este adevarat, parintii mei nu m-au lovit niciodata. Dar am vazut cum reactioneaza cand sunt suparati. Tata l-a batut pe vecinul nostru asa de rau incat nu s-a mai putut misca. Mama are un obicei cand este suparata si incepe sa-mi spuna tot felul de lucruri urate. Ma injura si imi spune ca nu sunt bun de nimic. A doua zi este linistita ca si cand toate acestea s-au petrecut la mine in cap, mi le-am imaginat. ”
“ Eu si sora mea stam lipiti de peretele care da spre dormitorul parintilor. Se aud vorbe urate, lucruri care scot zgomote ciudate. Tipa si urla…ne tinem de mana si ne punem mainile pe urechi…pentru ca eu sunt mai mare o tin in brate si ii spun ca atunci cand o sa ma fac mai mare o sa fugim in lume. Uneori punem perne in usa ca sa ne asiguram ca daca tata este foarte furios nu o sa poata intra sa ne puna martori atunci cand o loveste pe mama.
Nu, pe noi nu ne-a batut niciodata.”

Un copil nu este un adult mic, el este o persoana, un adult in devenire. Nu mai putem spune ca nu stim ce fac abuzul sau neglijarea. Este o problema de viitor, de perspectiva, de sansa pe care i-o dam copilului de a deveni adult sanatos fizic si emotional.
Nu mai avem aceasta scuza. Ignoranta nu mai poate tine cap de afis.
Suntem expusi la numeroase surse de informare, avem posibilitatea sa fim ajutati. De cele mai multe ori vin specialistii peste noi, nici macar nu mai facem efortul sa mergem la ei.
Gata! Hai sa iesim din cusca aceasta care ne tine prizonieri. Hai sa iesim din rolul de victima a ignorantei. Pentru noi si pentru copiii nostri. Nu suntem singuri. Sunt foarte multi oameni care ne pot ajuta. Responsabilitatea de a cere ajutor ne apartine.
Este foarte important sa stim care sunt formele de abuz, sa le recunoastem, dar cred ca cel mai important este sa ne punem problema existentei lor. Sa rostim ca ele sunt prezente, ca exista.
Faptul ca nu ne lovim copilul, puber sau adolescent, ca nu i-am “aplicat” pedepse fizice, dar l-am injurat, l-am etichetat –‘’prost, tampit, zero barat, handicapat, nimic”- ca il tinem sub urmarire permanenta, ii verifcam fiecare miscare, il blamam si depreciem nu face din noi adulti responsabili, parinti responsabili. Atacurile verbale sau emotionale constante il fac pe copil sa se simta ca nu valoraza nimic si ca nu este dorit pe aceasta lume.
O forma de abuz emotional este si faptul ca il amenintam, il tinem intr-o continua stare de incertitudine, de control. Copilul, puber sau adolescent, este in aceste cazuri intr-o relatie de inferioritate-superioritate cu adultul (neputinta fizica, emotionala, financiara).
O forma de abuz emotional este si aceea de amenintare ca il despartim de ceea ce lui ii face placere : jucariile, grupul de prieteni, gradinita, scoala sau liceu.
Unele dintre cele mai subtile si greu de recunoscut forme de abuz emotional sunt si acelea de santaj emotional din partea parintilor (“daca ma iubesti, daca sunt important pentru tine o sa faci asa”) si mentinerea in relatii distructive “de dragul copiilor’’ (“am ramas cu sotul/sotia pentru copilasi…ma batea si ma injura, dar de dragul lor, sa nu ramana fara mama/tata…sa fie familia completa”).
Da, nu este usor sa te rupi de relatii in care nu esti apreciat si valorizat. Poate ca nu esti respectat ca o fiinta umana demna, dar merita sa incerci pentru tine si pentru modelul de forta si victorie pe care poti sa il transmiti copiilor tai.
Ti-ar placea sa urmeze comportamentul tau? Cred ca nu. Foarte multi copii preiau ca si vinovatie ce se intampla in familia lor. Ajung astfel sa se gandeasca des ca lucrurile se intampla din cauza lor.
Treceti prin perioade grele de cuplu…nimic nu va impiedica sa apelati la ajutor. Sunt atat de multe metode de consiliere: spirituale, sociale, psihoterapie, grupuri de suport, familia extinsa. Multe sunt accesibile fara bani.
Tot mai multe cupluri tinere locuiesc impreuna cu parintii lor, socrii. Copiii-nepoti asista la dispute greu de inteles pentru ei. Parintii le explica ca nu au bani sa se mute cu chirie sau nu pot sa plece de acolo. Fac asta pentru ei, sa le fie bine. Oare le este bine? Sa fie asta singura solutie?
Cat de puternic sa fie copilul ca -asistand la batai, consum de alcool, dispute, injurii -sa treaca lin prin viata si sa faca alegeri sanatoase in viata de adult?
Copiii sunt puternici si au resurse, aleg altceva, ceva mai bun.
Dar, ca sa aleaga diferit, sa aleaga sanatos, depun un efort enorm. Foarte des prea mult pentru ei. Fara ajutor, dezvoltarea lor sanatoasa in aceste conditii e dificil de imaginat.
Poate ca si tu, ADULTULE- PARINTE, ai fost victima unui abuz emotional in copilarie, este de inteles de ce esti asa de inegal in tratamentul fata de copiii tai, nu esti preocupat si nu poti sa-ti manifesti iubirea. Blamezi si esti rece, respingi orice forma de apropiere. Gasesti ca nimic nu este bun sau atractiv la copiii tai.
Dar poate ca, recunoscand ca tie ti-a fost greu, iti aduci aminte de trairile din copilarie, poate o sa vrei sa nu repeti experienta. Poate o sa vrei sa te vindeci sufleteste alaturi de ei.
Nu esti singur. Putem sa facem echipa. Tu, eu si copilul tau.
Indrazneste sa fii un nou TU!

No Comments »

O altfel de poveste despre Invierea Domnului

“ Eram in camera mea si am asteptat sa se culce parintii mei. Pe furis m-am dus la frigider si am luat o ciocolata. Toata ziua ma gandisem la ea si la cum sa fac sa nu ma vada nimeni. Acum toata familia mea tine post …pentru sarbatoarea asta care o sa vina. Mama mi-a zis sa tin si eu post o saptamana ca sa merg sa iau Pastite sau sa ma Impartasesc. Am mancat cu pofta ciocolata si pe urma m-am culcat. Dimineata cand m-am trezit, mi-e foarte rusine sa spun, am vazut ca am facut pipi in pat. Pe urma m-am speriat si m-am gandit ca este de la pacatul facut. M-a pedepsit Dumnezeu ca am mancat ciocolata. Toata ziua m-am gandit la cum sa-i spun mamei fapta rea. A doua noapte am visat urat. Se facea ca niste demoni, cred ca erau draci, ma trageau de limba sa-mi scoata ciocolata. Pe urma m-au dus intr-un loc urat si m-au pus sa scriu pe un caiet de 100 de ori ca nu mai fac asa ceva niciodata…cerneala era din ciocolata si scriam foarte greu. Dimineata cand m-am trezit ma durea burta si aveam febra…facusem iar in pat. Nu am indraznit sa-i spun mamei fapta mea. Toata saptamana aceea, mama a ascultat la radio tot felul de emisiuni religioase. Cel mai rau ma simteam cand imi spunea ce fata minunata si cuminte are…ea credea ca eu tinusem post. Saptamana aceea tot ce mancam vomitam si imi era rau. A venit si ziua cu sarbatoarea, am mers cu mama sambata dimineata, sa ma Impartasesc. Cand m-am apropiat de Preot si m-a intrebat cum ma cheama mi-am dat seama ca nu mai tin minte si i-am spus numele mamei. Mama m-a corectat si eu am lesinat. Atat imi aduc aminte.“ Ioana 10 ani
Cum percepe copilul sarbatoarea religioasa si pacatul?
Postul si alte restrictii religioase, firesti pentru adult, in copil pot sa trezeasca numeroase emotii. Unele sunt atat de puternice incat nu le face fata. Ca sa le integreze, sa devina digerabile pentru el este de preferat sa fie construite cu grija, pe intelesul lui.
Ce le spunem copiilor si cum ii pregatim pentru sarbatoarea Invierii Domnului este o responsabilitate enorma. Bucuria (cred ca spre ea tind toate familiile), prin interdictii bizare, poate fi inlocuita de tristete si vinovatie.
Apropierea de Biserica se poate face treptat, natural, impreuna cu familia. Comportamentul “religios” este de preferat sa fie un stil de viata al familiei respective. Poruncile bisericesti sunt integrate in viata copilului prin expunere directa. Parintii fac si sunt ceea ce doresc sa-l invete pe copil, fara exagerari si pedepse.
La inceput pentru copil sarbatoarea inseamna ca merge cu bunica la “casa mare, unde sunt multe tablouri pe care bunica le numeste icoane”, Biserica.
Pe urma afla ca acolo “fac cu degetele asa, o cruce la icoane pentru ca ele sunt fotografii ale unor oameni care au facut bine”, Sfanta Cruce.
Cand isi serbeaza ziua numelui si afla ca numele lui a fost purtat de un Sfant ( om care are niste calitati – este curajos, modest etc.) .
Cand, domnul care poarta haine “ de fata si negre” ( asta pentru ca dupa varsta de trei anisori fetitele poarta fustite, rochite ), Preotul, ii da sa “ bea cu lingurita de bebe si ii da sa manance o bucatica de paine uscata cu gust de busuioc si vin”, Sfanta Impartasanie.
Modalitati de explicare a ritualurilor bisericesti pot fi numeroase. Povestile , poeziile , desenele, daca vin ludic si treptat nu-l agreseaza pe copil si nu il fac sa se simta constrans. Daca nu o sa respecte sau nu o sa se ridice la nivelul asteptarilor, parintilor, dascalilor, personajelor din povesti nu o sa mai fie iubit si acceptat, nu mai este “ un copil cuminte” .
Sarbatorile religioase sunt momente in care, pentru copil, toata familia este acasa. Mama face preparate gustoase, tata o ajuta, poate vine si bunica. Pot sa fie si momente in care copilul isi traieste momentele de tristete, doliu dupa parintii, rude care au murit. Este momentul in care, aici si acum, ia contact cu arborele genealogic. Ia contact cu stabunii lui prin povestile spuse de adultii din casa.
Prin modelul personal il ajutam pe copil ce inseamna sa dai din ce ai, vede si simte ca altii nu au si invata sa-I ajute, sa imparta cu ei hainute, jucarii, mancare.
Isi testeaza vointa si impulsurie tinand “post”. La inceput poate sa nu manance sau sa nu faca ceva ce lui ii place foarte mult. Alegerea este de preferat sa ii apartina. O zi poate sa nu bea sucul sau preferat , sau sa nu manace prajitura lui preferata. Daca nu reuseste, nu il fortam. Nu este pregatit. Toate aceste incercari, reusite si nereusite, il fac sa se simta intr-un fel. Vedem ce a fost pentru el. Il intrebam. Il intrebam ce a lipsit de nu a reusit. Il sustinem, daca ne cere si cum ne cere ( poate vrea sa tinem cu el postul, poate vrea sa nu cumparam in casa etc). Toate acestea sunt mesaje de la copilul nostru, cum este el si cum este viata pentru el.
Sa nu uitam ca dorind de la copilul nostru ceva in timp ce noi nu facem acel ceva ii transmitem mesaje contradictorii. Devine debusolat, rupt intre bine si rau, pacat si fapta buna. Sarbatoarea este pentru copilul nostru ceea ce simte el ca este. Face ce simte el ca trebuie sa faca ! Si-o traieste emotional asa cum o poate integra si isi ia din ea ce are el nevoie ca sa mearga mai departe.
Va invit saptamana aceasta sa experientiati sarbatoarea Invierii Domnului, sa o traiti alaturi de copilul si familia voastra. Daca se poate, din perspectiva centrata pe persoana 🙂

Sarbatori fericite si Hristos a Inviat!

No Comments »