Psihoterapie copii

Indrazneste sa te joci, indrazneste sa fii tu!

Cutulica si Javra

OLYMPUS DIGITAL CAMERAA fost odata ca niciodata, asa cum stim doar noi ca arata acest niciodata, un inceput. A fost pentru ca daca nu era, nu aveam nevoie sa vorbim despre el. A fost si mai este, pentru ca nimic nu s-a schimbat in noi. Este pentru ca inca nu avem un altul, mai sigur, de care sa ne folosim.
Este pentru ca vrem sa-l avem sau poate nu mai stim sa scapam de el?
Tata-Univers, intr-o dimineta, se trezi cu fata la cearceaf, asa ca incepu sa tune si sa fulgere. Nimeni nu-i putu schimba starea. Incercara cativa: cu vorba buna, cu dans, cu muzica, cu poezie, cu intelepciune si supunere…Nimic!

Pe la amiaza, obosit de atata plictiseala, se culca la loc.
Atunci incepu sa viseze.
Imaginile se derulau cu repeziciune, cu nerabdarea prieteneasca a unei maini dibace chemata pentru ca este nevoie de ea, dezvaluindu-i celui adormit o poveste captivanta – una care ar putea sa faca pe oricine sa tresara de placere si spaima, in acelasi timp.
Se facea ca Tata-Univers a fost chemat de mama lui. Aceasta ii aduse la cunostinta ca, din lipsa de spatiu de sine, vrea sa faca curat prin casa. Hotarase ca sunt mult prea multe obiecte care se aseamana si ca acestea, pentru ea, sunt  dubluri…asa ca la colectii. Obiectele colectionate nu-i mai satisfaceau obiectivul, obiectiv pe care nu-l stiuse niciodata.
Zis si facut!
Chema la ea toate obiectele din casa si le aduse la cunostinta ca trebuie sa decida care sa ramana in casa si care sa mearga la cosul de gunoi. Daca nu fac singure alegerea, ea o sa le arunce …fara un criteriu anume. Din prea-plinul ei, bunatate sufleteasca rece si fara viata, le lasa deocamdata sa decida singure.
Tata-Univers incremenit in scaunul sau, asezat adanc in inconstient, si inca in visare, asista bulversat la acest joc al mamei sale.
Curios, din fire, dorea sa cunoasca cum se poate face o astfel de alegere. Incerca pentru un timp sa inventeze, apoi sa inoveze, lasand ca ultima solutie: sa-si poata imagina cum ar aplica ce au facut altii.
Obiectele plecara, fiecare de unde venisera, cu povara ca dupa trei ceasuri sa se intoarca cu decizia luata.
Tata-Univers crescuse cu toate acestea pe langa el, nu se simtise inghesuit…nu intelegea motivul pentru care mama sa sa doreasca o asemenea curatenie.
Se aseza, fara sa-l simta cineva, intr-un colt.
Coltul era locuit de o familie din caine.
Familia avea doi feciori. Acestia locuiau cu bunica…parinti nu aveau, plecasera demult in calatoria-datorie, calatorie pe care toti o facem spre sfarsitul vietii.
Bunica era cam cu toate pregatita de calatorie, asa ca daca pleaca cu trei ceasuri mai devreme, o sa ajunga inainte…
Ei sa asculte si sa faca ce simt… este convinsa ca vor intelege ce le spune : MAMA  are in gand sa faca curat, o sa lase in casa ceva care este unic…daca un altul foloseste la aceeasi simtire, o sa-l arunce, daca nu, o sa-l pastreze.
Tata-Univers era fascinat si vrajit de cele auzite si vazute, insa cel mai mult de ceea ce simtise la auzul cuvintelor rostite de bunica, asa ca isi propuse sa-i insoteasca pe cei doi frati-caine.
Cainii plecara, unul la dreapta-celalalt in stanga…Tata-Univers dupa ei.
Cabd Timpul si-a terminat ziua de lucru, si-a strans orele si minutele si a parasit casa…Era vremea trairilor.
Toate obiectele se adunara si se incepu marea curatenie: unele luara decizia usor, altele cu greu. Au fost si care au decis sa mearga cu tot neamul la gunoi…lipsind-o pe MAMA de abilitatea respectiva. Au fost si din cele care s-au prezentat ca fiind ultimele din neamul lor…sa duca mai departe…pline pe maini de pata rusinii.
Incet, incet casa devenea mai goala…mai lipsea un obiect insa…unde sunt obiectele din caine?
Primul se prezenta Cutulica. Aducea un pic a caine, insa nu era. Soseste si Javra…
MAMA, suparata, le ceru sa termine cu minciuna ca sunt doua obiecte diferite si sa decida care merge la gunoi…
Cutulica argumenta de ce nu este o Javra si ceru sa faca un experiment; la fel si Javra.
Cutulica chema celelalte obiecte si le ruga sa spuna cum se simt langa el: primea tot felul de trairi ca rezonanta…sunt fericite, bucuroase, simt ca nu mai sunt singure, ca nu sunt neajutorate, ca au o familie, ca pot sa-si asume responsabilitatea pentru el…asa ca un membru al familiei acceptat si iubit, valorizat.
Veni randul celuilalt sa gaseasca argument si trairi – rezonanta la el…primea ura, salbaticie, violenta, frica. Unele se identificau cu el…abandonate si considerate hidoase, fara sa  aduca ceva de folos neamului, singure impotriva tuturor, la mila iubirii si valorizarii.
Ce revolutie! Acum obiectele din neam nu mai semanau intre ele, aduceau trairi diferite. Foloseau la altceva in casa MAMEI.
Aceasta nu mai avea ce sa faca…nu mai avea dubluri.
Daca renunta la Cutulica, renunta la acea parte din casa. Daca renunta la Javra, renunta la cealalta.
Accepta…cei doi nu sunt asemanatori: fiecare este unic…Cutulica nu-i Javra, Javra nu- i Cutulica.
Cu ochii injectati de durerea frustrarii, cu foamea de aruncat obiecte la cos nepotolita, stransa de propriul sine prea stramt, vazu in final doua obiecte asemanatoare:
“Aha, dar voi? Am ce sa arunc…Unul la gunoi!”
Pasamite, Tata-Univers se splitase ca sa poata sa-i insoteasca pe cei doi frati caine…nereusind sa se mai puna la loc…mana MAMEI apuca orbeste pe unul din ei…la gunoi.

Plin de sudoare, Tata-Univers se trezi din vis din cauza unor urlete infioratoare. Casa lui era intoarsa pe dos…MAMA se pregatea de curatenie generala.
Il cheama sa-l anunte ca in casa nu mai este loc,  trebuie sa ramana numai unul… Acesta ramase calm. Stie ca este in siguranta, o sa aplice planul-caine.

Anii au trecut si au ramas  numai cainii.
Asta datorita secretului: ca sa pastreze neamul caine isi asumasera sa imprumute, pentru joaca, rolurile opuse felului lor de a fi, fara sa se lepede de cine erau cu adevarat.Cutulica era Javra si Javra era Cutulica.

Impreuna erau caine…numai asa.

No Comments »

Salvatorul

20130629c-210422.jpgAjungem in aceasta viata sa traim multe roluri. Poate, selful nostru ideal ne roaga sa mergem in cat mai multe experiente. Are nevoie sa se hraneasca. Are nevoie sa creasca.
Alaturi de el, pentru ca noi sa fim un intreg, sta selful real. Acesta primeste semnale “aici si acum” de la evaluarea organismica.
Le asculta el? Vocea selfului ideal este mai puternica?
Evaluarea organismica, fidela si autentica cu noi. Ne vorbeste, ne striga.
Daca o ascultam. Daca o putem auzi.
Daca ne-am dat interesul pana in prezent sa-i invatam limba.
O limba plina de senzatii, perceptii, gata sa fie descifrate. Ele stau puse pe raftul constiintei noastre. Stau, imi imaginez eu, asezate ca niste borcanele pline de dulceturi delicioase. Fiecare borcanel cu eticheta lui.
O camara plina de emotii, fiecare cu numele ei.
Uneori, luam borcanelul si il degustam. Decidem daca se potriveste cu povestea pe care dorim sa o traim. Sau o traim deja.
Alteori, mancam tot borcanul fara sa ne dam seama. Nici nu mai stim de ce l-am ales, ce gust avea, ce miros, ce culoare, la ce foloseste…
Sunt Salvator. Caut ceva de lucru! Caut pe cineva pe care sa-l salvez!
Vreau sa-l scot din pericolul in care se afla.
Descopar vulnerabilitati, anxietati si viitoare tulburari.
Daca nu are, pot sa fac eu pentru el!
Nu are nevoie?
Nu realizeaza in acest moment, este in stare de soc.
Ajut Omul care sta la semafor pentru ca urmeaza sa treaca strada.
Daca este orb?
Cu atat mai bine. Sigur. Ma pricep la asta.
Mai ales cand nu doreste sau nici nu si-a pus problema daca doreste.
Cand doreste este o alta problema. Atunci am nevoie de alte unelte.
Daca doreste cum doreste el, eu il fac sa doreasca cum stiu eu.
Nu exista persoana care sa nu traiasca aceasta experienta, acest rol.
L-am facut ca aveam nevoie de el. Ca ne-am trezit in el. Ca ne-a spus cineva ca tocmai il facem sau ca l-am facut.
Cum este bine? Nimeni nu stie. Fiecare il traieste cum stie. Sau si-l creioneaza dupa cum are nevoie.
Sa ajungi in momentul in care cineva are nevoie de salvare si sa faci ceva pentru el, esti un salvator. Esti pentru ca ti- a spus.
” -Esti salvatorul meu!”
Ca vrei si poti sa accepti asta, este despre tine.
Ce a rostit el, este despre el. A recunoscut salvarea. Avea nevoie si tu ai oferit asta.
Sa ajungi dupa ce cineva a fost salvat, sa oferi ajutor, daca mai este nevoie, daca se cere, esti de ajutor.
Sa te duci dupa ce cineva a fost salvat, ajutat, sa-ti oferi resursele personale…cum se numeste?
Aici este marea intrebare pe care este de preferat sa ne-o punem.
Ce ne face sa facem asta? Cum se numeste gestul nostru? Din ce borcan, cum se numeste emotia aceasta? Cum se numeste ce facem acum?
Pentru ce facem acest lucru? Pentru binele cui? Interesul cui?
Este selful real in prim plan? Manat de evaluarea organismica, simt asta…
Este selful ideal? Am nevoie despre mine asta?
Stim din experienta ca indiferent de cat primim, de la cine primim, mai raman nevoi de satisfacut.
Dupa o evaluare, merg sa ofer ce stiu ca pot da, ce ma pricep.
Imi fac ipoteze.
Acolo, daca este descoperit, pot sa acopar eu.
Merg si imi arat oferta: pe mine.
Celalalt, atat cat este el ” aici si acum”, cat simte si cat se potriveste cu mine, accepta sau nu.
Sa insist, cum se numeste?
Sa-mi spun Salvator acum, cum se numeste?
Sa-mi spun Salvator dupa ce persoana a fost salvata si si-a numit salvatorul, l-a recunoscut…
Sa intervin aici, in aceasta relatie…
Sa am nevoie sa intervin!?
Persoana a avut nevoie de salvare, a sosit salvatorul. Este bine.
Este pe drumul de simbolizare.
Este pe drumul ei, in ritmul ei.
Cunosc tot ce a fost. Ce este.
Cu toate acestea, insist ca are nevoie de mine.
Acesta este un alt rol.
Putem sa-l numim hrana pentru selful ideal?
Numai prin experientiere putem sa intelegem ce facem.
Putem pentru ca avem la ce sa ne invitam sa reflectam.
Ma invit la asta.
Va invit sa reflectati!

1 Comment »